România și problematica elementelor rare, critice și strategice: între mit, realitate și perspectiva minieră

La sediul AGIR din București a avut loc, recent, dezbaterea științifică „România și problematica elementelor rare, critice și strategice: între mit, realitate și perspectiva minieră”. Evenimentul, organizat în parteneriat cu Institutul Geologic al României, a fost inițiat și susținut prin implicarea directă a prof. univ. dr. ing. geol. Nicolae Bud și a dr. ing. geof. Alexandru Nicolici.

La dezbatere au participat reprezentanți ai mediului academic și profesional – Academia Română, ASTR, AGIR, Institutul Geologic al României, Universitatea din Petroșani și Universitatea din București, alături de geologi, geofizicieni, ingineri minieri, cercetători, cadre universitare și experți în resurse minerale, energie și industrie extractivă.

Această dezbatere științifică a adus în prim-plan una dintre marile teme tăcute ale prezentului: ce mai înseamnă subsolul României într-o lume care nu mai caută doar aur, petrol sau cărbune, ci grafit, litiu, magneziu, cobalt, nichel, wolfram, bismut și pământuri rare, adică materia primă a viitorului tehnologic, energetic și militar.

Tema nu este doar tehnică. Este strategică. Europa a înțeles, poate târziu, că independența energetică, digitală, industrială și de apărare nu se poate construi numai din declarații politice. Ea se construiește și din carote, hărți geologice, licențe de explorare, capacități de procesare, tehnologii curate, investiții și curaj instituțional.

Regulamentul european privind materiile prime critice, adoptat în 2024, urmărește reducerea dependențelor externe și consolidarea aprovizionării Uniunii Europene cu resurse esențiale pentru industriile strategice.

România se află aici într-o poziție paradoxală. Are memorie geologică, are școli de specialitate, are zăcăminte cunoscute și are specialiști care știu să citească subsolul ca pe o arhivă a Pământului. Dar între cunoaștere și exploatare se întinde un drum lung, adesea mai greu de străbătut decât galeriile miniere: drumul procedurilor, al avizelor, al neîncrederii publice, al blocajelor legislative, al lipsei de finanțare și al unei politici industriale care a ezitat prea mult.

Mitul spune că România stă pe comori uriașe și că ar putea deveni peste noapte un Eldorado al mineralelor rare. Realitatea este mai sobră. Da, există zone cu potențial: Băița Bihor, Munții Apuseni, Parâng, Cindrel, Ditrău, Roșia Poieni, Budureasa și Baia de Fier. Multe dintre aceste resurse au fost cercetate cu decenii în urmă, iar ceea ce astăzi apare uneori drept „descoperire” reprezintă, în realitate, redeschiderea unor dosare geologice mai vechi. Perspectiva minieră începe tocmai de aici: din separarea entuziasmului de iluzie.

A avea resurse nu înseamnă automat a avea mine funcționale.

A avea minereu nu înseamnă automat a avea produs industrial.

A avea grafit nu înseamnă automat a avea baterii.

A avea pământuri rare nu înseamnă automat a avea un lanț complet de extracție, separare, rafinare și integrare industrială.

Între piatră și tehnologie se află știință, capital, infrastructură, legislație și acceptare socială. Un exemplu important este grafitul de la Ungurelașu, din Munții Parâng, resursă strategică pentru baterii și tehnologii avansate. Proiectul Salrom pentru grafit a fost inclus printre proiectele strategice europene, iar investiția este estimată la aproape 200 de milioane de euro. Dar chiar și acest statut nu înseamnă finanțare automată, ci, mai ales, proceduri accelerate, vizibilitate și șansa unor parteneriate.

Un alt caz este proiectul de magneziu metalic de la Budureasa, în județul Bihor, declarat strategic la nivel european.

Magneziul este esențial pentru industriile auto, aeronautică și de apărare, iar dependența europeană de importuri, în special din China, reprezintă una dintre vulnerabilitățile majore ale continentului. Proiectul de la Budureasa este prezentat ca posibilă primă producție de magneziu metalic primar din Europa după mai bine de două decenii.

Dar tocmai aici apare întrebarea care a stat, nevăzută, în centrul dezbaterii: cum exploatezi fără să distrugi? Cum scoți din pământ resursele viitorului fără să repeți rănile trecutului? Mineritul are, în România, o memorie grea. Geamăna, Roșia Poieni, Roșia Montană, comunitățile uitate lângă halde și iazuri de decantare, au lăsat în urmă o neîncredere justificată. Nu poți cere societății să accepte o nouă epocă minieră fără garanții reale de mediu, fără transparență, fără respect față de comunități și fără o explicație onestă a beneficiilor și riscurilor.

De aceea, problematica elementelor rare, critice și strategice nu poate fi redusă la simpla lozincă: „România are bogății”. Întrebarea adevărată este dacă România mai are capacitatea de a-și transforma bogățiile în strategie națională. Are statul reflexul de a asculta specialiștii înaintea propagandei? Are politica răbdarea geologiei? Are administrația inteligența de a nu îngropa în hârtii ceea ce pământul a păstrat milioane de ani?

La AGIR, într-un spațiu al inginerilor, această discuție a căpătat un sens aparte.

Inginerii, geologii, geofizicienii, minerii și cercetătorii sunt oamenii care se descurcă mai ușor prin măruntaiele pământului decât pe potecile întortocheate ale deciziei politice. Ei știu că subsolul nu se cucerește prin discursuri. Se cunoaște prin foraj, probă, analiză, cartare și răbdare. O carotă scoasă din adânc este, în felul ei, o pagină de istorie minerală. Ea nu minte. Oamenii pot exagera, piețele pot specula, politicienii pot promite, însă roca rămâne exactă.

