• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 27 Octombrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 23 August , 2021

Pactul Ribbentrop-Molotov

La 23 august 1939, Germania nazistă și URSS anunță semnarea unui pact de neagresiune. Chiar dacă Rusia bolșevică întreținuse multă vreme relații privilegiate cu Germania anilor 1920, acest lucru i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziția ideologică dintre nazism și comunismul sovietic părea ireductibilă. Alianța dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler și Stalin, urma să aibă consecințe nefaste, vizibile și astăzi în sânul Europei reunite.
Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destră­ma­rea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să fa­ci­liteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin. Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul leonin de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km² și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și, în sfârșit, stabilizarea la putere a bolșevicilor.
Începând cu 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii. Cea de-a doua viza expansiunea „marii re­vo­luții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică. Această expansiune s-ar fi făcut pe două căi, care se completau reciproc: subversiunea pe plan intern a fiecărei țări - prin intermediul partidelor comuniste organizate în cadrul Internațio­na­lei comuniste (sau a Kominternului) și acțiunea ofensivă a Armatei Roșii, care, după ce fusese im­pli­cată într-un război civil în Rusia, se va angaja într-un război civil internațional, nesocotind regulile tradiționale cu privire la relațiile dintre state. A treia di­recție avea la bază „exacerbarea contra­dic­țiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „burgheze” și „ca­pitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slă­bească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.
Prima aplicare spectaculoasă a acestor direcții a avut loc în cazul Germaniei. Pe de o parte, Komin­ternul a dus multă vreme aici o politică subversivă, sprijinit fiind de partidul comunist german, care, până în 1933, a criticat constant Republica de la Weimar, mergând uneori până la conflicte cu naziștii. Pe de altă parte, Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat, la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care URSS și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă. Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lân­gă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania benefi­ciază de oportunitatea de a nu res­pecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau conside­rabil limitate posibilitățile de reînar­mare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în URSS tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu teh­nica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guderian, care va conduce ofensiva Panze­relor în Franța, în 1940. Tot în URSS este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vânătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da întreaga măsură a eficacității în timpul ata­cului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Uniunii Sovietice, în iunie 1941.
La 15 august 1939, ora 4.30, von Schulenberg primește o telegramă „f. f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei cola­bo­rări amicale de tip nou. [...] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași. [ ...] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră, niciun aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satis­facție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [...] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovietice [...] În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al URSS trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. [ ...] Dife­rendele dintre [Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-so­vie­tice și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În conse­cință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării, ci să acționeze la momentul oportun”, (NSR, 1948).
Prin urmare, von Ribbentrop soli­cită o întrevedere directă, la Mos­co­va, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Ber­linului și adaugă că Fuhrer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente serioase”, cu Polonia (NSR, 1948). Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe mi­nistrul de externe al Reich-ului, învestit cu toate puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anu­mite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel, dezamorsează și pro­blema opozițiilor ideologice, explicând că „principiul coexistenței pașnice a diferitelor regimuri poli­tice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii Sovietice” (NSR, 1948).
De câteva zile, fuseseră reluate la Moscova negocierile dintre șeful Armatei Roșii și  delegațiile mi­li­tare franceză și engleză. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică membrilor Biroului politic: „Dacă semnăm cu Franța și cu Anglia un pact de asistență reciprocă, Germania va renunța cu siguranță la Polonia și va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru URSS. Dacă acceptăm propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune, aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil, la intervenția Franței și a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii și unor grave tulbu­rări. În aceste condiții, vom avea mari șanse să stăm în expectativă și să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos pentru noi”. (J. Rossi, 2000).
Prin urmare, Stalin era perfect conș­tient că semnarea pactului cu Germania va duce la declanșarea imediată a războiului. Pe 21 august, la ora 00.45, von Schulenburg, primește de la von Ribbentrop o telegramă ultrasecretă prin care i se cere să se ducă imediat la Molotov, pentru a-i înmâna un mesaj personal de la Adolf Hitler, pentru Iosif Stalin. Concret, Hitler îl anunță pe „domnul Stalin” că Germania va declara război Poloniei, că este de acord cu protocolul cerut de sovietici, dar că va trebui ca von Ribbentrop să fie primit la Mos­cova pe 22, sau, cel mai târziu, pe 23 august.
În aceeași zi, Stalin acceptă. La 23 august, von Ribbentrop aterizează la Moscova, unde încep imediat discuțiile. Stalin conduce nego­cieri­le și începe, printr-un tur de orizont cu privire la relațiile Ger­ma­niei cu Japonia, Turcia, Italia, Anglia și Franța, înainte de a aborda fondul problemei: împărțirea Europei Centrale și de Est. Von Ribbentrop confirmă că atacul împotriva Polo­niei este iminent. Conform tradiției sovietice, înainte de a se despărți, partici­pan­ții la discuții toastează. Intervenția lui Stalin este grăitoare: „Știu cât de mult își iubește națiunea ger­mană Fuhrer-ul. Prin urmare, aș vrea să beau în sănătatea acestuia”. (NRS, 1948). Pactul de neagresiune, însoțit de faimosul protocol secret, este astfel semnat. Primul punct al acestuia privește regiunea Balticii: „În eventualitatea unei amenajări teritoriale și a politicii efectuate în zona statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania), frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sfe­relor de influență ale Germaniei și Uniunii Sovietice” (NRS, 1948). Prin urmare, celelalte trei state aveau să-i revină lui Stalin. Al doilea punct privește Polonia: „În eventualitatea unei reamenajări te­ritoriale și politice a teritoriilor aparținând sta­tu­lui polonez, sferele de influență ale Germaniei și Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula și San. În funcție de evoluțiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două țări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum și eventualul contur ale granițelor acestuia. În orice caz, această problemă va fi rezolvată în urma unui acord amical” (NRS, 1948). Astfel este parafată, în doar două rânduri, o nouă împărțire a Poloniei. Ultimul punct al protocolului subliniază interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, provincia estică a României, și dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.
În timp ce această răsturnare de situație provoacă stupefacția cancelariilor europene, la 1 septembrie, Germania atacă Polonia, declan­șând automat cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta fusese oare do­rința lui Stalin atunci când a ordonat semnarea pactului Ribben­trop-Molotov?

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie ger­mană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot ima­ginar. În fapt, au fost executați mai puțin de 5000 de ofițeri superiori, majoritatea dintre ei fiind „revoluționari de mese­rie”, fără nicio calificare civilă sau mi­litară. Cifra de 40.000 de ofițeri uciși vehiculată, și dacă ar fi reală, reprezintă un număr infim pe lângă numărul armatei ruse - 100 de divizii până în 1939 și 300 de divizii la 1941. Este de men­ționat că, după 1936, s-au înființat noi școli de ofițeri (în jur de 100) care erau mult mai bine pregătiți, înțelegând noile tipuri de arme și război. Putem vorbi de o ridicare a calității corpului ofițerilor și nu de o decădere a lui. Printre cei anche­tați/maltra­tați s-a aflat inclusiv Konstantin Ro­kossovsky, care a rezistat anchetei si procesului mascarada. În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acope­rit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămă­sese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Răz­boiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea demo­crației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri tota­litare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.