Mondo cane

Totalitarismele sunt un produs al erei democratice, nu există totalitarisme în „pre-democraţie”, ele se fac prin popor sau cel puțin în numele poporului: sunt un fel de „absolutisme democratice”.
Definiția completă a democrației nu se rezu­mă la înfățișarea ei occidentală.
Democrația înseamnă trei lucruri, în principiu de importanță egală: suveranitatea poporului, libertatea şi egalitatea. Suveranitatea, oricum, poporul o deleagă (vrând – ne­vrând), depinde cui şi în ce condiții.
Libertatea are inevitabil limite, ca şi egalitatea, şi, ce e mai grav, cele două mari aspirații nu prea fac casă bună împreună. Alexis de Tocqueville (1805–1859), născut la Paris într-o familie de viță nobilă din Normandia, istoric, filosof, a intuit perfect contradicția funda­mentală a mecanismului, înainte ca istoria să procedeze la lungul şir de experimente, care ne-au lămurit pe deplin cum stau lucrurile. Oamenii, spunea el, vor totul, şi libertatea, şi egalitatea, dar, dacă sunt obligaţi să aleagă, vor opta cei mai mulţi dintre ei pentru egalitate. Aici se află esenţa comunismului care e la fel de „democratic”, în felul lui, precum democrațiile occidentale, însă pe latura cealaltă: țăranului rus, sărac şi lipsit de orizont i s-a potrivit de minune promisiunea egalității, fiindcă libertatea, ori­cum, tot nu știa ce înseamnă (păcat de splendida intelectualitate rusă care nu a reușit niciodată să-şi croiască o țară pe măsură).

Primul Război Mondial a fragmentat Europa într-o măsură neîn­chipuită, atât prin multiplicarea entităților „naționale”, cât şi prin proiecte de societate divergente pentru care au optat sau pentru care au fost împinși unii sau alții: între democrație de factură occidentală, comunism şi diversele „fascisme”. Cele două decenii interbelice au fost perioada de „glorie” a experimentelor totalitare, paradoxală, dar explicabila derivă a unui drum început sub semnul unei mari aspirații democratice.

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a Europei devenise prizoniera totalitarismelor, în diversele lor forme de manifestare. Nu a fost un eșec al democrației ca principiu, ci eșecul unor societăți încă insuficient pregătite pentru democrație. Aici se află riscul accelerării şi al schimbării, în căutarea unei formule inedite, care pot arăta sedu­cătoare în trăsăturile lor abstracte, dar riscă să se dovedească dezastruoase atunci când se materia­li­zează în istorie.