• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 21 Iulie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 25 Iunie , 2024

Scrisori din război. Românii maramureșeni pe fronturile Primului Război Mondial (1914-1918)

Războiul a constituit întotdeauna o aspră încercare pentru popoarele aflate în conflict. Situațiile limită, amenințarea continuă a morții și-au pus profund amprenta pe gândirea și atitudinea participanților la marea conflagrație. Un loc aparte în viața țăranilor maramureșeni l-a ocupat Primul Război Mondial, la care au participat fără voia lor, ca ostași în armata ungară.

 

Introduși în sectoarele cele mai grele ale fronturilor, în regimente de asalt (numite în popor și de „șturm”), având „dreptul” de a purta în lupte tricolorul național român și a porni la atac pe muzica marșului „Deșteaptă-te, române!”, au luptat și mulți au căzut fără voia lor pentru o cauză străină neamului nostru. La lupte au luat parte mii de români maramureșeni, majoritatea înrolați în Regimentul 85 infanterie cu garnizoana la Sighet. Au luptat pe fronturile din Galiția, Ucraina, Serbia, Italia, în marile bătălii de la Lemberg, Doberda, Manilova, Piave[1].

 

Prezentăm sintetic situația și participarea românilor din Maramureș la Primul Război Mondial. La o populație de 75.388 de români din comitat, au participat direct pe front 9.645 și mobilizați la partea sedentară 753. Au murit pe câmpul de luptă 1.037 de ostași, morți în temnițe, în pribegie sau în spitale 171. S-au întors acasă 953 de invalizi, 698 de răniți, dar ulterior vindecați. Numărul celor deplin rămași la sfârșitul războiului este de 6.500 de ostași, în urma decedaților și dispăruților în marea conflagrație au rămas 1.039 de văduve și 2.556 de orfani. După clasele sociale, au luat parte la lupte sau activități legate de război 36 de intelectuali, 73 de comercianți sau meseriași și 10.290 de țărani[2].

 

Pentru a întregi tabloul suferințelor îndurate de românii maramureșeni și în Primul Război Mondial, amintim foametea și rechizițiile forțate din zonă. În anul 1915, episcopul greco-catolic Victor Mihalyi de Apșa este nevoit să se adreseze primului-ministru al Ungariei pentru a ajuta populația înfometată a Comitatului Maramureș. Cererea nu a fost satisfăcută motivându-se prioritatea pentru trenurile militare și apropierea liniei frontului.

 

Lucrările de folclor consemnează atitudinea maramureșenilor față de război[3]. Avem acum posibilitatea de a prezenta gândurile participanților la lupte, extrase dintr-o colecție unică din patrimoniul Muzeului Maramureșului, Fondul Artur Coman.

 

Colecția cuprinde peste 300 de cărți poștale și scrisori de pe fronturile Primului Război Mondial, adresate de combatanți familiilor de acasă, marea majoritate din Vișeu de Jos. Reprezintă un cadru ideal de investigație istorică, etnografică, mai ales că acoperă prin mărturii toți anii războiului (1914-1918). Deși cenzura militară foarte severă nu permitea exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor expeditorilor, dincolo de stereotipia formulărilor de început poate fi surprinsă adevărata atitudine față război a omului copleșit de teribila amenințare a morții.

 

Multe din cărțile poștale trimise prin corespondența militară au imprimat în nouă limbi (cele mai cunoscute între soldații armatei austro-ungare) textul:

„Sunt sănătos și îmi merge bine”.

„Pe această carte nu este iertat a se face alte împărtășiri”.

Se știe că aceste cărți poștale erau trimise în pragul unor mari mișcări de trupe sau acțiuni importante pe câmpurile de luptă.

Zăhărie Onuț relatează astfel plecarea pe front a unității sale, Regimentul 82 infanterie: „Pă gheizeș plecăm din Odorhei. Iar mărjam o săptămînă pă gheizăș și pă giosu”, ajungând în 16 februarie 1916 „din Polonia din țară drept în țara rusului”.

