• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 30 Iulie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 1 Decembrie , 2020

Sentimentul religios al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

Există, cu siguranță, o seducție a trecutului. Istoria este flacăra trecutului, purtată de către mâna prezentului pentru a ne asigura combustia viitorului. Se spune că în Ardeal, noi avem cu un simț în plus, simțul istoric. Pe de altă parte, nici un preot și nici un participant la Mărita Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, nu s-au îmbolnăvit de gripă spaniolă, deși această ciumă cumplită bântuia lumea și satele noastre. A fost, ca atare, un excepționalism românesc; atunci am trăit un astfel de moment augural în care toată lumea credea în viitorul împreună.

 

 

Sacrul este icoana legitimă a satelor, iar la Alba Iulia a fost, în primul rând, o unire a satelor, a lumii rurale, fermecate de momentul istoric la care era chemată. Aici a avut loc, după părerea mea, ultima revoluție țărănească națională, care s-a petrecut într-un moment cât se poate de firesc, de natural, aproape ca în apele unei legende. La modul real, anul 1918 este magnific mai ales prin folosul adus de fiecare provincie în parte, de sporul de identitate depus parcă într-o ramă, pentru a se crea un zăcământ de românitate, destinat viitorului.
Până la momentul astral al zilei de 1 Decembrie 1918, în sate se sedimentase o ierarhie îndăti­nată, ocrotită prin interdicții, un cod după care funcționa lumea rurală. Pe primul loc, niciodată tăgăduit, se situa preotul, iar apoi, cu celeritate, era așezat das­călul, care de cele mai multe ori era și „om al bisericii”, deoa­rece școala a început în tinda locașului de cult, iar abia cu timpul și-a făcut loc, în lumea satului, o clădire sepa­rată, unde era și locuința dască­lului, care acoperea nu numai o necesitate, ci constituia și o onoare, pentru că, la rândul său, și preotul avea casă parohială.
În anul 1918, în toate provin­ciile unite cu țara au apărut altare ad-hoc, pornite dintr-un imbold național, dintr-un crez ființial și, poate, chiar dintr-o disperare. În spiritul romantismului vremii, care cerea o nouă reconfigurare statală, toate popoarele vecine îl naționali­zaseră până și pe Dumnezeu, așa că și ardelenii credeau că „… Dumnezeu este un bun român”.

Altarele anului 1918 și mai ales altarul Albei Iulia își aveau tăria în crucea de binecuvântare a preoților locului și în sufletul fiecărui român. La Alba Iulia
s-a coagulat această tărie a alta­relor, sub auspiciile unui altar suprem al Neamului, unul etnic, care a avut un conținut simbolic:
- îmbrățișarea celor doi episcopi, capii incontestabili ai tuturor românilor: episcopul ortodox Miron Cristea și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu;
- erau prezente, la un loc, cele mai multe Biblii;
- erau adunați, la un loc, cei mai mulți preoți, de ambele confesiuni;
- erau prezente cele mai multe cruci de slujire, adică de binecuvântat; crucea fiind simbolul suprem al creștinismului;
- au fâlfâit, în aer, cele mai multe drapele naționale sfințite și cele mai multe cocarde;
- a fost parada populară cea mai fastuoasă, iar straiul fiecărui participant a fost igienizat magic, deoarece pe fiecare citise preotul și se rugaseră bătrânele văduve ale comunității, iar pe purtătorul său îl binecuvântase același preot paroh.

La Alba Iulia au fost adunați cei mai mulți țărani, la un loc, care nu aveau de apărat multe certitudini, iar aceasta era încă una pe acre ei înșiși o edificau. Se spunea că revoluțiile sunt sărbătorile popoa­relor, iar atunci, cu siguranță, că poporul a învins prin proporția lui covârșitoare. La Alba Iulia au fost adunați și cei mai mulți intelectuali români la un loc - o armată de suflete. Cu toții erau convinși că se găseau într-o cruce a vremurilor și că vor fi strămutați într-un alt destin, într-o construcție istorică nouă, care urma să înceapă, de atunci încolo, exclusiv cu persoana întâi plural, adică cu „noi”.

Pe de altă parte, a existat pe Câmpul lui Horea un sentiment religios al Unirii, o tărie a altarelor, o ener­gie bună, fără seamăn. După cum se știe, statul austro-ungar era într-un profund proces de dezagregare, iar românii care dezertaseră de sub jurământul și de sub mitul „bunu­lui împărat”, expirat istoric, după ce au abjurat de sub ve­chiul legământ, au avut nevoie de unul nou, de data aceasta de bună voie, pe o altă Biblie, pe un alt drapel, pe o altă cruce, într-o altă limbă, adică în limba strămoșilor și pentru altă țară, adică țara lor.

În conivență cu fraza de început a acestor rânduri mai amintesc faptul că după magistralul moment al jurământul depus de către voluntarii ardeleni și bucovineni, la 8 iunie 1917, pe Dealul Șorogarilor, de la marginea Iașilor, în religia ortodoxă, în fața regelui Ferdinand, a reginei Maria, a unor membri ai guvernului și a unor comandanți militari, cei mai „noi” oșteni români au încins o horă de bucurie, în primul rând pentru că asta au simțit.

Fără să pun în umbră rolul elitelor, al Bucureștiului sau sa­crificiul armatei Regatului Româ­niei să mai spun că, poate, carac­terul țărănesc al armatei române a cântărit mult, alături de sentimentul național și în sacrificiul cu care s-au aruncat în luptă acei ostași arhetipali ai armatei române, în bătălia de la Mărășești (14 iulie - 6 august 1917).
Eu nu cred în oameni provi­dențiali, în oameni aleși; după cum nu cred că cineva ar avea dreptul de a se plasa direct în legendă, vorbind despre sine la persoana a treia. Nu cred în destin, nici măcar în cel al națiilor. Dar, uneori, pare că destinul și-l fac, chiar și popoarele.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.