Editorial

E titlul unui cantec trist, care evoca suferinta si tradarea dintre oameni.

Cu toata pandemia asta, cu statul in casa, am avut mai mult timp sa privesc pe geam. Ferestrele apartamentului in care stau dau spre cartier. Adica nu am cine stie ce priveliste. Vad alte blocuri, rampa de gunoi, multe masini, ca avem magazine la parter, si multi, foarte multi porumbei.

IPS Justinian credea ca nu exista atei, pentru ca fiecare om are nevoie sa puna ceva deasupra lui si nimeni nu poate trai fara Dumnezeu. Doar ca unii il „inlocuiesc pe Dumnezeu”. Isi fac idoli din lucruri sau oameni si slujesc lor. In ultima vreme, mi se pare ca a aparut o noua „secta”, una care propova­duieste „religia fricii”.

Expresia, folosita si de Eminescu intr-un refren la un poem foarte cunoscut, se traduce, de regula, in limba romana prin sintagma „Nu este la fel cand doi spun acelasi lucru!”.

Biserica nu poate sa existe fara rugaciunea comuna si fara comuniunea euharistica a membrilor ei. Fara rugaciunea comuna, fara viata religioasa si a trairilor du­hovnicesti nu se poate vorbi des­pre intemeierea unei biserici din casa, pe care o formeaza familia crestina, cea mai mica celula din trupul Bisericii lui Hristos.

(a cincea parte)

Ma intreaba familia si prietenii de ce sunt atat de atasat de Norvegia? La prima vedere pare prea multa fascinatie, prea putine explicatii.

Oficial, am intrat in campania electorala, adica ne merge bine, daca ar fi sa parafrazam un cantec la moda. In realitate, nu ne merge chiar asa de bine. Are grija pandemia!

Dumnezeu are cu siguranta simtul umorului. Și, daca uneori istoria e ciclica, cred ca e pentru a ne arata cat am evoluat sau am involuat. O fi modul lui Dumnezeu de a ne obliga sa ne uitam in oglinda propriei constiinte si a istoriei…

Cele mai multe informatii din lumea de azi le avem despre moarte. Se pare ca o astfel de densitate a chestiunii mortii n-a mai functionat niciodata in istorie. La gripa spaniola din anii 1918-1920 s-a murit in numar mai mare, dar circulatia ideii de moarte era mult limitata de mij­loacele de comunicare.

In zarva cotidiana, al carei zgomot de fond este asigurat de urletul sinistru al ambulantelor care transporta de ici – colo - nici ei nu stiu precis unde - bolnavi presupusi, unde sirenele dispe­rate ale politiei fug de - si uneori dupa - hoarde de actuali si viitori „interlopi” , unde pe fatadele mohorate ale blocurilor comuniste „innobilate” cu pozele unor personaje cu par gelat, care peste o luna vor pretinde sa