• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 27 Octombrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 8 Septembrie , 2021

Ziaristul și diplomatul Richard Hillard despre apartenența Transilvaniei la România

Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean
Lector univ. dr. Corneliu Cezar Sigmirean

Sfârșitul Marii conflagrații mondiale în 1945 nu a fost însoțit de o politică radicală și coerentă asupra viitorului politic și de securitate al Europei1. Marile puteri s-au concentrat mai mult asupra propriilor interese, precum trecerea Europei de Est sub dominația Uniunii Sovietice, prin instalarea regimurilor comuniste, salvarea democrațiilor occidentale și crearea unor zone cu interese speciale pentru SUA și Anglia. Dominate de o asemenea rațiune, Anglia și SUA au recunoscut Uniunii Sovietice toate terito­riile obținute prin negocieri cu Germania hitleristă în ajunul răz­boiului, fapt ce, așa cum remarca Nicolae Ecobescu, avea „să pro­ducă efecte dezastruoase asupra Europei pe o perioadă de aproape cinci decenii”2.
Expresia politicii de aranjamente a fost și cinica înțelegere dintre Churchill și Stalin, prin care s-a procedat la împărțirea Europei în sfere de influență printr-o formulă matematică. La întâlnirea din 9 octombrie 1944, premierul britanic i-a prezentat liderului de la Mosco­va tabelul cu împărțirea influen­țelor britanice și sovietice în Europa de Est: - România 90 Ru­sia și 10% alții; - Grecia 90% Anglia în acord cu SUA, 10% Rusia; - Iugoslavia și Ungaria 50% cu 50%; Bulgaria - 75% Rusia, 25% alții3. Miza ofertei lui Churchill, „omul care a schimbat singur lu­mea”, era salvarea Greciei, pe care premierul britanic se lăuda că „a scos-o din foc cu mâinile goale”4.
La celebra întâlnire dintre Chur­chill și Stalin, potrivit steno­gramelor delegației ruse, pre­mie­rul britanic îl anunța pe liderului comunist că a pregătit „un document destul  de murdar și grosolan, în care a fost delimitată influența Uniunii Sovie–tice și a Marii Britanii în România, Grecia, Bulgaria și Jugoslavia”5.
În cadrul întâlnirii, Churchill  îi declara lui Stalin că nu este neliniștit în privința României, pentru „că România este problema rușilor, iar  acordul cu România (Convenția din 12 septembrie 1944 n.n.), care a fost propus de către guvernul sovietic, a fost considerat de către guvernul britanic extrem de mo­derat, iar el (acordul) a evidențiat înțelepciunea politică a guvernului sovietic”.
Faptul că România a fost aban­do­nată, intrând în sfera de influență sovietică s-a putut constata la semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 dintre România și Puterile Aliate (SUA, Anglia și URSS). La articolul 19 se prevedea că: Guvernele aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de pace...6.
Includerea în Convenția de Ar­mistițiu a formulei „cea mai mare parte a Transilvaniei” s-a făcut din partea Moscovei pentru a avea o manevră mai mare de mișcare în plan politic şi diplomatic în rela­țiile cu Bucureștiul și cu  Budapesta. Poziția Uniunii Sovietice față de problema Transilvaniei nu poate fi ruptă nici de contextul stabilirii granițelor estice ale Româ­niei, în cazul cărora Moscova era la fel de consecventă: ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord era definitivă. De altfel, restituirea Transilvaniei de Nord statului român era privită de sovietici ca o compensație ce era acordată Bucu­reștiului pentru renunțarea la Basarabia şi Bucovina de Nord.
În această situație, problema frontierei de Vest a României a repre­zentat  o prioritate a diplomației de la București în perioada 1944-1947. În februarie 1945, s-a creat Comisia pentru Studiul Proble­melor Păcii, condusă de Eugen Filotti, ministru plenipotențiar, printre membrii ei numărându-se Vasile Stoica, I. Christu, R. Cretzu­lescu, Zenovie Pâclişanu, R. Hillard ş.a.
De asemenea, în condițiile instau­rării guvernului procomunist la 6 martie 1945, a luat naștere o acti­vitate diplomatică a opoziției, mai ales prin reprezentanții emigrației, din care făceau parte Grigore Ga­fencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, Grigore Ni­co­­lescu-Buzeşti, Viorel Tilea, Nicolae Petrescu Comnen ş.a.
