Editorial

„In trecutul nostru multi oameni au suferit. Daca suntem ceva, nu suntem prin biruinta stra­mosilor nostri, ci suntem ceva numai prin suferinta lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decat jertfa lor, stransa laolalta si prefacuta in energie.

Proverbul romanesc „La pomul laudat sa nu te duci cu sacul” face inca victime, dupa mii de ani de performante antropice. Ma declar, sincer, cazut intr-o astfel de capcana, recent. Iata despre ce este vorba…

In 2010, imediat dupa devastatorul cutremur, 33 de copii au fost luati din Haiti. Femeia care a fost arestata, Laura Gayler Silsby a spus ca sunt orfani care urmau sa fie adoptati in SUA. In urma investigatiilor s-a do­vedit ca cei mai multi nu erau orfani.

Facultatile sufletului (vointa, sentimentul si ratiunea), intorcandu-se de la Dumnezeu inspre lumea sensibila, pentru a-si gasi placerea in aceasta, fac sa se nasca in om patimile, care nu fac parte din firea omului. Sfantul Vasile cel Mare, in prima omilie asupra facerii omului, spune ca ele nu fac parte din chipul lui Dumnezeu. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul zice ca ele „nu au fost create la inceput impreuna cu firea   

(a sasea parte)

E titlul unui cantec trist, care evoca suferinta si tradarea dintre oameni.

Cu toata pandemia asta, cu statul in casa, am avut mai mult timp sa privesc pe geam. Ferestrele apartamentului in care stau dau spre cartier. Adica nu am cine stie ce priveliste. Vad alte blocuri, rampa de gunoi, multe masini, ca avem magazine la parter, si multi, foarte multi porumbei.

IPS Justinian credea ca nu exista atei, pentru ca fiecare om are nevoie sa puna ceva deasupra lui si nimeni nu poate trai fara Dumnezeu. Doar ca unii il „inlocuiesc pe Dumnezeu”. Isi fac idoli din lucruri sau oameni si slujesc lor. In ultima vreme, mi se pare ca a aparut o noua „secta”, una care propova­duieste „religia fricii”.

Expresia, folosita si de Eminescu intr-un refren la un poem foarte cunoscut, se traduce, de regula, in limba romana prin sintagma „Nu este la fel cand doi spun acelasi lucru!”.

Biserica nu poate sa existe fara rugaciunea comuna si fara comuniunea euharistica a membrilor ei. Fara rugaciunea comuna, fara viata religioasa si a trairilor du­hovnicesti nu se poate vorbi des­pre intemeierea unei biserici din casa, pe care o formeaza familia crestina, cea mai mica celula din trupul Bisericii lui Hristos.

(a cincea parte)