Reducerea deficitului bugetar și reluarea producției industriale românești. Vals în doi

În așteptarea reformelor care vor reduce deficitul bugetar, specialiștii din economie vorbesc despre relansarea economiei, a producției industriale. O necesitate în contextul economic actual. Dar...de aici începe marea problemă a industriei românești. Pe lângă capacități de producție, este nevoie de resurse de tot felul. Și, în principal, de resurse minerale neferoase. Fiind în așteptarea măsurilor bugetare, ne-am gândit să reluăm subiectul resurselor minerale neferoase, deoarece nordul țării ar avea ceva de spus în acest sens.

Mineritul neferos maramureșean trece prin momente complicate, din cauza situației economico-sociale și politice a momentului. De mai mulți ani, se vorbește de redeschiderea mineritului din nord. Cam toți miniștrii care s-au perindat la conducerea Ministerului Economiei au promis redeschiderea mineritului neferos. Ceea ce nu s-a întâmplat. Până și modificări la Legea minelor au fost făcute, unul din motivele pentru care această activitate nu a fost repornită. Și, totuși, ce se întâmplă în mineritul neferos românesc?

La nivel de decizii, nu a apărut nimic. Se tot vorbește și cam atât. La nivel declarativ, unii politicieni mai arun­că câte o informație prin care se ivesc speranțe pentru redeschidere. Dar atât nu ajunge. Este nevoie de decizie politică, de ho­tărâre de guvern, de multe alte decizii prin care s-ar putea redeschide activitatea din mineritul neferos.

În ultimii ani, mai marii țării și-au dat seama că dependența de importuri nu este soluția cea mai bună. Și au început să gândească o repornire a activității. Dar, pe măsură ce timpul a trecut, a scăzut interesul pentru acest sector de activitate. A venit și războiul din Ucraina, o situație în care depen­dența de importuri ne-a arătat din nou ce ar trebui făcut pe termen scurt și mediu. Industria este greu afectată, iar dezvoltarea României depinde de industrie.

Să mai spunem că țări europene cu resurse în minereuri neferoase au decis de ceva vreme să își redeschidă capacitățile de producție.

Dacă până în această perioadă era mai simplu să imporți neferoase, de la aur și argint, la cupru, plumb, zinc și multe altele din China, Rusia, Ucraina sau din țări ale Americii de Sud, acum producerea acestor materii prime în țara respectivă este mai ieftină. Cert este că aceste țări europene dețin în continuare unități de producție atât din minerit, cât și din industria de pe orizontală.

În cazul României, lucrurile stau altfel. Noi am avut rezerve de metale neferoase importante și unități economice în care au putut fi procesate. Din materia finită s-a putut lucra în industria constructoare de mașini, industria grea, în combinate de tot felul. Din păcate, cam toate acestea au fost închise. Zelul celor care au condus România după Revoluție a dus la închiderea combinatelor neferoase, la întreprinderi prelucrătoare și multe unități economice prin care materia primă din minerit era convertită în plus-valoare.

În acest moment, chiar o redeschidere a mineritului neferos nu ar rezolva problema industrială a României. Minereul scos din adân­curi nu poate fi prelucrat, deoarece nu avem combinate, iar industriile prelucrătoare nu prea mai există. În acest context, tot pe la vecini am ajunge. Soluția ar fi reorganizarea și revitalizarea mineritului și a industriei care prelucrează aceste resurse ca un tot unitar. Dar este nevoie de fonduri, sunt necesari specialiști, iar pe termen scurt există o lipsă majoră, în acest sens.

Minunatul nostru săptămânal a publicat, de-a lungul vremii, materiale despre aceste situații. Au fost semnale de alarmă către politicieni și specialiști. Atât.
Situația de acum, din păcate, este asemănătoare cu cea de acum 25 de ani sau chiar mai bine. De atunci se tot vorbește și nu se face ni­mic. Poate de asta la noi construcția unui drum amărât durează ani de zile, iar o autostradă...la plus infinit. Uitându-ne înapoi, rememorăm câteva din momentele din mineritul neferos maramureșean.

