Editorial

(ultima parte)

Pe vremuri, in Piata Universitatii, se canta tanguitor si profetic parca pentru destinul nostru contemporan: „Doamne, vino Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni!”.

Aldous Huxley spunea ca moartea este o tema mai putin distractiva, Epicur o definea ca pe o simpla privare de senzatii, Seneca zicea ca e tot ceea ce a existat inainte de noi, iar Horatiu ca e ultimul hotar al lucrurilor. Pur si simplu neantul, pentru Euripide, un scurt dar teribil pas intre timp si vesnicie, pentru Walter Scott, lege a tuturor, in Epopeea lui Ghilgames, portul de unde nu vom mai ridica ancora niciodata,   

Varianta A (a se citi Antena 3): 1. Presedintele e de porc, pentru ca fratele sau face mismasuri cu interlopi de-a dreptul infractori, pe deasupra si de etnie rroma, de-a dreptul taganeasca.

Pe la DGASPC este mare deranj. Nicolae Boitor si Maria Griguta si Dorina Toma isi cauta birou. Adica, un loc in care sa stea atunci cand sunt la serviciu. Desi pare o chestiune neinsemnata, cei trei s-au trezit, dupa atatia ani de sefie, undeva pe margine. Si nu le-a placut! Asa ca, ce s-a hotarat de conducerea judetului a inceput sa fie un fel de „treaca-mearga, dar totusi noi unde avem birou?”.

Motto: „O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii? E lumea plina de-alde Sancho Panza Ce nu-ndraznesc sa minuiasca lanza, Ci scutieri cuminti se vor cu totii”.

Socialismul ar functiona numai in doua locuri: in Rai, unde nu este nevoie de el, si in Iad, unde exista deja.

Mexicul are, printre multele lui fete, si una aparte, distincta si demna de invidiat: la tot pasul te scalda muzica lui.

(partea a doua)

In discutiile despre viitorul nostru, al tuturor, nu va fi abandonata necesitatea dreptatii, dar va fi tot mai des invocata pacea. Sfantul Ioan Scararul spunea demult, dar profetic pentru zilele de acum, ca pacea e de patru ori mai mare decat dreptatea. Acum aproape un deceniu, spre apusul vietii, Elisabeta Rizea invoca suficienta a trei zile existentiale cu conditia limpezirii lumii, in sensul cel mai justitiar cu putinta,   

In romanul Invierea, Lev Tolstoi aminteste secta gaurarilor, formata din niste rusi foarte credinciosi, din vremea tarilor, a caror ciudata practica religioasa era aceea de a cadea intr-un fel de transa, musai mistica, dupa ce se uitau indelung intr-o gaura. Dervisii musulmani, calugarii rotitori, sunt clar depasiti de gaurari, pentru ca mult mai usor te poate lua cu ameteala daca te rotesti fara intrerupere in jurul axei tale