• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 22 Iunie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 31 August , 2023

Moartea lui Iancu de Hunedoara

La 11 august 1456, a murit răpus de ciumă, la Zemun lângă Belgrad, marele voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Personalitate marcantă a istoriei românești din veacul al XV-lea, Iancu de Hunedoara a fost pe rând ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei, guvernator și căpitan suprem al regatului Ungariei. Iancu de Hunedoara a scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei de sud-est și a desfășurat o intensă activitate diplomatică și militară în anii în care Imperiul Otoman era la apogeu.
De asemenea, el a depus eforturi pentru formarea unei coaliții creștine care să oprească înaintarea otomanilor, fiind cel dintâi comandant de oști din Europa care a reușit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea.
 

S-a născut în jurul anului 1407, la Hunedoara, unde tatăl său Voicu, fost ostaș în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a fost răsplătit de acesta pentru faptele sale de vitejie, cu domeniul de la Hunedoara. Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara, iar după moartea tatălui său a intrat în slujba unor nobili pentru a învăța arta militară. În anul 1430, a intrat în serviciile regelui Sigismund, însoțindu-l pe acesta în Italia, în lupta contra Veneției. Aici cunoștințele sale militare s-au îmbogățit semnificativ, după ce a studiat organizarea armatelor italiene și metodele lor de luptă. În decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit și, în aceeași lună, Iancu a fost numit de noul rege al Ungariei, Albert de Austria, în funcția de „ban al cetății Severinului”.

Încredințat cu prima sa demnitate importantă, Iancu va începe să se preocupe de întărirea cetăților Severin, Orșova și Mehadia, deoarece turcii ocupau poziții tot mai avansate la Dunăre. În vara anului 1439, regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, lipsită însă de vigoare și coordonare adecvată, care se termină, însă, cu un eșec. După această acțiune, regele Albert moare la 27 octombrie, iar regina Elisabeta, rămasă văduvă, va trebui să facă față unei stări de instabilitate politică. Pe acest fond, va avea loc un conflict pentru putere între membrii nobilimii maghiare.

În Dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta va cere sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului și susținerea succesiunii la tron a unui rege care să apere regatul de acțiunile tot mai dese ale armatei otomane. Din această Dietă face parte și Iancu de Hunedoara, care încearcă să convingă nobilimea maghiară de primejdia turcească și de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală care să conducă regatul.

Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare să întrunească adeziunea majorității membrilor Dietei, care decid instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello. Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit pe Iancu, în anul 1441, voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei, el păstrând totodată și titlul de „ban de Severin”. La preluarea noii funcții, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza și de a pregăti Transilvania în fața pericolului turcesc.

Miza cea mai mare era însă cetatea Belgradului, cetate ce deschidea drumul spre centru Europei și pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea să o cucerească printr-un important asediu, asediu început, de altfel, în iulie 1456. Însă, concepția militară modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan, în ciuda raportului de forțe defavorabil pe care îl avea și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor. Ca un omagiu, papa Calixt al III-lea va elogia victoria obținută de Iancu de Hunedoara și va ordona ca, de atunci înainte, toate clopotele bisericilor catolice să fie trase în fiecare zi la amiază, ca o recunoștință pentru marea victorie a lui Iancu de Hunedoara împotriva oștirii otomane.

Din păcate, imediat după această mare victorie, la 11 august 1456, Iancu de Hunedoara va muri de ciumă, în tabăra sa militară de la Zemun de lângă Belgrad. El va fi înmormântat în Catedrala „Sf. Mihailˮ de la Alba Iulia, iar pe piatra sa funerară stau înscrise următoarele cuvinte „s-a stins lumina lumii”. Se spune că până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus un omagiul și ar fi spus: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, deoarece lumea nu a mai cunoscut niciodată un asemenea om”.
Domnia
Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 și 1456. El s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Încă din anul 1438, și-a demonstrat calitățile militare în luptele din Serbia împotriva otomanilor.

În anul 1441, după ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste a acestora, iar în 1442 a obținut o altă victorie la Sântimbru, lângă Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de beiul de Vidin.

Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma, cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă antiotomană. Voievodul era hotărât să se implice decisiv în această acțiune, ideea luptei contra Semilunei animându-l până la sfârșitul vieții.

Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în fruntea Moldovei și a Ţării Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poată sprijini la nevoie. Ca urmare, l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Țării Românești, în anul 1442, iar pe cel al Moldovei, în anul 1448, pe Petru al II-lea.

Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntări cu otomanii. Voievodul transilvănean și regele Vladislav I al Ungariei au început campania cea lungă, desfășurată la sud de Dunăre, în condițiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au oferit ajutor în lupta antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 și încheiată în ianuarie 1444, a fost încununată de succes. Dintre victoriile de răsunet datorate priceperii militare a lui Iancu trebuie amintite cele de la Nis, Sofia și Zlătița. Venirea iernii i-a împiedicat pe Iancu și pe regele maghiar să continue înaintarea spre Adrianopol, ei luând decizia de a se întoarce la Buda.
Succesele militare obținute i-au făcut atât pe principii creștini, cât și pe Papa de la Roma să se gândească la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost strânse fondurile pentru echiparea unei armate și, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu mai recunoască tratatul semnat cu otomanii și să se alăture coaliției creștine. Din aceasta făceau acum parte oștile multor nobili apuseni și flota venețiană. Iancu s-a alăturat și el, în septembrie 1444, forțelor creștine, înaintând cu armata la sud de Dunăre, îndreptându-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactică greșită, declanșând un atac nechibzuit. Oastea otomană a obținut o victorie ușoară asupra forțelor creștine, intervenția lui Iancu nemaiputând să schimbe soarta bătăliei.

Regele Vladislav I a fost ucis în luptă. În aceste condiții, în Ungaria s-a declanșat o puternică criză politică internă, căreia i s-a pus capăt prin alegerea lui Iancu, în anul 1446, în importantă funcție de guvernator al Ungariei la care a renunțat în anul 1453, având până la moarte titlul de căpitan general al statului maghiar.

Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunăre împotriva otomanilor. Bătălia de la 17-19 octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a încheiat cu victoria otomanilor, în condițiile în care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta bătălie a însemnat și sfârșitul campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.

Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu s-a desfășurat în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, după ce a cucerit Constantinopolul, în anul 1453, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, important punct strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducător militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabăra otomană, după ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, marele luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra oștii sale, la Zemun.

Surse: lectiadeistorie.ro, iancu.com, wikipedia.ro
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.