Astfel, atât guvernul cât şi opo­ziția, în perioada premer­gătoare Conferinței de Pace de la Paris, dar şi în timpul desfășurării ei, au acordat o atenție specială pro­blemelor teritoriale, în special a graniței de Vest, în condițiile în care, cel puțin pentru guvern, în chestiunea revenirii teritoriilor cedate în 1940 Uniunii Sovietice, România nu mai avea nici o şansă.
La curent cu acțiunile întreprinse de diplomația maghiară, guvernul român a desfăşurat o amplă acti­vitate în favoarea cauzei transilvane. La 15 aprilie 1946, a remis 5 memorii Secretariatului Comisiei Miniștrilor Afacerilor Externe şi Adjuncților. Memoriile au expus aspectele reale ale chestiunii Transilvaniei - problema frontierei dintre România şi Ungaria, im­por­tanța contribuției militare şi econo­mice adusă de România alături de Pute­rile Aliate în perioada de la înche­ierea armistițiului şi până la încheierea războiului în Europa7.
Printre documentele dezvoltate în replică la memoriile diplomației ungare, în care se formulau re­vendicări teritoriale pe seama Ro­mâniei8, s-a formulat Pozițiunea juridică a României față de pro­blema Transilvaniei, avându-l autor pe ziaristul și diplomatul Richard Hillard9.
Mai întâi, R. Hillard recomanda ca, la semnarea Tratatului de Pace, „care este chemat a confirma drepturile noastre asupra Ardealului”, să se pună accent pe contribuția României la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei, „întrucât-conform argumentelor de text şi a considerațiunilor generale expuse mai jos - rezolvarea chestiunii frontierei noastre cu Ungaria este legată de angajamentele militare contractate de România prin Con­venția de Armistițiu”.  
Rezerva privind granițele de vest ale României „a fost introdusă pentru rațiuni de ordin politic şi militar-valabile la data semnării Armis­tițiului - cu scopul de a permite aliaților continuarea acțiunii diplomatice față de Ungaria”.
În esență, arăta Richard Hillard, Convenția reprezintă: a) o de­clarație de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului; b) un acord al celor trei guverne, recunoscând dreptul României asupra Transilvaniei; c) un angajament sovieto-român pentru ducerea operațiilor militare în comun, contra Germaniei şi Ungariei, având drept scop redobândirea Transilvaniei. În fond, arăta „Nota”, nulitatea arbitrajului de la Viena a dobândit efect la data de 20 Ianuarie 1945, prin semnarea de către Ungaria a textului Armistițiului”. R. Hillard se întreabă care este sensul şi va­loarea clauzei, „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României? Aceste cuvinte - se spune în „Notă”- nu pun în discuție drepturile României asu­pra Transilvaniei, „ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Convenția de la 12 Sep­temvrie 1944” și a reprezentat, forma alternativă de presiune diplomatică: formulă de captare a Ungariei, formulă de stimulare a României. Ea a stabilit o cursă şi o primă: recompensa pentru servi-ciile ce se vor aduce operațiilor militare aliate. Aceste cuvinte nu pun în discuție drepturile noastre asupra Transilvaniei, ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Convenția de la 12 Septemvrie 1944. R. Hillard de­monstra o extraordinară  intuiție  asupra politicii sovietice în Est.
Insistând asupra contribuției mi­litare a României, „Nota” arăta că „Tratatul de Pace urmează numai a confirma hotărârea luată de cele trei Puteri şi exprimată prin Convenția de armistițiu cu Ungaria, la 20 ianuarie 1945”.
R. Hillard revine la semnificația Tratatului de la Trianon, care  re­pa­rase o injustiție „milenară”. Fron­tiera trasată la Trianon consacrase:
a) Dreptul de autodeterminare al populației: drept exprimat de populația română la 1 Decemvrie 1918, în Adunarea Națională de la Alba-Iulia şi de populația săsească la 8 Ia­nuarie 1919, la Mediaș;
b) Principiul Naționalităților: întrucât Românii  reprezentau şi reprezintă majoritatea populației transilvane;
c) Unitatea geografică şi economică a României: întrucât podișul Transilvaniei, înconjurat de cele trei brâie ale sale, de munți, dealuri şi șes, reprezintă o entitate economică şi geografică indivizibilă.

