Temeiul biblic al rugăciunii din Postul Mare a Sfântului Efrem Sirul

Pr. dr. Nicolae Lauruc
 

În Sfântul și Marele Post, la sfârșitul fiecărei slujbe, în afară de sâmbete și duminici, se citește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...” Această rugăciune are trei părți: 1) în  prima parte ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de patru patimi; 2) în partea a doua Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască, în locul acestor patimi, patru virtuți și 3) în partea a treia - foarte importantă - Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute a vedea propriile greșeli și să ne ferească de osândirea semenilor.

Iată, textul acestei rugăciuni:

„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.
Așa, Doamne, Împărate, dă­ruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.
După fiecare cerere, se face câte o metanie, iar la sfârșit, se fac 12 închinăciuni, rostindu-se rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, cură­țește-mă pe mine păcătosul!”. Makarios Simonopetritul spune că această rugăciune „reprezintă o particularitate specifică slujbelor din Postul Mare”. (Triod explicat. Mistagogia timpului liturgic). Mulți dintre cercetători în ale liturgicii s-au întrebat: de ce s-a dat importanță așa de mare acestei rugăciuni tocmai în Postul Mare?

Alexandru Schmemann zice că această rugăciune „recapitulează în mod unic toate elementele pozitive și negative ale pocăinței și constituie o verificare a ostenelilor noastre personale de-a lungul Postului” (Postul cel Mare).

Marele liturghist Makarios Simonopetritul spune că această rugăciune „rezumă în chip  admirabil întreg programul duhovnicesc al Postului Mare, articulând în trei grupuri de cereri principalii termeni ai vocabularului duhovnicesc”.
O remarcă foarte interesantă face acest liturghist grec, în lucrarea sus-menționată, spunând că obârșia acestei rugăciuni se află în cartea lui Isus Sirah, unde găsim aceste cuvinte: „Doamne, Părinte și Stăpânul vieții mele, nu mă lăsa să mă ducă gura mea cum vrea ea și nu îngădui să alunec din pricina ei... Doamne, Părinte și Dumnezeul vieții mele! Înălțarea ochilor mei nu-mi da și pofta întoarce-o de la mine. Pofta pântecelui și a împreunării trupului să nu mă cuprindă și duhului celui fără de rușine să nu mă dai” (Is. Sir. 23,1, 4-5). Nu ne permite spațiul și timpul a face exegeză la toate cererile rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, însă ne-am propus a ne opri asupra celor mai atacate puncte de valurile lumii secularizate.
Această lume secularizată se luptă, prin toate mijloacele, să scoată pe Dumnezeu din viața noastră și să facă din noi persoane egoiste.
Iată ce frumos tâlcuiește prima expresie  „Doamne și Stăpânul vieții mele” Alexandru Schmemann: „Dacă viața mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă și egocentrică, iar aceasta înseamnă că toți cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul și  Stăpânul vieții mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn și stăpân, centrul absolut al propriei mele vieți și încep să evaluez totul ținând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorințele mele... Iubirea de stăpânire este, astfel, o degenerare fundamentală a relației mele cu ceilalți...” (în lucrarea  lui sus-menționată). Privită din a­ceas­tă perspectivă, viața egoistă dă naș­tere la altă patimă: „iubirea de stăpânire”.

Dacă lumea secularizată nu reu­șește să ne facă stăpâni asupra vieții noastre  pământești, atunci aduce alți stăpâni asupra noastră. Psalmistul David, vorbind despre fericirile omului, spune că „Fericit este neamul căruia Domn este Dumnezeul lui...”. (Ps.32,12). Extraordinare cuvinte! Nu la tot omul Dumnezeu este Stăpânul lui. Sfântul Apostol Pavel spune că pentru unii: „pântecele este dumnezeul lor” (Fil.3,19), iar pentru alții „… lăcomia este închinare la idol” (Col.3,5), adică este dumnezeul lor.

Aș dori să mă opresc asupra  altor două cereri: „grija de multe” și „grăirea în deșert”. În cartea a III-a lui Ezdra, la cap. 5 (ce nu apare în toate edițiile Sfintei Scripturi) găsim cuvinte profetice, care se împlinesc în vremurile noastre. „În vremurile din urmă, oamenii vor fi împovărați cu multe danii, iar calea adevărului va fi hulită”. Niciodată nu a avut omul atâtea beneficii de pe urma tehnicii, însă niciodată nu a fost omul așa de încărcat de obligații și diverse dări ca în vremurile noastre. Pelerinii care merg în Sfântul Munte Athos se plâng, în unanimitate, că au prea multe obligații. Tuturor părinții de la Sfântul Munte le spun: „mai simplificați-le!”. Este adevărat că de unele am putea să ne dezicem, dar deja am devenit roboții tehnicii și slugi ai lumii secularizate. Un mare ierarh ortodox spunea că: „cea mai mare problemă a timpului este că oamenii nu au timp”.

Aceasta este o mare viclenie a duș­manului neamului omenesc, ca să-l încarce pe om cu multe obligații, încât omul să nu aibă timp de ce este mai folositor. Nu avem timp să ne ocupăm nici chiar de propriii noștri copii, nu avem timp să ne ocupăm de sănătatea noastră ș.a.m.d.
Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului spuse Martei, sora lui Lazăr: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc.10,41-42).

Să cerem de la Bunul și Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască curăția vieții, smerenie, răbdare și nefă­țarnică iubire față de semeni fără de care nu vom intra în viața veșnică.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se încadrează perfect în duhul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite, căci ne învață să ne ferim de grăirea în deșert.
Darul vorbirii este un mare dar dat omul de către Bunul Dumnezeu. Privitor la aceasta, Alexandru Schmemann spune că: „Sfinții Pă­rinți văd în aceasta adevărata pecete a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu Însuși se descoperă ca și Cuvânt (In.1,1). Dar, fiind darul suprem, este, prin același simbolism, supremul pericol.... Cuvântul mântuie și cuvântul ucide; cuvântul inspiră și cuvântul otrăvește. Cuvântul este modul de exprimare a Adevărului, dar și a înșelării demonice... Atunci când este deviat de la originea și scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deșertăciune” (În aceeași lucrare a acestuia). Mare număr de prieteni de pe facebook cu care ne pierdem timpul fură de la noi timpul sfânt pentru rugăciune și meditație duhovnicească.

Ultima problemă pe care aș dori să o amintesc este cererea pe care o facem lui Dumnezeu să ne ajute a vedea propriile greșeli și a ne feri de osândirea semenilor noștri.
Singurul drept de a fi judecători, conform Sfintei Scripturi, este ju­de­carea propriei noastre ființe. Sfântul Apostol Pavel spune: „...de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați”.  (1 Cor.11,31), Și când facem aceasta? – Atunci când ne spovedim. Este greu de făcut aceasta bine, dar este mai greu a purta în conștiința noastră povara greșelilor.