Editorial

Pana la Hristos, Crucea era socotita nu numai instrument de tortura, ci si obiect de batjocura. In Vechiul Testament se spunea: „Blestemat este cel spanzurat pe lemn”(Deut. 21,13).

Acum cativa ani, un binecunoscut personaj din acest oras a fost la limita dintre a fi si a nu fi. Viata lui a depins de medicul care, cu daruire si pasiune, cu credinta si stiinta, a dat tot ce a putut pentru a il salva. Si a facut-o, asa cum a mai facut-o si cu altii de multe ori pana atunci sau de atunci incoace. Fara sa ceara nimic in schimb, fara sa pretinda nimic sau fara sa astepte, ca recunostinta de la acesta, nimic.   

(ultima parte)

Marlania a ajuns o prezenta curenta in viata noastra. In loc sa fie exceptia, aceasta este in plina devenire spre statutul de regula. Exemplele din viata cotidiana si nu numai sunt tot mai multe si mai duhnitoare a lipsa de educatie si respect pentru celalalt. Una din speciile cele mai agresive este marlania rutiera. Care de obicei precede crima, chiar daca e numita doar din culpa.

Fara sa vreau am aflat ca o doamna ce ocupa o functie importanta intr-o institutie la fel de importanta este bine mersi pe post desi a fost condamnata la ceva ani cu suspendare pentru furt, ca sa o spun de-a dreptul. Cu ceva ani in urma a fost un caz ce a tinut prima pagina o perioada de timp destul de lunga. O mana de oameni au bagat mana in butoiul cu miere bugetara si au lins pana nu s-a mai putut. Ei, bugetari din nastere,   

N-am donat pentru „Cumintenia pamantului” si nu pentru ca nu cred ca Brancusi nu e al nostru, si nici pentru ca fac parte dintre cei care, de fiecare data cand se initiaza un proiect sau o colecta, apar si urla in gura mare „dar nu mai bine am da banii pentru copii, sau pentru spitale, sau pentru…?”

Am scris in urma cu mai multe saptamani la aceasta rubrica un text cu titlul „Despre o anume vrednicie”. Recent, in revista „Steaua” gasesc un text cu un titlu similar. Primul gand a fost ca cineva mi-a „copiat”… ideea. In fapt, am descoperit, citind articolul, semnat de Ion Pop D., ca e chiar un comentariu la cartea mea aparuta in 2015, in care am adunat materialele de la aceasta rubrica, publicandu-le sub   

Ar putea fi un nume rezonabil, acceptabil, de carciuma de tara sau fost oras muncitoresc mic, ma gandesc pe undeva pe la sud de Carpati, deoarece nu este suficient de poetic pentru a fi folosit la rasarit si nici destul de batos pentru Ardeal, desi s-ar asorta perfect cu pitiana data pe caiet sau vanduta pe post de ambrozie-panaceu universal, de la anestezic pana la generatoare de amnezie si la vopsea de retina roz bonbon.

Crestinismul este nu numai o invatatura dumnezeiasca pentru dobandirea vietii vesnice, ci este o invatatura si pentru lumea de aici, pentru ca ne invata cum sa ne purtam unii cu altii, ne invata cum sa traim, in ce raporturi sa traim in societate. Crestinismul este chiar o invatatura pozitiva pentru viata pe care noi trebuie sa o ducem aici, pe pamant. Insa, daca ne intrebam: Oare asa facem? Oare, spre exemplu, iertam celui ce   

Exista locuri pe lumea aceasta unde legile cunoscute nu mai sunt aceleasi. Unde mental, dupa ce am fost setati cum ca albul reprezinta puritate sau negrul e intuneric, devenim confuzi pentru ca lucrurile – si interpretarea – sunt complet rasturnate. Iesirea din legi, din normal, din cunoscut are o dubla valenta: pe de o parte este bulversanta prin faptul ca tot ce e in jur devine, chiar si cu mintea, perceptibil altfel sau   

(partea a cincea)