În România sunt importante rezerve de metale (aur, argint, polimetale, cupru) în zona Maramureş, Suceava, Hunedoara. Potrivit unei statistici a ministerului Industriilor (MI) de dinainte de anul 2000, aceste rezerve cunoscute au fost în total de peste 1000 de milioane tone, ponderea fiind la cupru. Pentru exploatarea acestor bogății, statul a alocat subvenții, fonduri pentru investiții şi protecție socială. Dar, cum tranziția îndelungată este boală sigură pentru eco­nomie, subvenționarea unui sector care cu greu poate fi profitabil a început să fie drastic diminuată, începând cu anul 1995. În 1997, a apărut celebra ordonanță 22, prin care au fost disponibilizați de la Remin 26.000 de mineri, rămânând în cadrul Companiei 11.000 de angajați. Cu toate acestea, declinul Companiei a continuat, ajungând ca, la finele anului 2001, să se înregistreze datorii de circa 1000 de miliarde de lei. Explicații pentru această situație au fost multe. Trecând peste cele tehnice, ne oprim la cele oferite de cunoscătorii din interiorul sistemului. Aceștia au declarat, în nenumărate rânduri, că dezastrul de la Remin se regăsește în managementul slab al directorului Staicu Bălănescu şi al foștilor conducători. Bălănescu a fost detașat în acea perioadă în minister la direcția Mine-Geologie. Criticii sistemului au spus că Bălănescu a fost promovat pentru a se lăsa tăcerea asupra neregulilor din Companie. Semn că undeva se știa că situația poate deveni explozivă.

Tot în acea perioadă, a apărut un proiect privind strategia de dezvoltare a mineritului din România, pe termen mediu, 2000- 2005, până în 2010. În sinteza Ministerului Industriei se relevă că amplul proces de restructurare şi reformă din sectorul minier, care a avut loc până atunci, nu a avut rezultate satisfăcătoare.

Producția de metale în concentrate  (Baia Mare, Deva) a anului 1999 a scăzut cu 30%, comparativ cu anul 1990. În același timp, prin privatizarea combinatelor Phoenix Baia Mare şi Sometra Copşa Mică, necesarul de metale în concentrate prezintă o creștere importantă. Față de această cerere, s-a constatat că mineritul din România nu poate acoperi decât 38%,  deși producătorii interni o preferă importului care este mai scump.

În acest context, specialiștii ministerului au elaborat trei variante de strategie privind evoluția sectorului minier, implicit al celui din nordul țării. Cele trei scenarii pre­ve­deau o evoluție diferențiată a sectorului minier, după mărimea fondurilor alocate de la buget.

În prima variantă, se mențin fondurile alocate în 1999 (subvenții, transferuri)  pe întreaga perioadă 2000-2005 şi anul 2010. A doua variantă dă libertate companiilor să-şi dimensioneze necesarul de fonduri solicitate de la buget, în condițiile obținerii unei eficiențe maxime. A treia variantă corespunde cu cerințele Băncii Mondiale, în cadrul acordului încheiat de guvern, în 2000. Acest scenariu prevede reducerea subvențiilor cu 25% în primul an, apoi cu 20% pe an, față de anul de referință (1999), ajungându-se ca, în anul V, subvenția să fie eliminată complet.

 
În analiza celor trei scenarii, la varianta trei se arată: „La CN Minvest Deva, după eliminarea sub­­venției, mai rămân în funcțiune doar exploatările de aur de la Roşia Montana şi Certej, cea de fier de la Iara şi cea de molibden de la Băiţa. Fără subvenții nu rezistă niciuna din exploatările de cupru, plumb şi zinc, precum şi o parte din cele de aur. Se vor disponibiliza  11.000 de salariați, aproape 82% din cei existenți în prezent. La CN Remin Baia Mare, după eliminarea totală a subvenției, întreaga activitate a companiei încetează şi se vor disponibiliza toți cei 11.000 de mineri”. Până la urmă, lucrurile s-au întâmplat cam așa, doar cu câțiva ani întârziere față de prognozele ministeriale.

Tot în acei ani, deși situația economică era cum era, deși se vorbea de reducerea până la închiderea activității la Remin, au existat și alte încercări de activități miniere. În anul 1990, au început demersurile pentru deschiderea unei uzine de prelucrare a uriașelor cantități de steril existente în zonă. Sterilul respectiv conținea metale prețioase şi rare în diverse procente. În anul 1997, a avut loc inaugurarea SC Aurul. Acțiunile societății au fost deținute de firma australiană Esmeralda 50%, Remin Baia Mare 43%, S.C. Cuarţ (prospecțiuni geologice), Institutul de Cercetări şi Proiectări Miniere Baia Mare (ICPM), Geomin Bucureşti şi UMMR, restul până la 50%.

