Curs valutar
Euro
Dolar american
Lira sterlină
Forint unguresc
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Preliminarii ale celui de-al Doilea Război Mondial, expansiuni teritoriale prin șantaj și forța armelor (II)
Acad. Emil Burzo
Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei a avut un rol important în păstrarea spiritualității românești, în timpul ocupației horthiste, după cum, de altfel, rezultă și din rapoartele oficiale ale acestor autorități. Într-un raport oficial strict confidențial adresat organelor superioare, din decembrie 1940, se face o analiză a activităților desfășurate de români care „se petrec pe trei căi aparent independente, anume pe linie confesională, pe linie corporatistă, respectiv, diplomatică”. Organizarea pe cele trei căi se desfășoară într-o perfectă armonie. Raportul continua „românii din nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autoritățile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos vreuna din ele”14,17. În raport se menționa că, pe linie confesională, au reușit să înlocuiască preoții refugiați cu alți tineri, „hirotonisiți după doi ani de teologie”. Niciun sat românesc nu a rămas fără conducător mai mult de câteva săptămâni. Raportul consemna faptul că „prelații de rang înalt colindau satele românești, stăteau de vorbă cu populația satelor”, îi încurajau, îi îndemnau la rezistență. O vizită a episcopului Iuliu Hossu în secuime este relatată de Iosif Pop4. În atmosfera apăsătoare în care trăiau bieții români, vizita episcopului Iuliu Hossu a ridicat moralul românilor, au început să privească cu mai multă încredere ziua de mâine. Multă lume care a auzit cuvintele mângâietoare și încurajatoare ale acestuia au plâns. Rapoartele lunare ale autorităților maghiare din Sălaj menționează că este surprinzătoare „acțiunea religioasă” pe care episcopul Iuliu Hossu a efectuat-o în octombrie 1943, când a colindat 12 localități printre care Aghireș, Crasna sau Bocsa.
Referindu-se la această problemă, agentul securității, cu pseudonimul Popan Virgil, la 06.03.1968 scria într-un raport18: „În acele vremuri de urgie, vizita canonică, cuvântările ținute de Iuliu Hossu în fața miilor de credincioși, a fost o alinare a suferințelor pe care le îndura poporul, strecurând nădejdea în inimile oamenilor că vor lua sfârșit și bucuria este aproape. Românii înțelegeau prin aceasta că vor scăpa de stăpânirea fascistă. Datorită acestui lucru era iubit de popor”.
Referindu-se la cele două biserici românești, autorul raportului17 își exprimă îngrijorarea, deoarece „nu se prea văd urmele neînțelegerilor dintre cele două confesiuni. Această tensiune ar trebui să o menținem chiar cu prețul unor sacrificii sau să o fi declanșat în chip artificial”: Acțiunile desfășurate de episcopul Iuliu Hossu sunt evocate și de agentul securității cu nume conspirativ Traian, la 17.10.1967. „Pe timpul ocupației maghiare a Ardealului de Nord, episcopul Hossu a fost în raporturi de prietenie și colaborare cu episcopul ortodox Nicolae Colan și, împreună, au servit cauza românească atât personal, cât și prin preoții din subordine, care erau în contact cu masele populare”.
Deportările evreilor din Transilvania de Nord au început la 16.05.1944, la Sighetu Marmației și au luat sfârșit la 7.06.1944, la Cluj. Autoritățile maghiare au deportat din acest teritoriu 131.639 de evrei, din care doar 20% au supraviețuit. Episcopul Iuliu Hossu, precum și populația românească s-a implicat în ajutorarea evreilor, fapt evocat și de rabinul Moshe Carmilly: „…Iuliu Hossu a căutat să ajute nu numai pe români, ci și pe evrei, fără a face vreo deosebire între ei”. În pastorala emisă la 2.04.1944 cu titlul „Către preoți și mireni, chemare pentru ajutorarea evreilor”, Iuliu Hossu spunea: „…chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toți, venerați Frați și preaiubiți Fii, să-i ajutăm pe evrei nu numai cu gândul, dar și cu jertfa noastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare de caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie această acțiune de ajutorare”. Și istoria memorează astfel de acțiuni.
Printre propunerile făcute de autoritățile de ocupație pentru modificarea componenței etnice a fost și aceea „de a folosi, în regiunile românești, a preoților maghiari greco-catolici”. Pentru aceasta s-a încercat transferul unor eparhii la episcopia din Hajdudorogh. Nu s-a realizat acest lucru, ca urmare a împotrivirii și a protestului episcopilor Hossu, Rusu și a lui Iosif Pop, vicar general și locțiitor de Mitropolit, la conferințele episcopale de la Budapesta, și intervențiilor acestora la Vatican. În contextul activităților pe linie confesională, menționăm atacul studenților maghiari de la Universitate asupra Seminarului Teologic Greco-Catolic din Cluj, la 3 martie 1944. A fost un adevărat asediu, cu mulți răniți. Teologii s-au apărat cu mult curaj. Venit la fața locului, episcopul Iuliu Hossu a fost scuipat și molestat verbal. Autoritățile maghiare nu au reacționat atât la atac, cât și la insultarea episcopului. Ca atare, cei trei membri români ai conferinței episcopale catolice de la Budapesta au boicotat aceste reuniuni.