Documentul, pregătit pentru construirea argumentelor diplomației românești în vederea recunoașterii în întregime a Transilvaniei ca parte a României, se încheia într-o notă imperativă: „Tratatul de la Trianon a însemnat, în 1919, un act de justiție pentru populația Transilvaniei. Confirmarea Trata­tului va fi întărirea unui act de justiție printr-o prețuire a lealității române”.
Elaborat în contextul creșterii in­fluenței Uniunii Sovietice în Euro­pa de Est, documentul de­mon­s­trea­ză o foarte bună cunoaștere a raportului de forțe implicate în deciziile privind granițele României. După instalarea „Cortinei de fier”, factorul politic decisiv în problemele statelor din estul Europei a devenit Rusia. Pe 13 mai 1945, Churchill îi telegrafia președintelui SUA că de-a lungul frontierei rusești s-a lăsat o „cortină de fier”.
În 5 martie 1946, la Universitatea Wesminster din Fulton, Missouri, W. Churchill a susținut celebrul discurs în care constata cu amără­ciune că: De la Sttetin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, de-a curmezișul continentului s-a lăsat o cortină de fier. Dincolo de ea sunt toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlinul, Pra­ga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureștiul și Sofia, toate aceste orașe celebre, ca și populația din jurul lor, se află în ceea ce eu numesc sfera sovietică, ci și un control sever și, în unele cazuri, draconic din partea Moscovei 10.
Tratatul de Pace cu cele cinci state aliate ale Germaniei s-a semnat la Paris la 10 februarie 1947. La 23 august 1947, Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României.
Într-un interviu acordat la întoarcerea în țară de la Conferința de Pace de la Paris, Șerban Voinea, unul dintre membrii delegației, mărtu­risea că: Toată strategia dele­ga­ției s-a concentrat asupra pro­­blemei Transilvaniei 11.

În istoria relațiilor internaționale se încheia un nou capitol - (derulat pe fondul reglementării păcii după Marea conflagrație mon­dială și aservirea politică a României puterii comuniste de la Moscova) - în care miza prin­cipală a fost Transilvania. Repre­zentată de oameni politici şi experți de o certă valoare inter­na­­țională, diplomația română a depus o activitate remarcabilă pentru apărarea intereselor națio­nale. Anularea Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, şi revenirea în întregime a Transilvaniei la România a reprezentat, indiscutabil, marea realizare a diplomației românești la Con­ferința Păcii de la Paris. Gh. Tătărescu, șeful delegației româ­ne la Conferința de Pace de la Paris, aprecia că Tratatul „cu­prinde şi câteva clauze grele şi câteva clauze foarte grele şi câteve clauze injust de grele”, dar, preciza: Vom recunoaște pe de altă parte, cu o satisfacție îm­păr­tășită de unanimitatea popo­rului român că acest tratat a rezolvat chestiunea Transilvaniei de Nord potrivit justiției  şi interesului obștesc. Consacrarea definitivă a drepturilor României asupra întregei Transilvanii stinge pentru totdeauna un mare proces istoric.

 II.- Analiza textului art.19 – încadrat în economia întregii Convenții – este lămuritoare.

„Guvernele aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, şi Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să le preia, în acest scop, în operațiuni militare conjugate cu România, contra Germaniei şi a Ungariei.”
Art.19 cuprinde deci:
a) o declarație de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului;
b)  un acord al celor trei guverne, recunoscând dreptul României asupra Transilvaniei;
c) un angajament sovieto-român pentru ducerea operațiilor milita­re în comun, contra Germaniei şi Ungariei, având ca scop redobândirea Transilvaniei.

Declarația de principiu, cu privire la nulitatea arbitrajului de la Viena, a dobândit efect la data de 20 Ianuarie 1945, prin sem­narea de către Ungaria a textului Armistițiului, cuprinzând recu­noașterea acestei nulități.
Acordul militar sovieto-român s-a concretizat în operațiile duse în comun, între septembrie 1944 şi mai 1945, scopul acestor ope­rații, prevăzut de Convenție, a fost atins prin recucerirea Transilvaniei şi apoi, prin restabilirea suveranității române peste întregul teritoriu, în martie 1946.
Acordul celor trei guverne, ca Transilvania să fie restituită întreagă sau cea mai mare parte a ei, rămâne a fi confirmat prin Tratatul de Pace.

