• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 28 Noiembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 13 Octombrie , 2021

Unire și dezbinare creștină. Sinodul Ecumenic Ferrara - Florența din 1438-1439

Căutător și peregrin prin această lume, omul nu poate trăi fără … certitudini. Avem nevoie de ele,  așa cum avem nevoie de aer, apă, hrană, somn ș. a. Unele sunt personale și subiective, altele impersonale și obiective. Primele țin de credință, celelalte de știință. După cum ne asigură Kant, cele dintâi sunt suficiente subiectiv, însă insuficiente obiectiv, celelalte sunt și subiectiv, și obiectiv suficiente.


Ioan Țiplea

Neîndoielnic, nevoia de a fi sigur de ceva este inseparabil legată de nevoia de a…crede. Până și îndoiala metodică a lui Descartes are la temelia ei cre­dința, întrucât nu putem ajunge la nimic cert dacă ne îndoim de propria noastră îndoială. Așadar, avem nevoie și de știință, dar și de credință. Însă credința nu se reduce numai la încrederea noastră în rațiune, în știință, educație și progres, așa cum ne încredințează Kant, marele patriarh al Iluminismului. Ea este mult mai mult. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, care o definea ca fiind „încredin­țarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute” (Ev.11.1), Goethe sesiza admirabil că credința expri­mă dragostea de invizibil și încre­derea în imposibil.
Suprarațională fiind, acest soi de credință se poate sluji foarte bine de proptelele pe care i le oferă rațiunea, de argumente, probe și dovezi raționale, după cum la fel de bine le poate ignora. Pesemne că din asemenea motive credința religioasă e strâns legată de o dogmă, de o învățătură considerată absolut adevărată de cei care și-o însușesc în mod autentic. Indiscutabil, dacă un grup de oameni crede în adevărurile propovăduite de o biserică sau alta și dacă aceas­tă credință e sinceră, atunci ea nu poate fi decât dreaptă, adică…ortodoxă!

Dogma creștină, după cum se știe, s-a închegat treptat, de-a lungul multor secole. Oare nu cumva tocmai din pricina credinței să se fi născut ereziile și schismele? Și n-au fost puține în cele două milenii!

Cea dintâi s-a produs la puțină vreme după moartea, învierea și înălțarea la Ceruri a lui Hristos. Cauza acestei dezbinări dintre evreii și neevreii din Antiohia Iudeii care au îmbrățișat Vestea cea Bună - unde convertiții s-au numit pentru prima oară creștini - a fost legată de refuzul neevreilor de a se tăia împrejur. Disputa este închisă în anul 50 la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, prezidat de Apostolul Petru, care, în cuvântul său de deschidere, le amintește evreilor că Dumnezeu  „…nimic n-a deosebit între noi și ei, curățind inimile lor prin credință ,,,după care au vorbit apostolii Pavel și Barnaba, iar în final apostolul Iacob, care-i îndemna pe partici­panți „… să nu tulburăm pe cei ce dintre alte neamuri se întorc la Dumnezeu. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor…” (F.A.15.7-20).

Au urmat ereziile mai mult ori mai puțin influente și schismele mai mari ori mai mici stârnite de Valentinus, Marcion, Mani ș.a., însă marile erezii care au frânt unitatea Bisericii s-au ivit după lega­lizarea creștinismului prin Edic­tul de la Milan din 313, emis de îm­păratul Constantin. Până la sfâr­șitul veacului al optulea, nu mai puțin de șapte învățături greșite au produs tot atâtea separări între creștini. Se știe că cele șapte Sinoade Ecumenice, recunoscute de cele două biserici-surori, au fost convocate de împărații Bizanțului din pricina ereziilor care subminau deopotrivă unitatea Bisericii și a Imperiului.
Astfel, la Sinodul de la Niceea din 325, unde a fost formulat Crezul, a fost condamnată învățătura lui Arie, un preot din Alexandria, care nega consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul; în cel de la Constantinopol, din 381, a fost respinsă învățătura lui Macedonius, patriarhul Constantinopolului, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt; în cel de la Efes, din 431, a fost condamnată învățătura lui Nestorius, patriarhul Constantinopolului, care contesta că Maria este născătoare de Dumnezeu; în Sino­dul de la Calcedon, din 451, a fost combătută învățătura lui Euthie, arhimandrit al unei mănăstiri din preajma Constantinopolului, care susținea că persoana umană a lui Hristos a fost absorbită de cea divină; în al doilea Sinod de la Constantinopol, din 553, este condamnată învățătura lui Origen, care propovăduia recapitularea creației în Hristos la sfârșitul vea­curilor; în cel de-al treilea Sinod de la Constantinopol, din 680-/681, este combătut monotelismul sau învățătura despre cele două firi și o singură voință a Fiului lui Dumnezeu, o învățătură al cărei autor era Sergiu, patriarhul Constantinopolului; în fine, în al doilea Sinod de la Niceea, din 787, este condamnată erezia iconoclastă im­pusă de împăratul Leon al III-lea Isaurul.