România nu trebuie să cadă nici în mitul abundenței miraculoase, nici în refuzul steril al oricărei exploatări. Între aceste două extreme există o cale matură: cercetare geologică modernă, inventariere realistă, proiecte pilot, prelucrare internă, parteneriate credibile, reguli de mediu ferme și implicarea comunităților locale.

Altfel, vom rămâne doar cu hărți vechi, discursuri noi și aceeași neputință de a lega subsolul de viitor.

Problematica elementelor rare, critice și strategice este, în fond, o lecție despre suveranitate. Nu suveranitatea strigată, ci suveranitatea construită. Nu cea de tribună, ci cea de laborator, de mină, de universitate, de uzină și de strategie industrială.

Într-o lume în care tranziția energetică, digitalizarea și apărarea depind de minerale pe care puține state le controlează, România nu își mai poate permite luxul ignoranței. Sub pământ, timpul lucrează încet. Deasupra lui, politica se grăbește, se răzgândește, uită. Între aceste două ritmuri trebuie așezată o nouă responsabilitate națională. Pentru că elementele rare nu sunt doar materii prime. Ele reprezintă proba dacă România mai știe să citească adâncul și să îl transforme, cu minte limpede, într-o perspectivă.

Ca reporter de teren, am întâlnit la această dezbatere oameni care citesc pământul așa cum alții citesc cărțile. România încă mai are asemenea specialiști extraordinari. Oameni de o impresionantă cultură profesională, de știință și de recunoaștere internațională. Ei reprezintă cealaltă bogăție a României. Oameni care își petrec viața coborând, cu mintea și răbdarea, în întunericul adâncurilor, acolo unde nu ajung nici lumina soarelui, nici zgomotul lumii. Oamenii aceștia caută fire de metale rare, urme de comori minerale, semnele unei bogății ascunse de milioane de ani în tăcerea rocilor. Ei sunt geologii, minerii, cercetătorii – oamenii subsolului.

Așa cum minerii își spun „Noroc bun!” înainte de a coborî în adânc, iar piloții își urează „Cer senin!” înainte de a se desprinde de pământ, geologii par a trăi între două binecuvântări: una a adâncului și una a înălțimii. Ei coboară spre întuneric cu nădejdea că vor aduce la lumină viitorul. Se descurcă mai ușor prin măruntaiele pământului decât pe potecile întortocheate ale minții omenești. Știu să descifreze o falie, să înțeleagă o formațiune geologică, să urmărească răbdători un filon care șerpuiește prin stâncă asemenea unei vene în trupul planetei. Pot înțelege limbajul caolinului, al grafitului și al minereurilor critice și strategice. Dar, adesea, se împiedică de ceea ce niciun manual de geologie nu i-a învățat: hățișul deciziilor politice, al avizelor, al intereselor schimbătoare și al amânărilor fără sfârșit.

Ei descoperă. Alții hotărăsc. Între clipa în care un geolog ridică din pământ o probă care anunță existența unui zăcământ și momentul în care acel zăcământ ar putea hrăni economia unei țări se întind ani de muncă, uneori chiar un deceniu sau mai mult.

O succesiune de proceduri, studii, aprobări și controverse. Un drum atât de lung încât mulți dintre cei care au găsit comoara nu mai apucă să o vadă valorificată. Sunt asemenea unor oameni care plantează pomi sub umbra cărora nu vor sta niciodată.

Acești oameni lasă în urma lor hârtii, rapoarte, carote și speranțe. Și pleacă mai departe, spre altă vale, spre alt munte, spre altă întrebare ascunsă în piatră.

Poate că adevărata lor bogăție nu este nici metalul rar, nici litiul, nici cobaltul, nici pământurile rare. Poate că adevărata lor bogăție este această credință aproape copilărească și aproape eroică în rostul căutării. Pentru că ei nu caută doar ceea ce se află sub pământ. Ei caută viitorul. Iar viitorul, asemenea unui zăcământ prețios, se găsește greu, se înțelege greu și, uneori, se scoate la lumină mult după ce mâinile care l-au descoperit au obosit. Într-o lume grăbită să consume, ei rămân oamenii care au învățat răbdarea pietrei. Gardienii tăcuți ai adâncurilor. Cei care cunosc mai bine inima pământului decât inima vremurilor prin care trec.

Dona Tudor este jurnalistă, scriitoare și sociologă română, recunoscută ca fiind prima femeie din România care a fost corespondent de război pentru televiziune (TVR, în Bosnia, 1994) și prima femeie doctor în Științe Militare din istoria învățământului militar superior (1999).

Iată principalele repere din biografia sa:

·        Cariera în Jurnalism: A debutat la Radioteleviziunea Română în 1974. A lucrat ca realizator și reporter de teren pentru TVR, colaborând cu personalități precum Tudor Vornicu și Gheorghe Verman. Între 2006 și 2011, a fost producătorul emisiunii „PRO PATRIA” de la TVR 1.

·        Premiere Istorice: În 1994 a devenit prima femeie corespondent de război din România. În anul 2000 a obținut titlul de Doctor în Științe Militare la Academia de Înalte Studii Militare (în prezent UNAp).

·        Activitate Academică și Literară: A urmat Colegiului Național de Apărare și a activat ca profesor universitar și cercetător în sociologia comunicării. A publicat numeroase volume, printre care se numără „Agresiunea informațională și Structurile mediatice”, „România mea. Cronica unei dureri (2009-2013)” și volumul de debut „Înșingurare” (1993).