III. - Care este sensul şi valoarea clauzei „sub condițiunea confirmării prin Tratatul de Pace”?.

Introducerea în acest articol a clauzei confirmării, prin Tratatul de Pace, a fost numai un subterfugiu juridic, pentru a amâna pronunțarea. Confirmarea, prin Tratatul de Pace, a dispozi­țiu­nilor mai importante – deci a clauzelor teritoriale – este o condiție generală subînțeleasă în orice Convenție de Armistițiu, prin definiție, provizorie. Clauza confirmării este numai un pretext procedural pentru obținerea unui termen de amânare a pronunțării, termen înlăuntrul căruia cele trei guverne aliate să poată aprecia nu date statistice, care erau perfect cunoscute, dinainte, Ministerelor de Externe, ci valoarea viitoare a acțiunii militare şi po­li­tice, pe care urma să o desfă­șoare fiecare din cele două state interesate, în perioada armis­tițiului.
Care este sensul şi valoarea clauzei „guvernele aliate sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie resti­tuită României?ˮ
Aceste cuvinte nu pun în discuție drepturile noastre asupra Transilvaniei, ci stabilesc condițiunea executării leale a angajamentelor noastre militare, luate prin Con­venția dela 12 Septemvrie 1944.
Forma alternativă a avut valoarea de presiune diplomatică: formulă de captare a Ungariei, formulă de stimulare a României. Ea a stabilit o cursă şi o primă: recompensa pentru serviciile ce se vor aduce operațiilor militare aliate.
La 12 Septemvrie 1944, - 20 de zile după lovitura de Stat, dar, după patru ani de la războiul împotriva aliaților - marile puteri erau în drept să-şi rezerve un mij­loc de verificare a lealității noastre şi a valorii contribuției noastre militare. Alternativa: se restituie întreaga Transilvanie sau numai cea mai mare parte a ei, urma să fie în funcție de probele ce armata şi Statul român erau chemate a da.
26 divizii eroice, 120.000 morți şi răniți, războiul scurta cu câteva luni, au fost sacrificiile şi meritele contribuției noastre. Integritatea teritoriului românesc este o recompensă justă. Ea este, de altfel, şi îndeplinirea condi­țiunii subînțeleasă în această clauză a Convenției dela 12 Sep­temvrie 1944.
    
IV.- Pe ce se poate întemeia această interpretare ?    

1.- O Convenție de Armistițiu este dominată de rațiuni militare. Ea nu tinde a fi creatoare de situațiuni de drept, cât de a crea situații politico-diplomatice ne­ce­sare menite a avea un cert efect militar. Întrucât recunoașterea, în acel moment, a drepturilor româ­nești asupra întregului teritoriu al Transilvaniei ar fi putut să îndepărteze capitularea Ungariei şi eventuala sa raliere la lupta împotriva Germaniei, consi­derațiuni de ordin militar cereau ca recunoașterea să fie amânată.    

2.- Guvernele aliate au recunoscut nulitatea arbitrajului dela Viena nu numai pentru că el se întemeiază pe violență, nu numai pentru că suspendase o situație de drept creată de Marile Puteri în 1919, ci pentru că urma a fi răsplata unor operațiuni militare ce urmau a fi duse în comun contra Germaniei şi a Ungariei. Același articol din Convenția de Armistițiu-art.19 - recunoaște nulitatea arbitrajului, este de acord cu restituirea condiționată a Transilvaniei şi stabilește participarea forțelor sovietice în operațiuni militare comune cu România în acest scop.