Năsui Vasile din Vișeu de Sus descrie familiei drumul său spre front (în oct. 1915): „Karte făcută mergând pă geizeș din Iagodin și am plecat sîmbătă și am tot mărs până miercuri și încă n-am sosât”. Neștiind unde va ajunge continuă: „Și tot pân țara rusului ne ducem și mai încolo vă rugați și pentru mine să ne mai vedem în țara noastră”.

 

Tot atunci Pop Ioan scrie: „Am sosit pă loc unde am fost și omătu-i de două pălmi tare rele zile petrec să se știe”. Prin aceeași scrisoare își anunță rudele și consătenii că acolo unde e se află unii cunoscuți („Mihai în spital, alții în rezervă”). „Mai departe fă ce ți-a ajuta Dumnezeu că nu-ți pot ajuta nimic și porția mea o jeakătă”, scrie și Borca Lazăr către Pop Năstacă (22 decembrie 1915).

 

În multe scrisori se urează „voie bună și sănătate” și la cine va citi cartea și la cine va auzi-o.

 

Majoritatea grafiilor sunt neglijente și/sau scrise de camarazi care nu știau bine românește sau nu posedau corect ortografia. Unii camarazi se semnează: „Scriitor Fanu Vasile june din comuna Pesac Banat comitatul Torontal pretin bun” (pentru Tomoioagă Gabor către Tomoiagă Mărie, 6 noiembrie 1915).

 

Pe scrisoarea trimisă la 3 septembrie 1916 de Pop Ioan către Tomoioagă Năstaca este consemnat: „Cartea este scrisă de Alexa din Banat Vingă Panciova” și încheie „Iertați pentru karte că nu știu scrie”.

Năsui Găvrilă scrie la 28 dec. 1915, prin Kovesi Pal, soției lui Năsui Matei, tot din Vișeu de Jos:  „Îmi pare rău că nu pot să vă povestesc ce am petrecut în aceste 17 luni. De scris nu se poate, dară să scap din războiul aiesta aș povesti toate ce am petrecut întru acest timp cât suntem în străinătate”.

 

Andreica Gheorghe o roagă pe Ileana Marinca să-l ierte că nu poate scrie des, „că nu-s pe-n orașe da sunt pă munți pustii și n-am totdeauna cărț să-ți scriu și dă altă vreme nu este vreme de scris că este poruncă cătănească nu ca la dumneavostră să faceți ce vreți” (14 aug. 1916).

 

Mulți soldați se amăgeau cu gândul că războiul se apropie de sfârșit, pe front răspândindu-se zvonul că nu se mai fac recrutări de noi contigente. Urându-le celor de acasă să se distreze bine în civilie, soldatul Bilț Ioan scrie optimist, în ianuarie 1916: „Bine c-om lăsa Galiția în pustii nu multă vreme”. Puțin transpar în scrisori evenimentele fronturilor.

 

Ștefan Timiș (Regimentul 103) scrie la 10 iulie 1916 că „rușii s-au mișcat”. Este evident că se referă la marea ofensivă rusă de pe frontul central de est, din vara anului 1916, care a avut importanța ei în decizia de intrare a României în război de partea puterilor Antantei la 15 august 1916.

 

Din multe scrisori răzbate aceeași amenințare a războiului și a morții, dorul de cei dragi. Cu gândul la soția Ioana Pintyi și la cei patru copii Iulișca, Maria, Ileana și Vasile, Coman Vasile scrie „că suntem în mare foc” și le cere să se roage la Bunul Dumnezeu „să mă mai scoată din sarcina aceasta mare și grea. Vai Doamne iubită Ioană cu mare grijă mai suntem. Aș scrie mai mult și mai multe da nu pot că nu-i slobod. Da eu știu că pricepeți cum ‘ui acum p’aici nu mai fie”. „Să-mi scrieț ce vremuri sunt pe la noi, mândre’s mălaiele?” - întreabă din Spitalul din Lemberg (Lwow) Tomoioagă Gavril (5 oct. 1915). Tot el, în iunie 1916: „cu boii ce-ai făcut, unde i-ai mânat ori vândutu-i-ai îmi scrie să știu și te rog cât îi pute te griji de fân de cea bună vreme”.

