Manifest Artistic

Dr. Ioan Marchiș

Manifestul Memoriei Atavice și al Geometriilor Inverse

Eu lucrez cu materia ca și cum ar fi un rest de cosmos străvechi. În fiecare lemn monoxil, în fiecare bronz sau teracotă, în fiecare bucată de jug reconfigurată, caut ceea ce nu se vede: memoria atavică, stratul de gândire care ne precedă, ne modelează și ne depășește. Sculptura nu este o formă, ci o anamneză – aducerea-aminte a formelor primordiale care ne locuiesc.

Fundamentul acestei memorii este geometria arhetipală: clepsidra Zeiței-Mamă, dublul triunghi, spațiul în care contrariile se ating fără să se anuleze. Pentru mine, această figură nu e o metaforă a corpului, ci corpul însuși este o întrupare a arhetipului geometric. Fractalii sunt urma modernă a aceleiași geometrii: o proliferare infinită, o respirație care nu fuge în adânc, ci vine spre privitor, asemenea perspectivei inverse din icoanele bizantine.

Eu nu sculptez obiecte. Eu sculptez direcții ale privirii.

Păzitoarea seminței aparține acestei memorii verticale: ea conservă, adună, ține lumina și întunericul într-o singură respirație. Este geometria stabilității, a continuității, a matriarhicului cosmic. Materialele ei – lemn monoxil, teracotă, bronz, tablă – sunt metamorfoze ale aceleiași matrici ancestrale. Ea este centrul.

Dansul Valpurgic aparține memoriei orizontale: un vârtej al forțelor dezlegate, o ruptură, o nocturnă. Fragmentul de jug, fierul torsionat, forma descătușată sunt expresia contrariului complementar – principiul care risipește, destramă, dar și purifică.  El este periferia activă, scânteia, excesul, arderea. Între cele două teme nu există opoziție, ci tensiunea fructuoasă a universului:

-          Păstrătoarea adună

-          Dansul risipește

-          Una ordonează prin geometrie

-          Cealaltă eliberează prin dezmărginire

-          Una este arhetipul

-          Cealaltă este dezvrăjirea arhetipului.

Iar sculptura mea trăiește între  aceste două forțe.

Avangarda pe care o caut nu este tehnică, ci epistemologică: o artă care nu pornește de la ochi, ci de la memoria adâncă a speciei, recuperată prin fractual, prin simbolul invers, prin materia care vorbește.

Ceea ce solicit privitorului nu este privire, ci co-participare: el devine punctul de fugă al lumii, exact ca în perspectiva inversă. Sculptura nu este făcută pentru a fi văzută, ci pentru a veni spre el, pentru a-l cuprinde într-o geografie a interiorității.

Acesta este crezul meu: forma nu este o invenție, ci o reamintire, materia nu este inertă, ci inițiatică, iar arta nu descrie lumea, ci o trezește.

Varianta academică, manifest epistemologic

Sculptura contemporană, așa cum o practic, nu reprezintă forme, ci memoria atavică a formelor. În Păzitoarea seminței, materia (lemn monoxil, teracotă, bronz, tablă) fixează principiul stabil al arhetipului, în Dansul Valpurgic, fragmentul de jug și dinamica metalică ilustrează fluxul disruptiv al memoriei vii. Fractalii și perspectiva inversă nu sunt ornament, ci metode epistemice: ele transformă privitorul în participant, făcând din spațiu un teritoriu al memoriei activ vizibile. Astfel, arta devine un laborator al memoriei, al contrariilor și al direcțiilor invizibile.

În clepsidra Zeiței pulsează memoria atavică: două triunghiuri suprapuse, arhetipuri care nu imită corpul, ci îl fac posibil. Păzitoarea seminței adună lumina și întunericul, stabilă în lemn, teracotă, bronz și tablă, Dansul Valpurgic izbucnește în vârtej fractalic, fragmentat, liber, un ritual al energiei care se răspândește și vine spre privitor.

Fractalii nu adâncesc, ci iradiază, perspectiva inversă nu fuge, ci te cuprinde. Sculptura mea nu este privită, ci experimentată: ea vine, te trezește și îți amintește ceea ce memoria atavică a creat înainte de tine. Forma nu inventează, materia nu stă, iar arta nu descrie lumea – ea o reînsuflețește, o aduce către tine, în fluxul etern al contrariilor: stabilitate și dezmărginire, conservare și risc, arhetip și vârtej.

Acesta este crezul meu artistic: să transform memoria în spațiu, contrariile în forță, și materia în experiență vie.

Clepsidra zeiței pulsează înaintea ochilor, două triunghiuri suprapuse care nu imită corpul, ci îl fac posibil. Păzitoarea seminței adună lumina și întunericul, stabilă în lemn și bronz, Dansul Valpurgic izbucnește fractalic, un vârtej care vine spre privitor. Fractalii și perspectiva inversă nu adâncesc, nu fug – ele iradiază, te cuprind, te transformă. Sculptura nu este privită, ci trăită: forma reamintește, materia inspiră, iar arta readuce memoria atavică în fluxul etern al contrariilor: conservare și dezmărginire, arhetip și vârtej, stabilitate și risc.

În clepsidra Zeiței, perspectiva se întoarce ca un val: fractalul nu fuge în adânc, ci vine spre tine, aducând cu fiecare deschidere respirația lumii de dincolo.