A urmat, în aparență fără vreo legătură cu subiectul de mai sus, dispariția S.C. Cuarţ, una dintre cel mai bine cotate societăți de prospecțiuni geologice din țară. De asemenea, dispariția Institutului băimărean (ICPM) cu celebra sa bibliotecă, unde se găseau lucrări, hărți, privind zăcămintele de metale prețioase.

Institutul a fost privatizat în 1998. A fost cumpărat cu 900 de milioane de lei de un român cu dublă cetățenie, româno-maghiară, cu afaceri cu concentrate în America de Sud. Nici până în ziua de astăzi nu se mai știe nimic despre biblioteca institutului. Cert este că geologi buni, atât de la Cuarţ cât şi de la ICPM, au ajuns angajați ai Aurul. După care au dispărut din peisaj.

După plecarea australienilor cu profit cu tot și fără să plătească ceva statului, situația de la Aurul a urmat cursul știut - o serie de vânzări de active până în zilele acestea. Și activitatea productivă de aici este oprită, din controverse ecologice și sociale.

În concluzie, în Maramureș nu se mai lucrează nimic și totul a rămas într-o așteptare fără speranță. Din datele statistice culese de un alt specialist cunoscut maramureșean, Ioan Aurel Pantea, rezultă o imagine a ceea ce a fost și nu mai este.

Regiunea minieră Baia Mare, având forma unui pentagon neregulat, cu vârfurile la Halmeu, Ilba, Răzoare, Rodna şi Borşa, cuprinde în interiorul său localitățile miniere din județele Satu Mare, Maramureș şi Bistriţa-Năsăud, cu centrul de gravitate Baia Mare, unde, indiferent de orânduirile politice şi administrative, s-a aflat Direcția Minelor şi Uzinelor Statului, în diverse denumiri şi structuri organizatorice, azi Remin.

Maramureșul conține în subsolul său zăcăminte de minereuri neferoase, de fier-mangan, auro-argentifere, radioactive, o diversitate de substanțe nemetalifere şi roci comune pentru construcții şi ornamente, precum şi zăcăminte de lignit şi turbă, de sare, țiței, puse în evidență şi parte din ele valorificate de către noi şi generațiile anterioare.

După al Doilea Război Mondial, s-a consolidat o structură organizatorică miniero-metalurgică, minele şi uzinele din regiune şi altele au funcționat împreună. În anii 1974-83, Centrala avea 39.543 de salariați şi cuprindea minele şi flotațiile din Maramureș, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare şi Suceava, uzinele metalurgice din Baia Mare, Copşa Mică şi Zlatna, atelierele şi uzinele de reparații şi întreținere utilaj minier, I.C.P.M, trei ani, şi I.P.E.G Maramureș, holding cu activitate rentabilă în ansamblu.

Dacă în anii 1980, la o prelucrare anuală de 6 milioane tone minereuri neferoase şi auro-argentifere, Remin realiza 24,6 mii tone metal plumb, 44 mii tone zinc şi 19,5 mii tone cupru şi însemnate cantități de aur, argint şi pirită 40% sulf, iar din anul 1990 a început scăderea producției.

Combinatele chimico-metalurgice din Baia Mare realizau peste 50 de produse. Anual, de pe platforma metalurgică Baia Mare se livrau 10 tone de aur în lingouri, aur care a contribuit la refacerea tezaurului național la 105 tone. În anul 1990, în industria minieră românească existau 278 de mine şi cariere în operare, funcționau 70 de uzine şi instalații de prelucrare, amplasate în 41 de bazine miniere, localizate pe teritoriul a 23 județe, unde activau peste 175.000 de salariați.

Mineritul, având în vedere şi membrii de familie dependenți direct de minerit, constituia un mod de viață pentru aproximativ 10% din populația țării, respectiv 22,7% a Maramureșului. Din 1998, unele perimetre miniere au trecut în conservare, au început disponibilizările de personal, iar ulterior în 10 etape, prin hotărâri ale Guvernelor care s-au succedat, s-a aprobat închiderea tuturor minelor din patrimoniul Remin, Cuarţ şi al minei Repedea-Poienile a S.C. Radioactiv Mineral.