Ucrainenii ortodocși din România în perioada comunistă

a)    Lichidarea Vicariatului Ortodox Ucrainean

În anul 1949, statul român a înființat Vicariatul Ortodox Ucrainean cu sediul în Sighetu Marmației. La conducerea acestuia a fost numit provizoriu părintele Vasile Penzeș de la Parohia Crăciunești.

          Textul decretului de înființare: „Ministerul Cultelor, în înțelegere cu Patriarhia Ortodoxă Română din București, prin decizia Ministerului Cultelor nr. 34695/1949, reînființează acest Vicariat sub denumirea Vicariat General Ortodox Ucrainean, pentru toți ucrainenii din RPR, dependent direct de Patriarhia Ortodoxă Română.

          Ministerul Cultelor al RPR

                             Decide:

          Art. 1. Pe data deciziunii de față se recunoaște înființarea Vicariatului General Ortodox Rutean din RPR, cu sediul în orașul Sighet, județul Maramureș.

          Art.2. Vicariatul General Ortodox Rutean din RPR cuprinde sub jurisdicția sa parohiile ortodoxe rutene din țară. El funcționează ca organizație independentă de orice Eparhie Ortodoxă și este dependent de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, condusă după normele stabilite în statutul de organizare și funcționare a Bisericii Române. Conducerea a fost încredințată părintelui Penzeș Vasile, cu reședința la Sighet, care a fost numit cu decretul Ministerului Cultelor nr. 36680/1949 noiembrie 23, Vicar General provizoriu pentru toți ucrainenii din RPR.”[1]

          Este important de menționat că din cadrul noii structuri bisericești făceau parte nu doar foste parohii greco-catolice, ci și vechi parohii ortodoxe ucrainene: Remeți, Maramureș (trecută la ortodoxie în 1923), Tisa, Maramureș (trecută la Ortodoxie în 1928), Poienile de sub Munte Nr. 2 (înființată în anul 1931, ca parohie ortodoxă), Criciova din Timiș, Zorile și Cornuțel din Caraș-Severin.

          Vicarul a cultivat bune relații cu Ministerul Cultelor, urmărind dezvoltarea Vicariatului. A vizitat personal toate parohiile Vicariatului, dar pentru o mai bună a administrare, a cerut înființarea a 3 protopopiate. În urma aprobării din partea Ministerului Cultelor, au fost numiți următorii protopopi: pr. Manyi Nicolae, din Cacica, pentru parohiile din Bucovina (în număr de 5), pr. Varga Ștefan, din Livada, pentru Parohiile din Satu Mare (7) și pr. Wilhelm Horcinskyi, din Copăcele, pentru Parohiile din Banat (4). Cu cele 15 parohii din Maramureș, Vicariatul avea, la nivel național, 31 de parohii.

          Însă existența sa a fost scurtă, doar până în 1952, 2 februarie. A fost desființat printr-un decret semnat de către Ministrul Cultelor Vasile Pogăceanu (1951-1953). Acest gest a fost cu totul neașteptat și neprevăzut. În cadrul ședinței lunare a preoților din Maramureș, din 28.12.1951, părintele Vicar V. Penzeș a dat citire ordinului Ministerului Cultelor de inventariere a „tuturor bunurilor bisericești”, semn că decizia desființării Vicariatului fusese, cel mai probabil, deja luată. În schimb, Ministrul V. Pogăceanu, în nume personal, trimite o telegramă cu urările sale adresate părintelui Vicar: „Cu prilejul sărbătorilor, odată cu felicitările noastre, urăm spor la muncă în slujba păcii și a patriei noastre scumpe, Republica Populară Română”.[2]   

Motivul lichidării Vicariatului nu a fost adus la cunoștință nici măcar vicarului V. Penzeș. Acesta a găsit o posibilă explicație[3] în dorința unor vechi parohii ortodoxe ucrainene din Bucovina de a se alătura Vicariatului. Numărul acestora era de aproximativ 40. Însă, această dorință de a se alătura Vicariatului reprezenta dezideratul credincioșilor de rând, nu neapărat al preoților parohi, întrucât în acele parohii majoritatea preoților nu erau ucraineni.

          În locul Vicariatului a fost înființat un Protopopiat de Coordonare, cu sediul la Poienile de sub Munte, Parohia Nr. 1, sub conducerea preotului paroh Vasile Boyko, exclusiv pentru parohiile ucrainene din Maramureș. La cârma acestui Protopopiat de Coordonare au stat pr. V. Boyko (1952-1980) și pr. I. Pițura (1980-1990).

