Editorial

Pe cand in tara lui Silviu Brucan (n. Saul Bruckner), cominternist, comunist, national comunist, „reformator”, revolutionar, neocomunist, anticomunist, unul din „ziditorul” Ro­ma­niei post-decembriste, „stupid people” (conform etichetarii lui Saul B. la adresa unei parti din poporul roman) le cauta in ceruri, pe pamant, sub pamant, in rauri, in butoaie, in cimitire, in Italia si in Uniunea Euro­peana, pe Luiza   

(a patra parte)

Nu ca Portugalia nu ar fi fru­moasa. Dar insulele ei atlantice, Azore si Madeira, sunt fabuloase…

In aceste zile, cuvantul de ordine este politica si iar politica, iar dincolo de ea avem gripa noastra cea de toate zilele, dar si gripa din China, o amenintare pandemica. Printre atatea subiecte, de fapt atat de putine, dar care acapareaza totalmente scena publica, a aparut un raport in care se vorbeste de padurile Romaniei.

De o vreme, de cand aud de „bi­nele public” sau „binele poporului”, ma pufneste rasul. De la nebunia anticipatelor, la cele 25 de ordonante de urgenta adoptate la miez de noapte, pana la asumarea raspunderii, mai toate deciziile recente sunt justificate de „binele poporului”.

Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a caintei si a intoarcerii la calea cea dreapta.

Google si Facebook sunt doua programe care au intrat in cotidianul utilizatorilor, indiferent de varsta acestora, dar cu precadere a tinerilor. Acasa, pe mijloace de transport, facilitatile acestor pagini de „socializare”, dar nu numai de socializare, inlocuiesc mijloacele de comunicare si de informare clasice, facilitand diversificarea timpului la dispozitia abonatilor.

(a treia parte)

Pentru doi amarati si inofensivi cetateni asiatici, experienta dintr-un satuc harghitean banal a fost halu­cinanta.

Guvernul a cazut, traiasca noul guvern, adica cel vechi, probabil. Cam asa s-ar putea rezuma situatia politica a momentului. Ce pot inte­lege oamenii? Cei multi, platitorii de taxe si impozite. Nimic. M-am chinuit sa inteleg logica politicienilor, dar nu am reusit.

In urma cu vreo 15 ani, pe vremea cand cuvantul „migratie” se folosea rar si cu precadere pentru pasari, intr-un sat din Maramuresul istoric a poposit un negru. La inceput, copiii il atingeau cu aceeasi sfiala cu care el atingea zapada, sa vada daca nu i se ia culoarea.