Recunoașterea drepturilor, pe de o parte, şi angajamentele mili­tare, pe de altă parte, sunt angajamente corelative inseparabile.
3.- Convenția dela 12 Septemvrie 1944 are un caracter complex. Ea cuprinde atât dispoziții tipice unei Convenții de Armistițiu, cât şi cele caracteristice unui Tratat de Pace. Convenția încheia un războiu şi iniția un altul.
Prin preambul, România recu­noaște faptul înfrângerii sale în războiul contra Aliaților.1) prin art. I însă, se recunoaște României si­tuația de cobeligerantă în războiul contra Germaniei şi Ungariei.
Convenția dela 12 Septemvrie 1944 este o Convenție de Armis­tițiune este, în același timp, o Convenție de colaborare militară.
Dacă Convenția de Armistițiu cuprinde clauzele de reparațiuni față de Statele cu care a fost în războiu până la 23 August 1944, în schimb Convenția de colaborare militară cuprinde angajamentele reciproce pentru o luptă comună, cu scopul – prevăzut formal de art.I al Convenției „- de a restaura independența şi suveranitatea României”.
Dacă este admisibil ca un Stat învins să fie pedepsit de Statele învingătoare şi obligat să cedeze teritorii în profitul învingătorilor, nu este însă admisibil ca România, co-beligerantă țărilor victorioase, să fie pedepsită cedând teritoriul său unui Stat învins.
(Întrucât România a dus războiul alături de aliați contra Germaniei şi Ungariei, ea este în drept a pre­tinde să fie consultată în încheierea tratatelor cu aceste două State).
    
4.- Art.I al Convenției prevede „restaurarea suveranității României”, ca scop al războiului dus de România, alături de Puterile Aliate, împotriva Germaniei şi Ungariei. Anularea arbitrajului dela Viena implică revenire la situația de drept creată de Tratatul dela Trianon.
Art.17 - corolar al scopului enunțat - prevede restabilirea ad­ministrației civile române pe întregul teritoriu al României. „Restabilire” nu introducere: „pe întregul teritoriu”, nu numai pe o parte a lui. Art.17 este traducerea în termeni practici a principiului restaurării suveranității României.
Transilvania nu putea să ne fie restituită integral, la 12 Sep­temvrie 1944, fără a prejudicia succesul operațiunilor militare aliate. În clipa în care argumentele de ordin militar nu-i mai erau o piedică 2), şi războiul dus împotriva Ungariei era câștigat de aliați şi de România, nu mai era niciun motiv pentru ca suveranitatea română să nu fie recunoscută asupra întregului teritoriu al Transilvaniei.
Acest lucru a fost confirmat prin textul Convenției de Armistițiu cu Ungaria, semnat la 20 Ianuarie 1945 de aceiași semnatari cari încheiaseră Convenția de Armis­tițiu cu România.-
Într-adevăr, art.19, din Convenția de Armistițiu cu Ungaria, reproduce dispoziția nulității arbitrajului de la Viena. Articolul nu re­pro­duce, însă, alternativa cedării întregii Transilvanii sau păstrarea unei porțiuni din ea. Formula ne­cesitată pentru rațiuni militare, la 12 Septemvrie 1944, era superfluă la 20 Ianuarie 1945. Această omisiune nu a fost întâmplătoare, ci intenționată: ea prejudeca opiniunea celor Trei Mari Puteri în chestiunea Transilvaniei. Rezis­tența maghiară fusese înfrântă, războiul împotriva Ungariei era terminat în favoarea aliaților şi a României, şi România făcuse dovada loialității sale în executarea angajamentelor militare contractate prin Convenția de colaborare militară dela 12 Sep­temvrie 1944.
Faptul că România  şi-a îndeplinit obligațiile militare luate prin art. 1 şi 19 ale Convenției de armistițiu, a îndreptățit-o la întregul teritoriu al Transilvaniei.  Tratatul de Pace urmează numai a confirma hotă­rârea luată de cele trei Puteri şi exprimată prin Convenția de ar­mistițiu cu Ungaria, la 20 ianuarie 1945.
Recunoașterea dreptului nostru asupra întregului teritoriu al Transilvaniei este contra-partea obli­gațiunilor noastre de colaborare militară executate cu lealitate în războiul victorios dus contra Ungariei şi Germaniei.

V.- Rămânea un singur semn de întrebare. Marea Britanie şi Statele Unite fuseseră cosemnatare ale Tratatului dela Trianon. Era Rusia Sovietică de acord cu dispozițiile  acestui tratat în ceea ce privește Transilvania?

