Schimbul de azi / Razboiul unui ziarist

„... sa te faci ziarist, auzi? E mare lucru!” Atat i-a spus si l-a privit albastru si atat de convins. Era o vara nenorocita, prafuita si caniculara, pe care mai tarziu a incadrat-o calendaristic in anii ’80, pentru o statistica trista si nefolositoare nimanui. I-a cerut imperativ, dintr-o ipostaza dureroasa. Sprijinindu-se in bastonul noduros, lacuit inutil in fata neputintei cauzate de batranete si rani. Dar demn. Asa cum era mereu. Mai tarziu (ca de obicei, prea tarziu), ziaristul a incercat sa-l inteleaga. A dat „vina” pe incercarile dure la care l-a supus viata, cimentand demnitatea intr-un suflet pe care apropiatii il caracterizau cu un singur cuvant: dur. Insa in interior, cel demn masca un munte de sensibilitate. Zambea rar, dar ziaristul a „visat” ca omul sprijinit in bastonul noduros isi pierduse zambetul o data cu schijele unui obuz sovietic care ii brazdase trupul. Atunci doar Dumnezeu, instinctul de conservare si intestinele calului despicat langa el l-au ajutat sa nu inghete de frig in craterul unui razboi care n-a fost nicicand al lui. Si-a pastrat cu demnitate ranile din razboi. Cum si-a pastrat si amintirile din lagarul siberian, unde militarii romani aveau repartizat, in batjocura, un plop. Mugurii acelui plop constituiau desertul de primavara al norocosilor trasi la sorti de ofiteri... „Eu n-am mancat niciodata! Erau altii, bolnavi, care aveau nevoie... Am mancat muguri de plop, doar atunci cand s-a terminat razboiul. Vroiam sa stiu ce gust au. Sunt buni, sa stii!” Si a zambit. A fost unul dintre putinele zambete. Atunci ziaristul a invatat ca zambetul poate fi „provocat” chiar si de mugurii plopului. In pofida tuturor ranilor. „Rani... atatea am! / Ca un cal in ham / Care trage greu un car cu spini... / Si-am sa ias la targ / S-am sa-mi vand cu sarg / Toate ranile la cabotini.” Insa cele mai dureroase rani ale omului „din cauza” caruia a devenit ziarist, nu erau cele din razboi. Ci ranile regimului opresiv, violent instaurat de „oamenii muncii”. Sau ranile cauzate de linia de demarcare a „noului URSS” care i-a impartit familia in doua. Pentru ca bunicul lui, Constantin Paslaru, omul „din cauza” caruia a ajuns sa inscriptioneze litere consecutive in ziar, s-a nascut la Criscauti, in Basarabia rapita sovietic din inima Romaniei. Si i-a promis (ca deobicei, prea tarziu). Apoi a urmat dilema cifrelor. Trei genuri in mass media... Iar sapte, cifra asta „a piticilor”, era singura care-i aducea ghinion si, poate tocmai de aceea, a decis sa o care peste tot in „scurta vesnicie”. Asa ca s-a decis: va petrece cate sapte ani in fiecare din cele trei. Sapte dungi increstate pe raboj, cu dragoste si ura deopotriva, arhaic, neinduplecat. A inceput in radio. Sapte ani, ca alpinistul in Tibet. A continuat la ziar. De-acum sunt trei dungi pe raboj. Au mai ramas patru. Vor mai urma sapte ani de imagine. La final vor fi sapte ani de... tacere. Sublima consolidare. Pentru ca si-a dat seama ca bunicul lui ii cerea, nerostit, nu sa fie ziarist, ci sa fie om („e mare lucru!”). P.S.: Ziaristul inca mai spera ca va reusi sa depaseasca stadiul de biped, devenind om... Desi uneori crede ca telul e utopic. Catalin VISCHI