Activitățile pe linie corporatistă ale Comitetului Național al Românilor s-au reliefat deosebit de importante. Introducerea reglementărilor juridice din Ungaria a creat prejudicii importante cooperativelor din Ardealul de Nord. Adunarea generală de constituire a Centralei cooperativelor românești ,,Plugarul” a avut loc la Cluj în perioada 20-25.12.1940. În conducerea acestora se aflau reprezentanți din Cluj, Dej, Bistrița, Baia Mare, precum și din Șimleu Silvaniei. Regimul de ocupație a obligat în jur de 100 de cooperative din județele Maramureș, Bihor și Satu Mare (din Partium) să se afilieze Cooperativelor Centrale Naționale de Credit, cu sediul la Budapesta. Cooperativele afiliate în această situație au întâmpinat multe greutăți în funcționare, fiind confruntate cu spectrul falimentului. Cooperativele afiliate la Centrala de la Budapesta au putut fi incluse în această centrală abia în anul 1942, astfel că centrala cooperativă „Plugarul” în final reprezenta peste 250 de cooperative românești19. Doar în Sălaj se aflau 6 cooperative de credit, 14 de consum și respectiv 3 mixte. Pe lângă avantajele de ordin economic pe care le oferea înființarea Centralei cooperativelor românești, aceasta urmărea desfășurarea unor acțiuni sociale, naționale, politice și culturale. S-a realizat astfel pe o bază largă o formă importantă de rezistență împotriva exploatării economice și a asupririi naționale. Existența și funcționarea în bune condiții a acestor cooperative a fost deosebit de importantă în contextul crizei economice, în particular alimentare, din Ardealul de Nord. Rațiile de cereale rămase producătorilor s-au diminuat de la 240 kg în ianuarie 1942, la 120 kg anual, iar pentru copii, de la 60 kg la 30 kg. Multe produse se distribuiau pe cartelă, precum zahărul - 120 g pe săptămână de persoană la orașe și 70 g în localitățile rurale. S-a raționalizat pâinea, revenind pentru început 240 g de persoană în februarie 1942 și apoi 200 g, în noiembrie 1942, iar pentru copii la 160 g.
Comunitatea Națională a Românilor a acționat și pe linie diplomatică. Cu ajutorul în special al preoților, s-a făcut un inventar al abuzurilor la care este supusă populația de origine română. Începând cu primăvara anului 1941, s-au redactat mai multe memorii trimise guvernului horthist, în care erau consemnate nedreptățile și abuzurile comise de noile autorități, precum și solicitări pentru a se lua măsuri de stopare a acestora. Toate intervențiile făcute pe lângă guvernul de la Budapesta au eșuat. Aceleași informări și solicitări au fost trimise prin delegațiile române de la Cluj și Oradea, guvernului de la București, iar prin episcopul Iuliu Hossu la Vatican.
Față de multitudinea acțiunilor antiromânești, inventariate și transmise prin Consulatele de la Cluj și Oradea, guvernul Antonescu a solicitat guvernelor Germaniei și Italiei trimiterea unei comisii mixte germano-italiene pentru a constata acțiunile de teroare săvârșite de autoritățile de ocupație sau în sprijinul acestora. Comisia a fost formată din reprezentanți ai ministerelor de externe german (Altenburg) și italian (Ruggieri), precum și atașați ai armatei române, respectiv ungare. Comisia care a lucrat intermitent a fost copleșită de numărul mare de cazuri semnalate. Administrația horthistă a făcut tot posibilul să ascundă realitatea. Cu toate acestea, au fost reținute o parte din abuzurile și crimele la care a fost supusă populația românească.
Viața culturală a românilor, în pofida multor impedimente, a cunoscut o înviorare chiar la sfârșitul anului 1940, când s-au organizat trei manifestări culturale, numărul acestora crescând la 52 în anul 1941. În anul 1941, se constituie Asociația studenților români Mariana. Anual, au fost tipărite calendare populare, anuare, lucrări de folclor, volume cu caracter religios, volume de versuri sau cu caracter economic. Comunitatea Națională a organizat multe consfătuiri pe teme literare, religioase sau de recitări etc. Toate puteau fi desfășurate doar în prezența unui reprezentant al poliției maghiare. Au fost formate echipe culturale românești, coruri, echipe de teatru etc. Viața culturală a fost activă, cu toate opreliștile întâlnite. Ziarul Tribuna Ardealului, care a apărut cu regularitate în perioada ocupației horthiste, a avut un rol important în viața culturală a populației românești. Pentru a stânjeni activitatea de propagandă românească, la 4.10.1942, au fost confiscate toate aparatele de radio de la posesori români.
Acțiunile întreprinse de CNR în perioada ocupației horthiste a Ardealului de Nord au contribuit din plin la starea de spirit a populației românești, așa cum se relatează într-un raport confidențial din octombrie 1943 a autorităților maghiare. „Nici azi nu se pot încadra în viața maghiară, nu sprijină nicio misiune maghiară, nu frecventează manifestările naționale maghiare”.14, 19
Populația română se împotrivește la înrolarea în campaniile de muncă forțată20. Numărul dezertorilor din armata horthistă sau din detașamentele de muncă, care se ascundeau în munți sau în păduri, era de câteva mii. În iunie 1944, au fost împușcați mai mulți partizani în orașul Sighet, la Agriș, Iapa, precum și în alte localități. Pentru sprijinul acordat partizanilor, persoanelor fugite în munți, au fost uciși 11 ciobani în raza comunei Giulești. La Novicior, pe Valea Vaserului, au fost de asemenea executate mai multe persoane care au ajutat pe cei fugiți în munți.16) Referindu-se la manifestările populației românești, autoritățile horthiste constată că: „…românii își țin religia, nu doresc să-și uite limba, sperând la restaurarea României”.13)
Armistițiul încheiat de România la 23 august 1944 și participarea armatei române la războiul antifascist a provocat vădite îngrijorări în rândul autorităților maghiare. În noaptea de 23/24 august 1944, s-au emis instrucțiuni pentru arestarea și întemnițarea tuturor persoanelor de origine română, suspecte de activități naționaliste, în special intelectuali, preoți, acestea fiind internate în lagăre (tolnoczház), rămase libere după deportarea evreilor în Germania. Liste cu aceste persoane au fost întocmite la nivelul fiecărui județ. Unele dintre aceste persoane au fost eliberate odată cu alungarea trupelor germano-horthiste, altele transportate în Ungaria și puse în libertate în primăvara anului 1945, precum Emil Hațieganu.