Era probabil ca U.R.S.S. - apără­toarea constantă a principiului naționalităților şi al auto-deter­minării - să respecte acest act de justiție.

Tratatul de la Trianon reparase o injustiție „milenară”. Frontiera trasată de acest tratat consacrase:
a) Dreptul de autodeterminare al populației: drept exprimat de populația română la 1 Decemvrie 1918, în Adunarea Națională dela Alba-Iulia şi de populația săsească la 8 Ianuarie 1919, la Mediaş;
b) Principiul Naționalităților: întrucât Românii  reprezentau şi reprezintă majoritatea populației transilvane;
c) Unitatea geografică şi eco­no­mică a României: întrucât podişul Transilvaniei, înconjurat de cele trei brâie ale sale, de munți, dealuri şi şes, reprezintă o entitate eco­nomică şi geografică indivizibilă.

Tratatul de la Trianon a încheiat problema Transilvaniei. Dacă Tratatul ar fi ținut seama numai de angajamente juridice valabile în acel moment politic, frontiera urma să se găsească lângă Seghe­din şi să cuprindă încă 9.000 de km. p. în executarea textului Tra­tatului de alianță româno-anglo-franco-rus, din 1916. Acea fron­tieră ar fi putut fi discutată. În schimb, Tratatul dela Trianon a trasat frontiera după scrupuloase şi minu­țioase cercetări de documente, statistici (mai ales maghiare), rapoarte de Comisii Internaționale, ținând seama de realitățile geografice, etnice, economice, căi de comunicații, argumente permanent valabile. Tratatul dela Trianon a trasat frontiera justă şi rațională dintre România şi Ungaria. Res judicata.
Marea Britanie şi Statele Unite fuseseră judecători. Rămânea întrebarea dacă Rusia Sovietică se socotea dispusă a recunoaște valabilitatea şi justiția Tratatului dela Trianon.
Prin art. 19 al Convenției de armis­tițiu, Uniunea Sovietică proclamă nulitatea arbitrajului de la Viena. Se revine, deci, la statu quo ante, la starea de drept stabilită prin Tratatul dela Trianon. „Arbitra­riul” dela Viena dăinuise spațiului unei Dictaturi.
Prin schimbul de note dintre Guvernul Sovietic şi Guvernul Român, intervenit la 8 şi 9 martie 1946, Guvernul Sovietic a confirmat dreptul Statului Român de a extinde suveranitatea sa asupra întregului său teritoriu, consfințind, prin aceasta, nu numai dispozițiile Convenției de Armistițiu dar şi frontiera dreaptă, trasată la Trianon în 1919, de ceilalți doi semnatari ai Convenției de Armistițiu.

VI. – Alternativa: se restituie Transilvania sau cea mai mare parte a ei este, în ultima analiză, alternativa recompensării României sau a Ungariei.

A Ungariei? Pentru ce?
Pentru că a făcut două războaie alături de Germania, pentru că a fost constantă în politica de frondă față de Societatea Națiunilor şi în politica sa de sprijinire a Axei, pentru că a refuzat aplicarea sancțiunilor, a fost solidară în pace şi războiu cu Germania şi Italia, pentru că a fost primul stat în care au apărut mişcările rasiste, primul Stat care a semnat Pactul Comintern, dar ultimul care să înceteze lupta împotriva aliaților; pentru că a fost mereu credincioasă insti­tuțiilor sale feudale şi propagatoare a ideilor de şovinism, cucerire, războiu, persecuții naționale?
A României? Da.
A acelei Românii care a sângerat alături de aliați în 1916-1918 și - răscumpărând crima unui uzurpator – a sângerat din nou în 1944-45, a României care a fost cre­­din­cioasă politicii Genevei, dela re­zoluțiile B.I.T.-ului şi până la aplicarea sancțiunilor Italiei, a României, care în interior, a urmat un pas progresiv şi democratizat şi a făcut, în 1921, prima reformă agrară şi care, în politica externă, sub Nicolae Titulescu, a fost pionierul politicii de solidaritate în Estul şi Sud-Estul Europei; a României: al patrulea Stat în lupta contra Germaniei hitleriste.
Polonia a cedat Uniunii Sovietice teritorii la Răsărit de linia Curzon, ea a primit, în schimb, teritorii în Apus. România a cedat U.R.S.S. teritoriul la Răsărit de Prut. Ea nu cere în compensație nimic, dar nici nu înțelege să fie pedepsită de două ori pentru o singură vină în folosul unui Stat contra căruia a luptat alături de aliați şi a învins.
România nu revendică nimic. Pentru că un dictator român a greşit, în numele ei, fără să o consulte, Ro­mâ­nia ispășește luptând cu difi­cultăți economice uriașe, execută leal obligațiile Armistițiului.
România nu pretinde decât ceea ce art.1.din Convenția din Septemvrie 1944 prevede: „Restaurarea inde­pen­denței şi suveranității Româ­niei”. Pentru aceasta Regele, cu întregul său popor, a luptat alături de aliați împotriva Germaniei şi a Ungariei.
România nu revendică nimic. Dar nu poate înțelege de ce, dacă prin această luptă, pornită la 23 August 1944, pentru cauza libertății, a scurtat cu câteva luni războiul mondial, a salvat, prin aceasta, viața a zeci de mii, poate sute de mii de englezi, americani şi ruşi, sacrificând 120.000 de români, să i se mai ia un petec de pământ.
Ar fi nedrept.
Tratatul dela Trianon a însemnat, în 1919, un act de justiție pentru populația Transilvaniei. Confirmarea Tratatului va fi întărirea unui act de justiție printr-o prețuire a lealității române.

