Calea, Adevărul şi Viaţa / „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

          Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Mare ne spune că, într-una din zile, Mântuitorul Hristos nu era împreună cu ucenicii Săi. Întorcându-se în cetate, i-a găsit pe aceștia certându-se cu cărturarii, cei care căutau mereu să găsească motive de învinuire atât împotriva Mântuitorului Hristos, cât și împotriva ucenicilor Săi.

Văzându-i Mântuitorul Hristos, i-a întrebat: „Despre ce vorbiți?” Însă, în loc să vorbească fie unul dintre cărturari, fie unul dintre ucenici, a răspuns un om din popor, care i-a prezentat pe copilul său, spunând: „Iată, Învățătorule, copilul acesta al meu are demon”, descriindu-i manifestările tipice ale unui demonizat. Apoi i-a spus că a mers cu el la ucenicii Săi, dar nu au putut să facă nimic, rugându-L: „Dacă Tu poți face ceva, ai milă de noi”. Iar Hristos i-a spus: „Dacă tu poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. La care omul a exclamat: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. Iar Hristos i-a vindecat copilul, poruncindu-i demonului să iasă din el și să nu mai intre niciodată în el.

După această minune săvârșită, ucenicii l-au întrebat pe Hristos: „Noi de ce nu am putut să scoatem demonul?”. Iar Hristos le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe”, adăugând: „că acest neam de demoni nu poate fi scos decât prin rugăciune și prin post”.

Am putea spune că asistăm la una dintre cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi, prin emoționantul și profundul răspuns pe care omul simplu l-a dat la întrebarea Mântuitorului Hristos. Se știe foarte bine că, atunci când Mântuitorului i se cerea să facă o vindecare, să aline o durere a cuiva, El îi întreba: „Crezi tu că pot face Eu aceasta?”  Era o întrebare scurtă și esențială. Iar dacă insul răspundea: „Cred, Doamne”, atunci Hristos săvârșea minunea.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu trebuie neapărat să se întâlnească cu credința omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, că toată viața omului este o permanentă lucrare între Dumnezeu și om. Dumnezeu nu face nimic fără participarea activă și conștientă a omului. Iar această participare se face întâi prin actul credinței.

Credința este aducerea în existență a lucrurilor pe care le nădăjduim (Sunt bolnav și mă rog cu credință lui Dumnezeu pentru sănătate. Sănătatea, de la dorință poate deveni o realitate), iar, pe de altă parte, este adeverirea lucrurilor celor nevăzute (Nu văd un obiect, dar cred că există; nu-i văd pe îngeri, dar cred că ei există; nu-L văd pe Dumnezeu, dar cred că El există) (Evrei 11,1)

Credința este dinamică. Ucenicii primiseră puterea de a săvârși minuni, însă, totuși, când ei au încercat, nu au fost în stare, din cauza „puținei lor credințe”.

Credința este lucrătoare, credința este energie, credința este putere și se manifestă și cantitativ. Ai credință puțină, ai credință multă sau ai credință totală. Dacă nu ai credință multă sau totală, nu poți participa la lucrarea lui Dumnezeu pentru lucrurile foarte importante, oricât ai vrea tu.

Putem lua un exemplu la îndemâna tuturor: dacă eu am nevoie de un medicament care costă 100 de lei, cineva poate face o donație și strâng doar 80-90 de lei, atunci eu nu pot să îmi cumpăr medicamentul, care poate fi vital și pot muri din cauza aceasta. Cu alte cuvinte, chiar dacă posibilitățile mele se apropie de maximum, rămân ineficiente. Așa trebuie înțeleasă și credința. Dacă este multă, mult lucrează, mult poate, iar dacă este puțină, puțin lucrează. Iar dacă lucrează sub trebuințele tale, ea devine ineficientă, este ca și cum nu ai avea-o.

De aceea, nimeni dintre noi să nu se laude că are credință foarte puternică, ci să înmulțim rugăciunea și postul, fapte care dovedesc că avem o credință lucrătoare.

Pr. Cristian Ștefan