Politica maghiară cu privire la Transilvania a evoluat în perioada 1940-1945 în funcție de realitățile politice21. Ungaria a fost nemulțumită de faptul că prin Dictatul de la Viena a fost restituită doar partea de Nord a Transilvaniei. Ungaria dorea să obțină toată Transilvania și să o transforme într-un stat „independent” inclus într-o confederație în care, alături de Ungaria, să fie inclusă și Croația. Odată cu victoriile puterilor aliate și apropierea frontului de Ungaria, se observă o orientare spre ideologiile de stânga. Astfel, la 26 august 1944, guvernul de la Budapesta a trimis instrucțiuni populației maghiare din Ardealul de Nord: „…pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii din Transilvania se pot organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens și chiar exagerat cu autoritățile rusești de ocupație, supralicitând pe români”. În felul acesta ar putea obține simpatia autorităților militare rusești, complicând reîncadrarea acesteia în statul român.17) Semnificativă este și declarația unui deputat maghiar, la 08.09.1944: „Românii sunt convinși de reunirea nordului Transilvaniei la România, iar populația maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a se orienta spre stânga”. Și aceste recomandări au fost puse în practică încă șase luni după eliberarea Transilvaniei de Nord, elementul maghiar, care a aderat la partidele de stânga, în special comunist, dominând viața politică a Transilvaniei de Nord. Ilustrativ este faptul că, la începutul anului 1945, din totalul de 2.981 membri ai Partidului Comunist (PC) din județul Cluj, marea majoritate înscriși imediat după eliberarea de sub dominația hortistă, 84% erau de naționalitate maghiară,10% români, iar 6% evrei. Din mediul rural erau doar 185 de membri PC, distribuția pe naționalități fiind cea menționată mai susa.
3. Revenirea Transilvaniei de Nord la România
La Moscova, începând cu 10.01.1944, când se prefigura că războiul cu Germania se apropie de final, își desfășoară activitatea Comisia NKID pentru pregătirea tratatelor de pace și ordine postbelică. La această dată, Comisia se pronunță împotriva formării oricărei federații de state. În acest context, la 08.04.1944, un membru al comisiei, Șuriț, este împotriva unei posibile federații maghiaro-româno-transilvane. Motivele prezentate au fost: melanjul de inamici ireconciliabili, precum și îndoiala că odată formată această confederație va fi sub influența URSS. La 5.06.1944 Litvinov, președintele comisiei menționată mai sus, constată că este greu să găsești o rezolvare a problemei Ardealului de Nord care să satisfacă și România și Ungaria. Aceasta menționa într-un raport că ,,atribuirea Transilvaniei uneia sau alteia dintre țări este posibilă numai după primirea unei asigurări solide de cooperare“. Dacă va fi imposibil de obținut o garanție fermă, continua acesta, ,,trebuie luat în calcul formarea unui stat Transilvan, independent de orice alianță sau federație. Cu o populație de peste 5 milioane de oameni și o suprafață de peste 100.000 km2, Transilvania va fi mai mare decât multe țări europene, având în plus resurse economice semnificative”. În ședința din 08.06.1944, Litvinov propune două soluții pentru rezolvarea problemei Transilvaniei: 1. Posibilitatea de retrocedare către România, dacă se va renunța la revendicarea Basarabiei și Bucovinei și dacă acceptă exercitarea controlului sovietic asupra politicii viitoare a României. 2. Până la realizarea acestui lucru, avem posibilitatea de a transforma Transilvania într-un stat independent pentru o anumită perioadă, dar poate rămâne independent și pentru o lungă perioadă de timp, având în vedere că acest stat mic va trebui să aibă un protector, care nu poate fi decât Uniunea Sovietică.
Transilvania a avut astfel o situație incertă din punct de vedere administrativ. O perioadă de timp, după actul de la 23 august 1944, respectiv eliberarea acestui teritoriu de sub dominația horthistă. În discuțiile cu privire la armistițiu purtate de Pătrășcanu, Vișoianu și Dămăceanu cu V. M. Molotov și A. I. Vâșinschi din 31 august 1944, Pătrășcanu insista ,,să se trimită cât de curând trupe românești în Transilvania pentru a lupta contra germanilor. De aceea, continuă acesta, ar fi de dorit ca diviziile românești să nu fie dezarmate“. Răspunsul lui V. M. Molotov a fost evaziv. Delegația română revine cu aceeași solicitare și în 06.09.1944. V. Zorin propune lui Vâșinschi, la 09.09.1944, ca delegația română să rămână fără răspuns. Semnarea armistițiului de către ruși a fost tărăgănată până la 12.09.1944. În Convenția de Armistițiu din 12.09.1944 între Guvernul Român și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, la articolul 19 prevedea: ,,Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop la operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei. În art. 17 se spune că ,,administrația civilă românească este restabilită pe întreg teritoriul României până la o distanță de linia frontului de minim 50-100km.” În anexa F la art. 17, însă, se stipulează ,,Comisia Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le, respectiv, cu executarea de diferite funcțiuni.”
Toate acestea decizii au condus la diferite interpretări ale prevederilor Tratatului, reflectate în situația politică și administrativă a Transilvaniei de Nord, care, din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1945, a fost deosebit de complexă. Prin legea nr. 487 din 10 oct. 1944, s-a creat de autoritățile de la București Comisariatul pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate, cu misiunea de a administra, odată eliberată, această parte a României. În funcția de Înalt Comisar pentru Administrarea Transilvaniei eliberate a fost numit dr. Ionel Pop, fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Deoarece nu s-a permis de către armata sovietică și autoritățile locale stabilirea la Cluj, acest comisariat a funcționat doar la București.
