• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 07 Decembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 23 Aprilie , 2021

Singurul Sfânt canonizat al Maramureșului

Deopotrivă smerit și dârz, de origine nobil țărănească, Sfântul Iosif Mărturisitorul, singurul sfânt canonizat al Maramureșului, este asemeni sufletului maramureșenilor. Deopotrivă erou și sfânt, Iosif Stoica are o viață fascinantă, din păcate, prea puțin cunoscută.

 



Înaltpreasfințitul Justinian, părintele nostru vrednic de pomenire, spunea că pă­mântul Maramureșului e plin de moaște ale sfinților neștiuți și ale eroilor acestor locuri. Mara­mureșenii trăiesc cu gândul la veșnicie și la faptele care trec dincolo de ea, însă știu că aceste fapte sunt reținute deopotrivă în Cartea lui Dumnezeu și în cea a istoriei, așa că fug de fală deșartă și omenească. Mormintele multora dintre cei mai vrednici fii ai acestor locuri sunt încă neștiute, ca și cum ei, toți cei care au trăit și au murit pentru acest colț de țară, și-ar dori să cinstim fiecare petic de pământ ca fiind un posibil mormânt, un posibil loc sfințit.
Cel mai bun exemplu este cel al singurului Sfânt canonizat al Ma­ramureșului - Iosif Mărturi­sitorul, prăznuit de Biserica Ortodoxă în 24 aprilie, odată cu Mitropoliții Ardealului Ilie Iorest și Sava Brancovici. Iosif Stoica, pe numele său de botez, este ales episcop în anul 1690 și este hirotonit de mitropo­litul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei. Reședința episcopală a fost, la început, în incinta Mânăs­tirii „Sfântul Mihail din Peri, dar când aceasta a fost desființată, scaunul episcopal s-a mutat la Mânăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş. Așa cum îl descrie Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi: „Sfântul ierarh Iosif a fost un neobosit apărător al credinței ortodoxe, îmbărbătându-și fără preget păstoriții să păstreze învățăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniație sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii străine, erau tot mai numeroase. În anul 1701, a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunțarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi calomnii ce i s-au adus. În cele din urmă, a fost arestat şi întem­nițat, dar nu pentru multă vreme, deoarece, la presiunile românilor maramureșeni, va fi eliberat. În anul 1705, este iarăși adus la judecată şi condamnat, dar intervin din nou românii maramureșeni, aşa că, la sfârșitul anului, Sfântul va fi eliberat, interzicându-i-se însă dreptul de a mai rămâne în fruntea comunității ortodoxe din Mara­mureș. În anul 1711, va reveni însă în scaunul episcopal, dar, fiind slăbit de atâtea suferințe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea”.

 



Viața Sfântului a fost o prigoană continuă. Și, probabil, pentru a avea liniște măcar după moarte sau din smerenie, Sfântul și-a dorit ca mormântul său să rămână necunoscut. Se spune că Sfântul și-a trăit ultimele clipe din viață în satul Mănăstirea, unde era stabilită ultima sa episcopie. Simțindu-și sfârșitul aproape, și-a pus ordine în gânduri, s-a împărtășit și a cerut să fie înmormântat în taină, la o margine de pârâu. Ucenicii nu i-au îndeplinit întru totul voia, dar po­runca lui e respectată și astăzi, și anume nimeni să nu-i tulbure li­niștea. Localnicii din Mănăstirea cred că Sfântul e îngropat în altarul bisericuței din sat și mai cred că, de acolo, le protejează așezarea și întreg județul. De altfel, satul Mănăstirea este unul paradoxal, deopotrivă binecuvântat și bles­temat. Legenda locului spune că aici ar fi fost o mănăstire veche, de la care vine și numele așezării. Iar localnicii ar fi „furat” fântâna călugărilor, gândindu-se că acolo s-ar afla o comoară și le-au interzis să ia apă din ea. Din acest motiv, călugării au fost nevoiți să plece, iar satul a rămas încremenit în timp, având cam același număr de locuitori.

Ca o coincidență stranie, populația satului ce pare încremenit în timp nici nu crește, nici nu scade. Oamenii locului sunt con­vinși, însă, că satul ar fi dispărut demult dacă nu ar fi vegheat de mormântul misterios din bise­ricuță. Câteva litere săpate în blana de stejar a grinzii pomenesc că acolo este îngropat monahul Iosif, un monah ce pare să fie chiar Sfântul Iosif Mărtu­risitorul, marele episcop ortodox al Maramureșului. De fapt, asta ar fi „comoara călu­gărilor” despre care vorbesc legendele.
Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin spune că: „Maramureșenii au ră­mas mărturisitori ai dreptei cre­dințe ca Sfântul Iosif. Pe Înalt­prea­­sfinţitul Părinte Justinian Dumnezeu l-a inspirat ca, atunci când Biserica Orto­doxă a făcut primele canonizări, în 20 iunie 1992, printre cei 20 de Sfinți canonizați, Sfântul Iosif să fie canonizat şi trecut în calendar în rândul Sfinților. În 2003, la 30 de ani de arhierie ai Preasfinţitului Justi­nian, a fost făcută şi proclamarea solemnă a Sfântului Iosif Mărturi­sitorul. De atunci, a devenit ocrotitorul Episcopiei Maramu­reșului şi Sătmarului. O icoană vie, o icoană de ierarh, în care şi-a îndeplinit făgăduințele faţă de Hristos şi faţă de Mitropolitul care l-a hirotonit, Sfântul Mitropolit Do­softei”.

*

În memoriul adresat Sfântului Sinod, în care cerea canonizarea Sfântului Iosif Mărturisitorul, ÎPS Justinian spunea „Sfântul Iosif a fost părintele cel mai bun al tuturor maramureșenilor, pentru că el era de un neam și de o credință cu ei, dar Sfântul Iosif era și de o fire cu maramureșenii: dârz, drept, harnic, credincios. De aceea era neadormit. Alerga dintr-o margine la alta a Maramureșului și a Ardealului. Dădea învățături și îndrumări, îndemna pe preoți să se cultive și să lupte ca să cunoască bine învățătura
Bisericii Ortodoxe și să o apere de învățăturile eretice.
Sfântul Iosif Mărturisitorul, atunci, în vremurile acelea, foarte grele pentru poporul român, a ținut „soboarăˮ cu protopopii și preoții și chiar cu diecii, care, de la strană, ca niște ostași, vesteau și ei credința ortodoxă, în dulcea limbă românească, pe care o iubea așa de mult poporul român din aceste părți ale pământului românesc.
 
Pentru înțelepciunea lui, pentru evlavia și credința lui, pentru dragostea și mila pe care o avea el de cei oropsiți, poporul l-a iubit și Dumnezeu l-a așezat, alături de Sfântul Nicolae și de toți sfinții apărători și mărturisitori ai adevărului, în ceata sfinților”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.