 

Multe scrisori sunt compuse ca aceea trimisă acasă de soldatul Pop Ioan, în ianuarie 1916: „Mult doriții mei părinți prin această mică epistolă vă fac de cunoscut cum că mă aflu în pace și sănătos până la facerea acestei epistole, poftindu-vă și D-voastră dulcii mei părinți cea mai fericită sănătate și voie bună precum și la Dulcii mei frați, surori, neamuri, vecini și pretini”. Cu gândul și dorul acasă, îi roagă să-i trimită scrisoare „în copertă” și să scrie „tot rândul de pe la noi”.

Herlea Augustin scrie familiei, în septembrie 1915, că se află tot în Galiția și roagă să i se răspundă: „Scrieți-mi ce mai faceți și copii ce mai fac că mi-i tare dor de ei și am visat pe Vasilie că a căzut din car”.

 

Uneori în texte transpar și „îndeletnicirile” de pe front: „io amu mi-s la gip pușcă și am un cal și gye acela am grijă, îl hrănesc și îl puțuluiesc (îngrijesc)” - scrie Simion Flore și încheie: „mă rog tu Ilenucă să-mi scrii tot rândul de pe acasă și dacă nu sunteți betegi și mălai aveți, gyeingye lua și flămânzi nu vă lăsați cât îți pute”.

 

Într-o carte poștală (datată 30 iulie 1915), preotul greco-catolic Virgil Nistor, înrolat pe front, scrie preotului greco-catolic din Vișeu, Ioan Coman, că cercetând spitalele militare a aflat „rănit prin spate” pe Ioan Năsui, dar rana nu e îngrijorătoare. Încheie rugându-l să-i înștiințeze familia și să se roage „pentru pacea mult dorită.” În același an, pentru a-și liniști familia, Cîmpan Ioan scrie: „nu vă supărați că eu nu-s împușcat jâb (grav)”. Îngrijorat, Tomoioagă Gavril „a Husarului” scrie către Pop Mărie a lui Gheorghe a Totului, din Vișeu de Jos: „acuma când am scris cartea am ieșit din spital afară dar nu știu unde ne-or trimete” (7 noiembrie 1915).

Din întreaga colecție, o singură scrisoare este scrisă în versuri, cea trimisă de Coman Gheorghe către Pop Năstacă. Scuzându-se că nu scrie tare frumos, „că așa scriem ca-n vreme de bătaie”, își roagă iubita să nu uite ce-au grăit, „c-o fi bine în lume” și încheie cu versurile:

 

„Frunză verde de stejar

Ce plângi mândră cu amar?

Cum n-oi plânge ne-ncetat

Că-n cătane te-au luat.

Frunzucă pă arătură

Vină mândră și-mi dă gură;

De când gură nu mi-ai dat

Buzele mi s-au uscat

De când mândră ne-am iubit

Buzele mi s-au topit;

Cine-mi poate crede mie

Ce trai duc în cătănie

Că postesc și zi și noapte

Și răbdăm câte se poate”.

 

Înăsprirea blocadei Puterilor Antantei asupra Puterilor Centrale, instituită mai ales din anul 1917, înmulțesc solicitările de pachete și bani către cei de acasă. Tomoioagă Ion scrie soției: „Fă așie de bine și îm trimite pok, batăr de șase kile și cândlui trimete să și scrie notarășu și birău și oiagă de pălincă de aceea bună și mărgele nu leșie”. Probabil primind pachetul, răspunde la 24 ianuarie 1918: „Până la facerea cărții sunt sănătos, care sănătate v-o doresc și eu domniilor voastre (...). Poku care mi l-ați trimis l-am căpătat și tare frumos vă mulțumesc”.