          Singura reacție la desființarea Vicariatului a venit din partea fostului Vicar, pr. V. Penzeș, care a insistat, în mai multe rânduri, prin memorandumuri și adrese trimise Ministerului Cultelor, să ceară reînființarea Vicariatului pentru binele credincioșilor ucraineni. Întrucât, în 1978, a întocmit un nou memorandum destinat Ministerului Cultelor, cu intenția de a-i convinge pe cei 15 preoți ucraineni din Maramureș să-l semneze, a început urmărirea sa de către organele represive (Securitate). Astfel, în urma unei percheziții a casei parohiale din Sighet, au fost confiscate aproximativ 40 de cărți, fostul vicar a fost dus la Biroul Securității, unde i-a fost pus în față un dosar pe baza căruia era amenințat cu 7 ani de închisoare. A fost convocat zilnic, timp de aproape 6 luni, la același Birou, pentru interogatorii și declarații. I s-a dictat o „declarație de recunoaștere a vinovăției”, în urma căreia i se promitea încetarea interogatoriilor. A fost obligat să semneze un document în care recunoștea că a uneltit „împotriva țării, fiind naționalist și iredentist”.

b)    Comitetul Democrat pentru Populația Rusă și Ucraineană din România

În perioada de început a regimului comunist, s-a acordat o oarecare libertate și învățământului general obligatoriu în limba maternă ucraineană, în localitățile în care ucrainenii erau majoritari. Se înființează, la mijlocul anilor 50, școli medii cu predare în limba ucraineană (Siret, Sighet, Tulcea, Suceava), două licee pedagogice (Siret, Suceava), precum și secția de limbă și literatură ucraineană în cadrul Facultății de Filologie a Universității din București. Însă, după doar un deceniu și jumătate, școlile cu predare în limba ucraineană se transformă în școli cu predare în limba română, iar limba maternă a fost predată ca materie facultativă în foarte puține școli.[4] Acest proces de decimare a învățământului în limba maternă ucraineană, desfășurat în paralel cu lichidarea Vicariatului, are, cu siguranță, legătură cu înființarea Comitetelor Democratice pentru minoritățile etnice din România, prin hotărârea Secretariatului C.C. al P.M.R. Astfel, pe 8 februarie 1950, ia ființă Comitetul Democrat pentru Populația Rusă și Ucraineană din România, condusă de Nicolaiev Evghenie, președinte, Cain Ivan, vicepreședinte și Alexenco Simion, secretar.[5] Atribuțiile acestui Comitet erau: „lichidarea analfabetismului din rândul populației ruso-ucrainene, mobilizarea acestei populații pentru îndeplinirea planurilor de stat anuale, combaterea propagandei imperialiștilor anglo-americani și a elementelor naționaliste, popularizarea realizărilor din U.R.S.S.”[6] Însă, crearea acestor Comitete nu urmărea conservarea identității etnice a fiecărui grup, ci, dimpotrivă, camufla începutul unei asimilări mascate. Acestea au fost „mecanisme organizatorice create cu scopul de a goli de substanță viața comunitară separată a minorităților, prin includerea acesteia în structurile de stat, inclusiv prin naționalizarea bunurilor.”[7] În 1953, aceste Comitete au fost desființate pentru că „au devenit o piedică în dezvoltarea muncii partidului nostru; tendința de izolare, de separatism; caracterul religios al unora; spiritul naționalist, șovin etc.”[8] Atribuțiile acestor comitete au revenit administrațiilor regionale și locale. Însă efectele înființării acestora s-au răsfirat asupra învățământului în limba maternă, a publicațiilor grupurilor etnice, drastic reduse.

c)     Persecutarea celei mai mari comunități a ucrainenilor ortodocși din România

În parohia Poienile de sub Munte Nr. 1 părintele Nicolae Lauruc și consilierii (curatorii) parohiei din perioada construcției bisericii (1981-1987) au fost supuși unui veritabil proces de intimidare, hărțuire, amenințare din partea Securității. În plin regim autoritar ceaușist, când orânduirea atee a țării demola biserici cu valoare istorică inestimabilă pentru a face loc proiectelor megalomane ale dictatorului, când mărturisirea publică a credinței atrăgea din partea regimului hărțuire, persecutare, întemnițare și chiar moarte, aceștia s-au expus persecuțiilor din partea fostei Securități, intimidărilor, amenințărilor cu arestarea sau chiar cu moartea. Când parohul a fost reținut de către miliția locală, pentru că spovedise și împărtășise copiii parohiei înaintea începerii anului școlar, credincioșii s-au adunat în centrul comunei, determinând milițienii să le elibereze păstorul. Cu sprijinul unor mari mănăstiri din țară (Sihăstria, Frăsinei), dar și cu susținere financiară din partea a zeci de mănăstiri și parohii din întreaga țară, comunitatea din Poienile de sub Munte a reușit să-și clădească un nou lăcaș de cult atât de necesar datorită faptului că în vechea biserică de lemn, monument istoric, avea loc doar pentru mică parte a credincioșilor parohiei. Toate acestea au fost realizate sub îndrumarea duhovnicească a unor mari duhovnici, precum Sfântul Ilie Cleopa, sau Ilarion Argatu.

Concluzii

În cazul desființării Vicariatului Ortodox Ucrainean, putem afirma, pe baza celor de mai sus, că motivarea, care nu a fost oferită ucrainenilor, era aliniată intereselor conducerii Guvernelor Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu neapărat de asimilare treptată a minorităților etnice, ci ideii conform căreia puternicele sentimente naționaliste reprezentau un real pericol pentru întregul bloc comunist. Efectele desființării Vicariatului Ortodox Ucrainean în anul 1952, în perspectiva asimilării ucrainenilor, sunt vizibile astăzi. Astfel, la Recensământul din anul 2021, în zonele în care Vicariatul nu a avut parohii, discrepanța dintre cei care se declară etnici ucraineni și cei care folosesc limba ucraineană ca limbă maternă este mare: Suceava (7916/ 5822), Tulcea (900/ 328).[9]

Pr. Vicar Marius N. Lauruc