Comuniștii maghiari și români se repoziționează, conform cu evoluția evenimentelor politice și militare. La 16 octombrie 1944, se înființează Uniunea Populară Maghiară din România (MADOSZ). O săptămână mai târziu, la 21 octombrie 1944, se constituie la Cluj, Comitetul Democratic din Ardealul de Nord, pe baza acordului dintre P.C. (Pal Veres, Lajos Iordaki, Sandor Jakab) și PSD (Victor Pocol, A.Wolff, Francis Bruder), MADOSZ, Frontul Plugarilor și alte câteva organizații mai mici precum Gruparea Evreiască Antifascistă, Uniunea Patrioților, etc. Comitetul Democratic își schimbă în scurt timp denumirea în Frontul Național Democratic (FND). Comentând memoriul primit de secretarul Comitetului regional al P.C.R. din Transilvania de Nord, Miklos Goldberger, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RSSFR, A. I. Lavrentiev, propune lui A. I. Vâșinski, în noiembrie 1944, înființarea unei administrații provizorii pentru Transilvania de Nord. Printre alte propuneri făcute menționăm: ,,Organizarea unui Comisariat pentru problemele Transilvaniei de Nord care să conducă organele administrative, economia, finanțele, etc. Conducerea acestui Comisariat trebuie numită de puterea militară sovietică, chiar din rândul populației Transilvaniei de Nord.“ În continuare se spune ,,În prezent nu avem materiale care să răspundă exact ce parte a Transilvaniei de Nord ar urma să fie retrocedată României și care parte Ungariei“
Administrația din Transilvania de Nord, începând cu 24 octombrie 1944, a fost controlată de Înaltul Comandament Aliat, în fapt de către Armata Sovietică. Aceasta administra regiunea prin FND și apoi prin Comitetul Executiv pentru Ardealul de Nord al FND, care urmărea însă regionalizarea Transilvaniei de Nord. Într-un raport către CC al P.C. din România, Miklos Goldberger afirma: ,,Comitetul regional a hotărât că este momentul adunării la Cluj, la sfârșitul lunii ianuarie, a reprezentanților FND din toate județele. Am constatat, continua acesta, că, comitetele formate ale FND au reușit să schimbe prefecți, să ocupe funcțiile administrative.” Conferința politică a FND pentru Ardealul de Nord a început la Cluj în 12 februarie 1945, cu care prilej s-a ales Comitetul Executiv al FND, format din președinte (Teodor Vescan) copreședinte (Lajos Jordaky), iar ca membri Tudor Bugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter și Miklos Goldberger. Frontul Național Democratic a creat o structură administrativă asemănătoare unui guvern, constituind organe de lucru precum: președinție, administrație și sănătate, justiție și siguranță, cultură, finanțe, economie, precum și muncă și transporturi. Din punct de vedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupat funcții administrative importante, dominând viața politică a Ardealului de Nord timp de 4 luni.
Protocolul militar dintre Armata Română și cea Sovietică a fost semnat abia la 25 septembrie 1944, ceea ce a făcut ca armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reușind ca, până la începutul lunii septembrie, să respingă atacurile trupelor hitleristo-horthiste asupra teritoriului de atunci al României, până la frontiera vremelnic impusă și să mențină la nord și la vest de Carpați, în Transilvania, un cap de pod pentru concentrarea trupelor sovietice, în vederea angajării acestora în luptă. În dimineața zile de 9 septembrie 1944, armata română a trecut la ofensivă. A eliberat singură 872 de localități, dintre care opt orașe (Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureș, Gherla, Zalău, Carei). În cooperare cu trupele sovietice a participat efectiv la eliberarea orașelor Cluj, Oradea, Satu-Mare și Salonta.
Armata Română, după eliberarea localităților menționate, a instalat autoritățile trimise de la București. Spre exemplu, la Târgu-Mureș în prezența lui Ionel Pop, este desemnat ca prefect Dr. Victor Groza, iar primar Dr. Petre Muscă, odată cu eliberarea orașului, la 28 septembrie 194414. În perioada următoare (după luna octombrie), din ordinul comandamentului sovietic, autoritățile române au fost nevoite să părăsească orașul, acest lucru întâmplându-se și în alte localități, unde armata română a instalat autorități civile trimise de București. Edificatoare în acest sens este discuția dintre A. I. Vâșinschi și primul-ministru al României, la 12 noiembrie 1944. Cu acest prilej, primul-ministru solicită o amânare a termenului de 24-48 ore pentru ca autoritățile românești din întreaga Transilvanie să părăsească acest teritoriu.
În colaborare cu Frontul Național Democrat înființat de comuniști, armata sovietică a instalat noi autorități, multe dintre acestea implicând persoane care au continuat activitatea pe aceleași funcții ca și în timpul ocupației horthiste. Astfel, la Târgu-Mureș îl regăsim primar tot pe Zsak, prim-secretar la P.C. fiind Soos Iozsef. Pentru menținerea ordinii s-a format o gardă civilă (rongyosgarda), compusă din maghiari, mulți dintre ei cu un trecut dubios. Este edificatoare declarația primarului Zsak făcută la o ședință cu consilierii orășenești: Eu, Zsak I. Adolf, declar că în foarte scurt timp Ardealul de Sud va ajunge ca și Ardealul de Nord, unificându-se 14. Acesta miza pe teza unui Ardeal independent, preconizat de cercurile comuniste maghiare, soluție aflată de altfel și pe lista de propuneri sovietice. Armata română a fost obligată să părăsească orașul Târgu-Mureș.