Așadar, cele șapte Sinoade Ecumenice, la care au participat teo­logi și ierarhi din toată lumea creș­tină,  au avut menirea de a lămuri/ consacra dogmatic ade­vărurile de credință și de a reface unitatea Bi­sericii. Numai că, în anul 867, Fotie, patriarhul Constantinopolului, unul din cei mai străluciți cărturari ai vremii, aspirând la întâietate în Biserică - acuzându-i pe creștinii din Apus de erezie, că se împărtășesc cu azimă și, mai grav, că au introdus filioque în simbolul de credință creștin -,  rupe legă­turile cu episcopul Romei, provo­când Mica Schismă, o separare efemeră între Roma și Constantinopol. Această ruptură devine definitivă în 1054, când se produce Marea Schismă între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană.
În secolele următoare Marii Schis­me, forța politică și militară a Constantinopolului este șubrezită mai întâi de bulgari și apoi de turcii musulmani. Ultimii ajung să ocupe o mare parte din fostul Imperiu Bizantin și să asedieze, pe la mij­locul secolului al XV-lea, Constantinopolul, pe care îl cuceresc în 1453.

În aceste împrejurări, între anii 1438-1439, are loc – mai întâi la Ferrara și apoi la Florența – al optulea Sinod Ecumenic. El este cvasi-necunoscut chiar și publicului relativ instruit.
Este meritul teologului greco-catolic Vasile Alexandru Barbulovici - școlit la Roma – să îl aducă la cunoștința noastră, prin intermediul unei cărți – teza sa de doctorat – publicate mai întâi în Italia, în 2018. În anul următor, la Cluj-Napoca – sub egida Academiei Române și a Centrului de Studii Transilvane, aflate sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, care de altfel i-a fost și îndrumător în elaborarea tezei, alături de profesorul Riccardo Burigana – apare versiunea în limba română, cu titlul Conciliul de la Ferrara - Florența (1438-1439). Istoria și ecleziologia unirilor. Din ea aflăm că încă din secolul XIII – când amenințarea musulmană se accentua – au avut loc mai multe încercări de refacere a unității creștine, cum a fost de pildă cea a lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, soldate cu tot atâtea eșecuri.

În fața pericolului otoman, cu un deceniu și jumătate înaintea ocupării Constantinopolului, la invitația papei Eugen al IV-lea, „.. o delegație bizantină de cel mai înalt nivel” , în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, însoțit de mari personalități teologice și ecleziastice din Răsărit – mitro­poliții Isidor al Kievului, Marcu al Efesului, Bessarion din Niceea, Damian al Moldovei, Gemistos Plethon, Giorgios Scholaris ș.a. -  semnează la Florența, după lungi dezbateri, pe 5 iulie 1439, documentul de unire al celor două bi­serici.
„Împăratul a semnat cel dintâi hotărârea, după care au urmat sem­năturile aproape tuturor ierar­hilor din Răsărit, inclusiv cea a mitropolitului Moldovei, Da­mian… Proclamarea solemnă a unirii s-a făcut pe 6 iulie 1439 în catedrala din Florența, în prezența împă­ratului Ioan, a papei, a prelaților greci și latini” (p. 65).

