Editorial

Sunt convinsa ca sunt oameni care il fac pe Dumnezeu sa zambeasca admirativ. Pentru ca mici, neputinciosi si slabi, se incapataneaza sa lupte. Si sa considere lupta o datorie.

Parca noi romanii am fi „defazati” cumva in curgerea asta a timpului si lucrurilor care conteaza pentru viitorul speciei. Nu am stiut niciodata sa ne aliem de la bun inceput cu castigatorii, ci am pierdut vremea indecisi ca magarul lui Buridan.

Biserica Ortodoxa Romana este foarte dinamica in ultimii ani si in plan „imobiliar”. S-au construit sute de biserici si manastiri, schituri si asezaminte sociale... Se ridica, in sfarsit, Catedrala Patriarhala...

(partea a treia)

InaltPreasfintitul ori monahul Justinian nu are nevoie de nici un laudatio, dar voi incerca cateva cuvinte simple despre lumea pe care o simbolizeaza cu o putere si limpezime nepamanteasca. In primul rand imi amintesc cum, cu putini ani in urma, in Saptamana Patimilor, a venit la inchisoare. Cuvintele lui din biserica pareau picurate din Cer. Cand aspru si taios, imediat bland si iertator, dar intotdeauna Dumnezeiesc. La   

Expresia latina spiritus rector ne vine in ajutor si serveste unui limbaj elevat de cate ori vrem sa cuprindem, in formula condensata, o apreciere despre o mare personalitate sau o constatare cu privire la o institutie, o directie de actiune, o miscare de idei, un curent cultural…

Plecand de la povestea cu Centrul Antidrog, am ajuns sa ma gandesc, in miez de noapte, la cat de multe sunt institutiile fara nici un rost, de pe langa organizatii mai mari sau mai mici, de pe langa ministere, ori alte structuri ale satului.

Unii spun ca istoria se repeta. Eu cred ca are ciclurile ei. Anul acesta se implinesc 25 de ani de „Romanie democratica”. Teoretic, 25 de ani inseamna, oficial, aparitia unei noi generatii. Numai ca, lucrurile nu s-au schimbat, in fond, deloc.

Scriu, ca de obicei, cu litere normale, dar din strafundurile fiintei mele. Pentru subiectul de fata insa ar fi minunat daca as avea o pana de gasca si o calimara cu cerneala rosie, semn al sangelui. Caci, oricat as dori sa „pacific” subiectul, astfel de ganduri „se scriu cu sange”!

Adica, „sunt aici”, le soptea cocotatul Lagardere dusmanilor sai inainte de a-i strapunge cu spada... „Sunt aici” scancesc prin somnul ghemuit copiii lasati in voia sortii de parintii plecati catre alte zari, „sunt aici” soptesc batranii abandonati, „sunt aici” gem bolnavii fara speranta, uitati de familiile neputincioase si de un sistem cinic specializat in reforme fara sfarsit si scuze gaunoase.

Am fost recent in piata – obisnuiesc, cu anumite ocazii, sa cumpar flori. Și imi aleg de la tarabe oamenii cei mai batuti de riduri, de semnele vremii sau ale caror fete nu pot ascunde greul muncii depuse pentru o bruma de banuti. Am ochit de departe o batrana, din capatul tarabelor, si in explozia de culori (florile de iunie abunda in culori, nuante si miresme) sau agresiunea vanzatoarelor care doreau sa se faca remarcate,