O situație similară întâlnim, spre exemplu, la Cluj. Comandamentul sovietic instalează, la 10.10.1944, drept primar pe Tudor Bugnariu, membru al Partidului Național Popular (partid de buzunar la P.C.) și apoi membru al P.C. Acesta era căsătorit din anul 1930 cu Kato Balázs, fiica unor bogați negustori evrei care decedează în anul 1950, din cauza leucemiei. Tudor Bugnariu, cadru didactic la Universitate, rămâne în teritoriul ocupat, soția sa scăpând de deportare, fiind căsătorită cu un creștin. În anul 1957, se recăsătorește cu Ana Dorica Blaga. După eliberarea Clujului de către armata română împreună cu cea sovietică, la 11 octombrie 1944, armatei române i se interzice de către comandantul militar sovietic și de către primărie să staționeze în Cluj. Ordinul este semnat de Teofil Bugnariu. Într-un comunicat consemnat în Jurnalul Operațional al Corpului Aerian Român se spune ,,a fost un prilej de mare bucurie pentru ostași și populația românească eliberarea Clujului.“ Această bucurie a fost umbrită de faptul că nu au permis intrarea autorităților române în Cluj, precum și staționarea armatei române. Raportul Grupului 2 Vânători, din octombrie 1944, consemnează că unitățile militare nu sunt admise în Cluj. Populația maghiară declară la sosirea trupelor rusești ,,că demult au așteptat armatele sovietice eliberatoare, întrucât și ei sunt comuniști“. „Funcționarii unguri din administrația orașului se pronunță ca municipiului Cluj să i se acorde statut internațional”15.
Situația politică din Transilvania de Nord, în perioada septembrie 1944 - martie 1945, a fost deosebit de complexă. Partidul Comunist, împreună cu organizațiile pe care le controla, au militat pentru crearea unui organ politic de conducere, la nivelul Ardealului de Nord, care ar fi putut pune mari probleme la integrarea acestui teritoriu în România. Față de situația politică complexă în care se afla Transilvania de Nord, la 17 noiembrie 1944, se constituie ,,Uniunea Democrată Română“ (UDR), organism ce milita pentru integrarea Transilvaniei de Nord la România 16. Ca urmare a unei Mari Consfătuiri a Românilor Democrați, ținută în localul ,,Băncii Albina“ din Cluj, la care participă câteva sute de persoane, se alege un Comitet de conducere, reprezentant al tuturor instituțiilor românești și a tuturor claselor sociale, format din 40 de membri (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită, meseriași și industriași, comercianți, țărani, medici, artiști, învățători, ziariști, ingineri, funcționari, tineret și pensionari) (Fig. c). Președinte de onoare al Uniunii a fost proclamat Emil Hațieganu, precum și cei doi arhierei români: IPS Iuliu Hossu și PS Nicolae Colan. Președinte executiv este ales profesorul Aurel Coza, iar ca secretari Gheorghe Giurgiu, Gheorghe Ropan și Vasile Erdely. Pentru organizarea UDR pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord au fost propuși după dezbateri următoarele persoane: județul Cluj: Vasile Sava, Grigore Strâmbu, Vasile Bolchiș, Tiberiu Bucșa și Ion Giurgea; Someș: Iuliu Micșa, Alexandru Coroiu; Năsăud: dr. Mihăese, dr. Ceuca, dr. Mihăilaș, dr. Nicolae Pop; Satu Mare: Victor Dernian, Stefan Anderko, protopop Dragomir; Maramureș: Ioan Bilțiu Dăncuș; Sălaj: Emil Dernian, Sever Oros, protopop Trufas și Vaida; Mureș: dr. Ion Togănel, dr. Petre Muscă; Bihor: avocat Chiș, Gavril Stan, Petre Mărcușiu
UDR, ca organizație politică reprezentativă pentru comunitatea românească, ca urmare a propunerilor FND, a fost pusă în situația de a fi integrată în FND și de a crea structuri guvernamentale paralele cu cele ale statului român. În mod real, reprezentanții UDR au evitat, pe toată perioada funcționării acestei organizații, să participe la activitatea unui for de reprezentare politică alături de FND, așa cum rezultă din declarația făcută de Aurel Coza la 26 nov. 1944. Propunerile comuniștilor, venite de la Teofil Vescan, Miklos Goldberger, Tudor Budnariu sau Alexandru Jakab, pentru ca, pe plan administrativ colaborarea, la nivelul județului Cluj, să devină una politică în cadrul unui Consiliu Dirigent sau Comitet Executiv, au fost respinse de UDR. Acceptarea unei colaborări în cadrul unui Consiliu Dirigent ar fi însemnat crearea unei organizații politice autonome și ar fi putut aduce numai complicații de viitor guvernului român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului de Nord. Înființarea unui Comitet Central pentru Ardealul de Nord, ,,fie fățiș, fie deghizat urmărea instituirea unei autonomii regionale în teritoriile eliberate“. Declarațiile echivoce ale P.C. privind viitorul statut al Ardealului de Nord, precum și propunerile de a deveni parte componentă a Uniunii Sovietice, erau strâns legate de formarea unei unități administrative pentru întregul Ardeal de Nord. În istoriografia maghiară, în ultimii ani, se acreditează ideea că a funcționat ,un guvern provizoriu de coaliție“ la Cluj, începând cu decembrie 194417,18 și deci un prim pas spre regionalizare, cu participarea tuturor forțelor politice, fapt însă nereal.
Pentru a ilustra problemele apărute între UDR și FND, redăm unele acțiuni consemnate prin procesele-verbale ale ședințelor Comitetului Executiv UDR aflate în fosta arhivă a securității. La 26.11.1944, prof. Aurel Coza prezenta în Comitetul Executiv al UDR invitația lansată de Partidul Comunist de a participa la o consfătuire având drept scop o colaborare cu FND. Comitetul Executiv decide să accepte o colaborare doar pe plan economic vizând reconstrucția părții de Nord a Transilvaniei. Prof. Aurel Coza prezintă ulterior, la 9.12.1944, punctul de vedere al UDR privind această colaborare:
- Linie de acțiune democratică, fidelă aliaților;
- Afirmarea unității teritoriale și naționale a României, precum și suveranitatea statului Român asupra Ardealului de Nord;
- Renunțarea la atitudinea duplicitară a FND privind Ardealul de Nord și totodată de a crea o organizație provincială pe acest teritoriu.