Textul acestui document – Laetentum caeli/ Euphrainethosan hoi oronoi - se referă la patru subiecte: filioque, azima, purgatoriul și primatul papal. Chiar și succint, e necesar să fie cunoscute. Așa cum scrie în acest text memorabil, după preambulul de rigoare și după lămurirea controverselor legate de filioque, sinodalii acceptă  „acest adevăr de credință, anume că Spi­ritul Sfânt este din veșnicie de la Tatăl și de la Fiul” (p. 137-138).
În privința împărtășaniei cu azimă sau pâine dospită, „…conciliul  precizează că materia necesară pentru validitatea sacramentului este pâinea de grâu. Faptul că aceasta este nedospită sau dospită ține de tradițiile liturgice”(p. 141).
Cu toate că cele dintâi discuții au avut ca temă purgatoriul, în ho­tărâre, acest subiect apare pe locul al treilea în Decretul de Unire. În urma dezbaterilor, „grecii acceptă doctrina purgatoriului, dar exclud focul”(p. 143-144).
Ultima temă controversată a fost cea a primatului papal. În vreme ce în ecleziologia bizantină, începând cu Constantin cel Mare, împăratul era de facto adevăratul cap al Bi­sericii Răsăritene, fiind considerat „vicarul lui Hristos pe Pământ”, cu dreptul exclusiv de a convoca si­noade, de a numi și de a impune patriarhi, de a interveni în proble­me de ordin dogmatic, prerogative și practici numite cezaro-papism, în cea apuseană, începând cu episcopul Ambrozie al Milanului, care intervine în probleme de natură politică, aducându-l la ascultare pe împăratul Teodosie cel Mare, cel care a impus creștinismul ca religie oficială a Imperiului, unii episcopi ai Romei revendicau atri­buții ale puterii seculare, o practică numită papo-cezarism. Pesemne că din această pricină „textul decretului de unire nu face vreo referire la puterea de a convoca sinoade, nici căruia îi revine acest drept”, menționând în schimb că „… Sfântul Scaun Apostolic și pontiful roman au primatul…”(p. 146).

E un fapt istoric că hotărârile Si­no­dului de la Florența nu s-au întrupat. Unirea a fost efemeră, însă nu lipsită de importanță. Evocând acest eveniment, într-o scrisoare adre­­sată lui Pavel Florenski,  Serghei Bulgakov recunoștea că la Florența a avut loc „… un conciliu ecumenic autentic, al optulea, cu toată puterea – conferită de Spiritul Sfânt – de  a pronunța o serie de definiții dogmatice (filioque, primarul papei etc.). Acest conciliu nu a fost numai calomniat cu nerușinare și im­pertinență, cum numai bizantinii știau să o facă, și care i-au instruit apoi și pe teologii noștri, dar a fost practic șters chiar și din cărțile vremii…”(p. 150-152).
Cu  toate că la Florența s-a recu­noscut oficial unitatea în diversitate a Bisericii, hotărârile Si­­no­­dului nu au condus la unirea efectivă a tuturor creștinilor. Cu mici excepții: a ucrainenilor, prin unirea de la Brest din 1595, a rutenilor, prin cea de la Ujgorod din 1646, și a românilor transilvăneni, păstoriți de episcopii Teofil – în 1697 - și Atanasie Anghel, în 1798. Așadar, din aceste mici uniri s-au născut bisericile greco-catolice care dăinuie și astăzi, cu toate că bolșevicii le-au suprimat. Pe de altă parte, după cum constată autorul, din păcate, „Biserica latină nu a prețuit niciodată prea mult patrimoniul spiritual oriental. Me­reu l-a subestimat și l-a considerat inferior celui latin și chiar a încercat sau a sperat să poată absorbi bisericile greco-catolice” (p. 264).

Gândindu-mă la puzderia de confesiuni și biserici creștine din zilele noastre, mă întreb cum ră­mâne și când se va împlini dorința Mântuitorului ca toți creștinii să fie una? Cu înțelepciunea lui pro­verbială, țăranul român de altădată ar fi răspuns: Numai Bunul Dumnezeu poate ști! Poate că la…plinirea vremii și la sfârșitul vea­curilor!

Ghenadie al II-lea Scholarios a fost un filosof și teolog ortodox de origine greacă, cunoscut deoarece a fost primul Patriarh Ecumenic al Constantinopolului de sub suzeranitatea otomană.

Cardinalul Bessarion a fost un umanist și teolog grec bizantin, cardinal episcop catolic și Patriarhul latin titular al Constantinopolului și unul dintre renumiții cărturari greci care au contribuit la marea renaștere a literelor
în secolul al XV-lea.

Georgios Gemistos cunoscut și ca Plethon, (n. 1355 - d. c. 1452) a fost un filozof neoplatonist grec.

Isidor de Kiev (Isidor din Tesalonic) a fost un grec bizantin Mitropolitul Kievului , cardinal episcop, umanist, și teolog. El a fost unul dintre principalii apărători orientali ai reuniunii la vremea Consiliului de la Florența.

Ioan al VIII-lea Paleologul a fost un împărat bizantin care a condus Imperiul Roman de Răsărit în perioada 1425-1448.

Papa Eugen al IV-lea - De departe cea mai importantă trăsătură a pontificatului lui Eugen al IV-lea a fost marea luptă dintre Papa și Conciliul de la Basel (1431–39), întruchiparea finală a mișcării conciliare.

Marcu al Efesului a fost un teolog isihast de la sfârșitul perioadei paleologe a Imperiului Bizantin, care a devenit faimos pentru apărarea Ortodoxiei la Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439).

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.