 

Din primele linii ale fronturilor departe de casă, mulți cer rudelor să facă tot posibilul să-i ajute să-și revadă familiile și pământul natal. Năsui Gabor din Regimentul 85 infanterie scrie în august 1916 lui Năsui Adam din Vișeul de Jos: „te rog cumva de-I pute să-mi faci rugare din sat și de la jurat, apoi aș mere la ur lap (învoire, permisie) dară te roagă către scriitor să te învețe cum să faci rugarea”.

 

La fel își sfătuiește mama și soldatul Pascu Ioan (10 decembrie 1915): „și faceți așe de bine săm faceți orice rugare din Sat să capăt oleac de sebeceag și în rugare pune că sunteți betyege și scrieți ungurește și puneți oarescie hibă mare apoi oi căpăta sebecseiag (învoire)”.

Obosit, în vara anului 1918 când luptele ating apogeul și pierderile sunt imense, același Pascu Ioan scrie preotului din sat Ioan Coman: „numai singur am rămas la această companie, amu ar fi frumos să fiu și eu pă acasă...”.

Costea Gavrilă scrie, tot în vara anului 1918, prietenei sale Pașca Ileana: „tare aș vre să fiu acasă să mă mai îmbii cu mâncare să mănânc...”

 

În ultimul an al marii conflagrații, pe front sunt trimise toate categoriile de combatanți. Același Costea Gavrilă scrie, la 20 mai 1918, tot Ilenei Pașca: „tare m-am supărat că s-o luat păcurarii în cătane. Altăcă lasă vadă și ei cum îi cătănia, să vadă și păcurarii care-I mai ușoară, bota ori pușca”. Întrebând dacă-i adevărat că sunt „vizitații” (chemări la oaste) de la 17 ani în sus, soldatul Vancea Gavrilă scrie cu subînțeles: „cum te mai îndulcești cu lumia pă acasă” - scrisoare către Pop Ioan, 20 ianuarie 1918. În aceeași lună, Ion Bilașcu, tot din Regimentul 85 infanterie lui Dumitru Năsui: „Iubite prietine Dumitre ce mai faci și cum mai petreci lumea iasta slabă. Vei ști despre mine Ion Bilașco că eu mis Sănătos pună la azi, dară acuma tare m-am urât cu lumea ieasta așteptând binele” și încheie: „Aștept răspuns cu cele mai noi știre.”

 

Vești așteaptă cu speranțe și Dumitrean Ioan înrolat în același regiment. Pe o carte poștală scrie nepotului său, Rad Vasile: „să-mi scrii vinit-o tatăto din butini și cu Gyorge. Și te sile dragu untyeșului și’învață bine kă ție ț-a fi bine. Voie bună și sănătate D-tale dragul meu nepot și la toți cu câți umbli la școală”.

 

Din prizonierat din Rusia, Gavrilă Năsui scrie cu dor și nostalgie soției Năstacă și fiicei Maria: „ce fericit m-aș simți și mi-ar alina gândurile numai câteva cuvinte scrise de mâinile tale. Aș ști și eu că știți despre mine că mai trăiesc și sum prizonier în Rusia. Voie bună și sănătate poftesc la iubiții mei părinți, socru, la moșu, la surori, la uncheși și la mătuși, iar pre tine, mult dorita mea soție și drăgălașa mea copilă vă sărut din depărtare, al tău soț, iubită soție și al tău drăgălașă Mărie. Găvrilă Năsui”.

Pentru că simțea sfârșitul războiului, tot în mai 1918, Pop Ioan întreabă curios pe cei de acasă „prinsonieri o zinit de la ruși?”.

 

Întorși acasă la sfârșitul marii conflagrații, marcați și maturizați de evenimentele la care au luat parte conștienți de necesitatea luptei pentru unitatea națională ei vor fi cei care se vor pronunța hotărât pentru unirea pe vecie a Maramureșului cu patria mamă, România, la Alba Iulia, în anul de fericită amintire 1918.


muzeograf Gheorghe Todinca

 

     

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.