Redactat de Richard Hillard

1)  - Ținând seama de condițiile negociate la Cairo şi de aprecierile Marilor Puteri pentru lealitatea cu care România a servit cauza aliată, România este în drept a spera ca în afară de alte îmbunătățiri, Tratatul de Pace să nu cuprindă acest preambul, Convenția de Armistițiu fiind în principal un act de alianță militară.
2)  - Extinderea suveranității Statului român asupra întregului său teritoriu urma să nu se execute imediat pentru rațiuni de ordin militar, ci numai după îndeplinirea, în prealabil, a patru condițiuni legate esențial de operații militare:
a) teritoriul Transilvaniei să nu mai fie sub suveranitatea de facto şi de jure a Ungariei; b) teritoriul Transilvaniei să nu mai fie zonă de războiu; c) eliminarea perspectivei Ungariei de a păstra unele porțiuni din Transilvania, să nu mai poată mări forța sa de rezistență militară; d) România să fi făcut dovada lealității în executarea angajamentelor sale militare.
a’)  La data de 23 Octomvrie 1944, teritoriul Transilvaniei fusese liberat de trupele germane şi maghiare şi se afla sub ocupațiunea armatelor sovietice şi române. La data de 20 Ianuarie 1945, art.2 al Convenției de Armistițiu cu Ungaria obligă guvernul ungar a retrage toate autoritățile sale civile şi militare de pe teritoriile ce depășesc frontiera trianonică. Transilvania nu mai era sub suveranitatea de facto şi de jure a Ungariei.
b’)  În luna Decemvrie, teritoriul Transilvaniei nu mai era zonă de operațiuni. Linia frontului fusese mutată de armatele sovietice şi române mult peste frontiera trianonică a României. Autoritățile civile românești au putut, deci, fi restabilite pe întregul teritoriu, care nu mai era zonă de războiu.
c’)  La data de 20 Ianuarie 1945, Ungaria a capitulat. Speranțele puse de aliați în Ungaria, de a-şi ralia forțele sale în lupta contra Germaniei naziste, nu au fost materializate. Guvernul dela Debrecen nu avea forța polarizantă pe care o avusese Regele României de a mobiliza întreaga națiune română.
d’)  România a făcut proba lealității sale. Cu 20 de zile înainte de încheierea Convenției, armata română era în luptă contra Germaniei şi liberase Bucureştiul şi regiunea petroliferă. România se angajase, prin art.1, a pune în luptă 13 divizii, au luptat 26. România nu a precupețit jertfe nici în oameni. Nici în materiale.
Valoarea contribuțiilor au prețuit-o alții, aliați şi adversari. Generalul von Rundstedt a recunoscut că pierderea României a fost una din cauzele principale ale pierderii războiului, decorarea Regelui Mihai, cu cea mai înaltă decorație sovietică a arătat aprecierea aliaților. (A se vedea toate datele în Memoriul „Efortul militar şi economic al României în războiul contra Germaniei şi Ungariei”).