La 14.12.1944, prof. Aurel Coza, președinte al UDR, declara: ,,interese străine ascunse vor să se camufleze în organizații ce tind a se crea pentru a ajunge la o organizație autonomă provincială”. La aceeași dată, Teodor Burzo, Petre Rebreanu și Liviu Lazăr arată că... ,,delegații FND dau dovadă de o atitudine mereu separatistă și șovină”. Punctele de vedere ale UDR sunt afirmate cu tărie în ședința comună cu FND din 15.12.1944.
Pe plan economic, o delegație a UDR se deplasează la București, în perioada 18-21.12.1944, unde a purtat discuții cu dr. Ionel Pop, comisar pentru Ardealul de Nord, precum și primul-ministru generalul Rădescu, obținând ajutoare materiale necesare bunei funcționări a transportului feroviar, a unor întreprinderi, precum și produse alimentare. Din discuțiile dintre delegații FND și UDR din 30 decembrie 1944, se desprinde faptul că reprezentanții Uniunii Democrat Maghiare din FND susțin teze străine de Convenția de Armistițiu și au interese vizibil contrare românilor. La insistențele FND, se continuă însă tratativele cu UDR, FND apelând la presiuni și amenințări pentru a fi de acord cu crearea unui organism comun de administrare a Ardealului de Nord, cu prilejul întâlnirilor care au avut loc la datele din 18.01.1945, 3.02.1945 sau 11.03.1945. UDR nu își modifică însă poziția. Edificator pentru atitudinea FND îl constituie pasajul, cu privire la cooperarea cu UDR, din raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al P.C. din regiune, întocmit la 30 decembrie 1944. Acesta spunea: ,,Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord drept pământ românesc“ și continua ,,noi nu dorim să facem o declarație care ar fi în contradicție cu platforma externă a Uniunii Sovietice și a Comisiei de Armistițiu“.
UDR a înființat, la solicitarea FND, la 29 nov. 1944, comisii consultative cu atribuții pentru orașul Cluj. Acestea erau organizate pe o structură asemănătoare, însă cu 6 comisii, față de cele 11 înființate de FND, în speranța că vor putea colabora cu acesta în administrarea orașului Cluj. Pe de altă parte, ar fi avut de jucat un rol politic important dacă Transilvania de Nord ar fi fost declarată independent, având o structură asemănătoare a unui guvern: Președinție: dr. Vasile Hossu, Iacob Tis; Administrație și sănătate: dr. Liviu Pop și dr. Gh. Ropan; Justiție și Siguranță: dr. Liviu Lazăr și dr. Alex Lucian; Cultură: prof. Aurel Coza; Finanțe: Ghircoiaș Valer; Economie: Ioan Buzea și dr. Petre Rebreanu; Muncă și Transporturi: ing. Teodor Burzo, Virgil Bălosu
Comisiile menționate au întocmit rapoarte și propuneri concrete pentru rezolvarea situațiilor dificile în care se afla orașul Cluj, consecință a războiului. Acestea au fost înaintate primăriei și comandantului sovietic al orașului. Această structură organizatorică înființată de UDR, printre altele, a protestat pentru nedreptățile făcute comunității românești, ca de exemplu hotărârea rectorului Universității din Cluj, dr. Miskolczy la 6.12.1944 de a lua jurământul de la funcționari în numele regentului Horthy sau interzicerea apariției ziarului Tribuna Ardealului din 30.01.1945, la propunerea FND. Acest ziar a luptat timp de patru ani pentru cauza românilor în timpul ocupației horthiste, fără a fi sistat. În schimb, ziarul Vilagossag a fost lăsat să lanseze în continuare atacuri și aluzii răuvoitoare la adresa românilor.
Ilustrativ pentru atitudinea comuniștilor privind situația Ardealului de Nord îl constituie raportul lui Miklos Golberger, prim-secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C. la 30.12.1944. Referindu-se la Transilvania, afirma ,,posibilitatea ca aceasta să treacă la România sau să treacă, sub conducerea unui guvern democratic, la Ungaria“. În continuare spunea ,,Există și o a treia tendință, cu destul de multe motive pentru aceasta din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor…atât de o parte cât și de cealaltă , ei vor o Transilvanie independentă, care având o graniță comună cu Uniunea Sovietică să fie integrată în Uniunea Sovietică. Și continua, ,,este interesantă discuția pe care am avut-o cu țăranii din județul Sighet-Maramureș, unde se regăsesc cele mai puternice reacții șovine românești, care au răspuns la întrebarea: ce fac fără jandarmi. Răspuns: ,,au plecat românașii noștri, totuși mai bine fără de ei, pentru că au venit cu traistele goale, dar au plecat cu șase căruțe, luând cu ei și căruțele și caii“13
Referindu-se la alegerea delegațiilor din Târgu-Mureș, la congresul sindicatelor unite din România, M. Goldberger spunea ,,s-a pus problema ca acești delegați să nu își dea acordul sub nici o formă la unirea Transilvaniei de Nord cu România, să pună problema independenței Transilvaniei de Nord cu intenția de integrare ulterioară în Uniunea Sovietică“. Până la urmă, această decizie a fost anulată.
