Editorial

(prima parte)

Desi apreciez ca fiind de dorit buna vecinatate intre oameni si proprietatile lor, am inceput sa ma retrag din paradigma latino-balcanica a fratietatii neconditionate cu vecinii si sa inteleg pe deplin abordarea anglo-saxona, simpla si fara interactiuni inutile, adica: cel mult ne salutam, dar ne respectam reciproc linistea, limitele de proprietate si obligatiile de buni cetateni.

Nu-i de ajuns ca niste infractori care se autointituleaza politicieni au distrus codrii frumoasei noastre patrii, acuma si-au pus in gand sa distruga ce a mai ramas din padurile seculare si infractorii care se dau mari stiuti in ale fotbalului. Au intrat niste oameni cu drujbele in copaci numai ca sa aiba niste semianalfabeti hartie pentru scris si publicat carti.

Nu ma pot decupla de la subiectul DGASPC. Poate si pentru ca sunt multe nedreptati care se fac acolo, iar bine se lasa asteptat pentru copiii din sistem. Am fost acuzat de multe ori ca nu ma intereseaza soarta acestor copiii, ca am interese in a ajunge director unul sau altul, ca sunt suparat pe Boitor si multe altele…

Sunt carti pentru minte si carti pentru bune practici. Carti pentru indrumare si carti pentru indreptare. Carti pentru modelarea trupului si carti pentru „mobilarea” intelectului. Carti pentru inaintarea in credinta si carti pentru inzidirea sufletului... Dar, cele mai importante pentru „universul lecturii” sunt considerate, in ultima vreme, cartile ce pot contribui la „terapia prin lectura”.

Apostazia defineste abandonarea sau renuntarea formala de catre o persoana la credinta sa de pana atunci. Teoretic este o dezafiliere dublata de critica sau chiar opozitia fata de fosta credinta in sens strict tehnic, fara conotatii peiorative.

Daca pana nu demult. Biserica Rasariteana era acuzata ca acorda importanta doar laturii liturgice, in zilele noastre, parca tot mai mult, Biserica este vazuta ca o intreprindere, o activitate. Membrii clerului le cer mereu oamenilor sa faca ceva pentru Biserica, iar activismul lor este masurat in criterii, de obicei, cantitative: cate intalniri, cate reuniuni, cate sedinte, cati bani, cate „activitati”, care, cu siguranta,   

Cu fiecare drum pe care il fac in afara tarii, parca perceptia despre micimea noasta, ca natie, e tot mai acuta. Daca cercul se extinde si cuprinde zona de dincolo de Europa, chiar si batranul continent incepe sa paleasca... Ma confrunt, de peste 15 ani, cu tot mai dese tatonari ale altor continente, iar perceptia pe care o avusesem despre Europa (ca leagan al civilizatiei, ca model de dezvoltare sau ca stil de viata) sufera   

(prima parte)

E timpul cosmic al postului. Al intoarcerii catre cele sfinte si vesnice, cu putina jertfa, pe masura credintei noastre. Credinta pe care o cautam sau regasim, de obicei, doar cand ne lovim de nevoi si incercari. E un soi de ipocrizie si slabiciune pamanteasca pe care Cerul o intelege si o iarta, punand iubirea inaintea judecatii. Cred ca unul din semnele unei credinte adevarate este gandul si multumirea catre Dumnezeu in   

Primarul „care este” s-a nascut intr-o zi de 28 februarie. Daca o tinea pe muma-sa travaliul cu cateva ceasuri in plus, marele motiv de paranghelie isi facea aparitia doar din patru in patru ani. Calculand anii de temnita luati dupa cate aniversari o sa prinda in celula, nici nu-i asa de rau.