1    Nicolae Ecobescu, „O Europă divizată, o lume fracționată, războiul rece și bipolarismul-anomaliile congenitale ale ordinii internaționale postbelice”, în  România. Supraviețuire  și afirmare prin diplomație în anii Războiului rece, vol. 1,  coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 104.
2    Ibidem, p. 108.
3    Laurențiu Constantiniu, „Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele sovietice”, în România. Supraviețuire  și afirmare prin diplomație în anii Războiului rece, vol. 1,  coordonator Nicolae Ecobescu, București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 78.
4    Boris Johnson, Factorul Churchill. Cum a schimbat un singur om istoria, București, Editura Litera, 2017, p. 264.
5    L. Constantiniu, op.cit. p. 84.
6    Ion Enescu, Politica externă a României în perioada 1944-1947, București, Editura Științifică şi Enciclopedică,  1979, p. 349.
7    Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Conferința de Pace de la Paris, Dosar 65, partea a 3-a, fila 31.
8    Cornel Sigmirean, Corneliu Cezar Sigmirean, România și Ungaria în fața Conferinței de Pace de la Paris, Târgu Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2010.
9    Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Conferința de Pace de la Paris, Dosar 95, filele1-11.
10    B. Johnson, op.cit. p. 271.
11    Arhiva Ministerului Afacerilor Externe,  Conferința de Pace de la Paris, 1946, Dosar 8, fila 31.

ANEXĂ    
Notă asupra chestiunii Transilvaniei
Pozițiunea juridică a României față de problema Transilvaniei
Problema Transilvaniei a fost drept şi definitiv soluționată în 1919, prin Tratatul de la Trianon.
Prin anularea Dictatului dela Viena s-a revenit la statu quo ante restabilindu-se starea de drept creată prin Tratatul de la Trianon.

Convenția de Armistițiu, prin art.19, a repus în discuție problema Transilvaniei, cu ocazia negocierii Tratatului de Pace - care este chemat  a confirma drepturile noas­tre asupra Ardealului - este necesar să se pună accentul pe contribuția noastră în războiul împotriva Germaniei şi Ungariei, întrucât-conform argumentelor de text şi a considerațiunilor generale expuse mai jos - rezolvarea chestiunii frontierei noastre cu Ungaria este legată de angajamentele militare contractate de România prin Convenția de Armistițiu.

I. - Convenția de Armistițiu, încheiată de România cu Uniunea Sovietelor, Marea Britanie şi Sta­tele Unite, la Moscova, la 12 septemvrie 1944, prevede:
- prin art. 1, restaurarea su­veranității României;
- prin art. 17, restabilirea ad­ministrației civile române pe întregul teritoriu al României;
- prin art.19, nulitatea arbitrajului de la Viena.

Toate aceste dispozițiuni şi întreaga economie a Convenției indică intențiunea părților contractante de a recunoaște drepturile României asupra întregului teritoriu de care dispune prin Tratatul de la Trianon.
O singură dispozițiune-supusă con­firmării Tratatului de Pace-creează o rezervă în ceea ce privește restituirea imediată şi integrală a teritoriului Transilvaniei.
Această rezervă a fost introdusă pentru rațiuni de ordin politic şi militar - valabile la data semnării cu Armistițiului - cu scopul de a permite aliaților continuarea acțiunii diplomatice față de Ungaria, fără a prejudicia ajutorul militar pus în luptă de România.
Rezerva cuprinsă în art. 19 implică un termen şi o condițiune sus­pensivă pentru definirea restitu­țiunii integrale a teritoriului Tran­silvaniei. Termenul: de la Armistițiu până la încheierea păcii; condițiunea: executarea leală a angajamentelor militare luate de România prin această convenție.
Astăzi, deci reluarea chestiunii Transilvaniei, în cadrul negocie­rilor Tratatului de Pace, comportă, din partea noastră, nu discuțiunea asupra legitimității leale a angajamentelor militare contractate-prin Convenția dela 12 Septembrie 1944,- ca o contra - parte a recu­noașterii drepturilor noastre asupra Transilvaniei, de către alianță.
 

 

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.