Pe aceeași linie se înscrie și scrisoarea trimisă de locuitorii din plasa Salard, primită la 25.08.1945 de S. A. Lozovski, adjunctul Comisarului Poporului pentru afaceri Externe al URSS. Scrisoarea semnată de 200 persoane, membri ai P.C., PSD și Frontul Plugarilor, se referă tot la independența Ardealului de Nord. ,,În numele poporului din Transilvania rugăm reprezentanții Marilor Puteri Aliate la Conferința de Pace să ia în considerare destinul special al Transilvaniei”. Și continuă ,,Singurul mod de la opri lupta dintre cele două țări vecine din cauza Transilvaniei precum și a asigura pacea și armonia, a conlucrării popoarelor, este aderarea ca stat independent la Uniunea Sovietică“.13)
O situație deosebită a apărut în Maramureș. Ne vom referi succint la problemele populației românești din acest colț de țară, care se opunea vehement integrării la Ucraina. Orașul Sighet a fost eliberat la 17 octombrie 1944 de către Armata Sovietică. Comandamentul acesteia a numit o administrație locală românească, dominată de Consiliul Național Român (CNR), președintele acestuia, Dr. Ioan Bilțiu Drăguș, fiind numit primar. CNR va intra curând în divergență cu Consiliul Ruteno-Maghiar din Maramureș. La 8 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române și jandarmeria să se retragă din județul Maramureș. În aceste condiții, minoritățile maghiare, rutenă și evreiască au adus în fruntea județului un ucrainean, Ivan Odovichiuk. S-au format comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni și unguri și un Comitet județean al Poporului. Prefectul român este silit să demisioneze. La 20.01.1945, se organizează un miting la Sighet, susținut doar de minorități, cu care prilej Maramureșul este declarat parte a URSS. Majoritatea funcționarilor români au fost înlăturați și au fost constituite organe administrative și de ordine, formate numai din ucraineni, maghiari și evrei.
Populația română s-a mobilizat, adunând 70.000 de semnături în vederea realipirii Maramureșului la România. Rămași fără răspuns, în jur de 30.000 români de pe văile Izei, Vișeului, Tisei și Valea Mare au pornit spre Sighet pentru a instala o administrație românească. Trupele sovietice au tras focuri de avertisment, în schimb milițiile ucrainene au tras în oameni. Românii au ripostat și au căzut morți și răniți. Aceste evenimente au fost relatate diferit de partea sovietică.
Din raportul contra-amiralului V. L. Bogdenko și a consilierului politic S. A. Dangulov reies următoarele ,,La începutul lunii februarie 1945, în orașul Sighet s-a deplasat delegatul Radei Poporului din Ucraina Subcarpatică pentru a participa la pregătirea Congresului reprezentanților poporului, care trebuiau să decidă cu privire la aderarea județului Maramureș la Ucraina Subcarpatică. Congresul, care a avut loc la data de 04.02.1945, a adoptat manifestul de aderare. Deplasarea reprezentanților Radei Poporului ca și organizarea congresului au fost autorizate de CC al PC din Ucraina și Departamentul Politic al Frontului al 4-lea Ucrainian. După aderarea județului Maramureș la Ucraina Subcarpatică și crearea organelor administrative, conducerea Comitetului de delegați populari s-a făcut de la Ujgorod. Acțiunile au fost aprobate de N. Hrușciov. “ În raport se menționează componența etnică a județului (74% români, 18% ucraineni, 7% maghiari, 1% alte naționalități) și a orașului Sighet (55% români, 32% maghiari, 10% ucraineni, 3% alte naționalități).
Cauzele reale ale revoltei sunt ascunse, însă, de colonelul Fedorov, comandant sovietic al regiunii. Din raportul acestuia către organele superioare, pentru început se menționa că revolta armată a avut loc contra guvernului Groza, deși la acea dată acesta nu era încă instalat. În raport se spunea: ,,La data de 5 martie 1945, cercurile române național-fasciste din orașul Sighet au intenționat să organizeze o revoltă armată în oraș și în ținut cu scopul de a răsturna Comitetele Populare și de a instaura dictatura naționalist-română“. Autorul raportului continua ,,Încercarea de insurecție a fost împiedicată de măsurile luate de Brigada 27 de Căi Ferate, împreună cu autoritățile locale”. În raport se insinua totodată că ar fi contribuit la această revoltă un apropiat al lui Maniu (Ilie Lazăr).
Din raportul contra-amiralului Bogdenko rezultă că, la sfârșitul lui martie 1945, a sosit delegatul CC al PCR pentru Transilvania de Nord, Miklos Golberger. Acesta, neîndrăznind să-și asume responsabilitatea pentru introducerea administrației românești în Maramureș, preciza raportul, a apelat la Vasile Luca. Negocierile dintre organele administrative impuse de Ucraina cu Vasile Luca nu au avut succes. Raportul menționa formarea unei structuri locale de către Consiliul FND (32 delegați) cu prilejul unei ședințe la care a participat și Vasile Luca. În satele cu populația ucraineană au continuat să-și exercite puterea Comitetele Populare alese anterior. Se pare că această acțiune de aderare a Maramureșului la Ucraina, dispusă de N. Hrușciov nu a fost aprobată de Stalin, integrarea județului în România făcându-se abia la 9 aprilie 1945.
Ceremonia marcând începutul instalării administrației românești în Transilvania de Nord a avut loc la Cluj, la 13 martie 1945. La demonstrația la care au fost prezenți peste 1.000.000 de oameni au participat regele Mihai, dr. Petru Groza și A. I. Vâșinschi. Reprezentantul NKVD la acest eveniment raporta către Beria ,,regele a fost primit cu entuziasm de către autoritățile din Transilvania de Nord în sala primăriei“.[13]
Ca urmare a alipirii Transilvaniei de Nord la România, comitetul Executiv al UDR constată că acea organizație și-a îndeplinit misiunea de apărare a drepturilor românilor într-o perioadă de mari incertitudini privind soarta Ardealului de Nord și se autodizolvă la 15.03.1945, rolul acestei organizații urmând a fi preluat de partidele politice. Actul de dizolvare este semnat de cei 23 membri ai Comitetului Executiv printre care prof. Aurel Coza, avocat Gheorghe Ropan, ing. Teodor Burzo etc.
Structurile organizate de FND au încercat să se suprapună și după 6 martie autorităților guvernamentale, ceea ce venea în continuarea tendințelor de autonomie exprimate anterior. Doar două exemple. Ianos Demeter, într-o Notă adresată lui Petru Groza, solicita autonomia democratică a guvernării. Astfel, comisiile organizate, precum și cele regăsite în județele din Transilvania de Nord să fie păstrate în totalitate. Prin această acțiune, se urmărea salvarea quasi-guvernului constituit de FND. Teofil Vescan, în numele FND, solicita ca guvernul să nu ia nicio decizie importantă în ce privește Transilvania de Nord fără consultarea Comitetului Executiv al FND, iar la Cluj să fie constituit un secretariat de stat pe baza FND etc.
Consiliul FND a fost desființat după instalarea deplină a administrației românești în regiune, abia la 12 iunie 1945. Această structură a încercat să se suprapună și după 06.03.1945 autorităților guvernamentale, continuând a promova tendințele autonomiste exprimate anterior, în contradicție cu pozițiile liderilor comuniști de la București. Cu această dată este demis din funcția de primar al Clujului Tudor Bugnaru, iar lui Teofil Vescan i se retrag toate funcțiile de conducere din cadrul PCR.
Pe plan extern, au loc mai multe încercări ale Ungariei de a se apropia de URSS, în speranța păstrării în componența sa a Ardealului de Nord sau a unei părți a acestuia. De asemenea, se apelează la influența migrației maghiare în țările vest-europene și Statele Unite. Ne vom referi în continuare doar la două acțiuni. Regentul Ungariei, Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I. V. Stalin în luna septembrie 1944.15 Din acesta cităm ,,Pentru corectitudine aș dori să vă informez că niciodată nu am venit să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparținea de drept. În schimb românii au ocupat Basarabia de la aliatul lor rus. Numai când în 1940 am intenționat să punem capăt atitudinii monstruoase față de populația maghiară din Transilvania, românii din nou au cerut ajutor de la Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute să obțină cel puțin o parte din acest teritoriu prin arbitrajul de la Viena“. Menționăm, totodată, discuția lui I. V. Stalin cu delegația guvernamentală maghiară condusă de primul-ministru Nagy, din 10 aprilie 1946. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe Gyöngyösi Ianoș prezenta lui I. V. Stalin o hartă pe care erau trecute noile hotare corespunzătoare propunerilor maghiare la Conferința de Pace. Se prevede ca 80.000km2 din teritoriul Transilvaniei să rămână la România și 20.000km2 să fie alipiți Ungariei, incluzând orașele Satu-Mare, Carei, Oradea și Arad. Stalin își exprimă părerea că românii nu vor fi de acord să cedeze o parte din teritoriul lor Ungariei și guvernul român și regele român ar fi obligați să demisioneze în această situație. Primul-ministru Nagy răspunde: ,,guvernul maghiar nu ar regreta dacă regele ar demisiona“15.
La 13.06.1945, Lucrețiu Pătrășcanu în sala Colegiului Academic din Cluj, în fața unei numeroase asistențe, s-a exprimat deschis în problema Ardealului de Nord, afirmând că „nimic nu poate răsturna legătura indisolubilă între Ardealul de Nord și România, definitiva încadrare a Ardealului de Nord în granițele statului român”. Discursul, structurat pe 18 idei, a făcut o impresie deosebită, fiind o pagină notabilă a comunismului de factură națională. La 22.06.1946, la numai două săptămâni de la cuvântare, în ședința Biroului Politic al CC al PCR, Lucrețiu Pătrășcanu este criticat de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, care afirmă: „a lovit mai mult în revizioniștii unguri decât în șoviniștii români, dar ce e mai grav e faptul că, prin felul cum a prezentat lucrurile în declarațiile sale făcute la Cluj, el dă credit mai mult moral și politic regimurilor reacționare din trecut”. Ce a urmat e bine cunoscut, moartea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Și astfel se încheie o perioadă de mari suferințe pentru poporul român din acest colț de țară, dar începe una la fel de grea.
REFERINȚE
1. S. B. Vardy, Hungarian Studies Review, 8, 21 (1985);
2. Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, Cărturești, 2014;
3. Ianos Csima, Contribuții în studierea organizării și activității războinice a armatei (titlu tradus din limba maghiară), Budapesta, 1961;
4. Iosif Pop, Credință și Apostolat. Memorii, Fundația Culturală Vasile Netea, Târgu Mureș, 2004;
5. Ziarul Timpul, 11 septembrie 1940;
6. P. Graf Teleki, Sieberbürgen, Budapest, Athenaeum, 1940;
7. Laszlo Makkai, Erdély történek, Budapest 1944 și Histoire de Transilvanie, Budapest - Paris, 1946;
8. D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVI, București, 1962;
9. N. Edroiu, Teza ungară a celor „două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2012;
10. Ioan Mihali de Apșa, Diplome Maramureșene, sec. XIV și sec. XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009;
11. Simon Telkes, Cum să ne maghiarizăm numele de familie, Budapest, 1898, traducere în limba română, 2016;
12. Viorel Pop, Popas la borna 80, Editura Enesis, Baia Mare, 2017;
13. Arhivele Statului, Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, Acte confidențiale ale prefectului, dosar 3, cota 274, 1941;
14. Gh. Zaharia și colab., Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971;
15. O. Vințeler (redactor), Problema Transilvană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, Nota nr. 115/17.09.1946;
16. Alexandru Ghișa, 76 de ani de la Dictatul de la Viena, 2016;
17. Arhivele Statului, Cluj-Napoca, Fond Prefectura Județului Cluj, Dosar Nr. 4, 1940;
18. Sergiu Stoica, Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securității, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016;
19. Arhivele Statului Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, pachet nr. 1278, dosar nr. 7, cota nr. 11, 1943;
20. Daniel Csatari, Forgószélben, Magyar-román viszony, 1940-1945 (În vâltoarea timpului - Relații maghiaro-române 1940-1955), Budapest, 1968;
21. Emil Burzo, Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945), Caiete critice 9 (359).
