Minunea aprinderii Luminii Sfinte de la Ierusalim în Sâmbăta Mare se repetă de aproape 2.000 de ani, fiind considerată cea mai mare minune a Creștinătății ortodoxe. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paștelui. În cadrul ceremoniei, Patriarhul grec al Ierusalimului înconjoară Sfântul Mormânt alături de un sobor de ierarhi şi de preoți, iar după procesiune, Patriarhul intră cu 33 de lumânări în Sfântul Mormânt unde se roagă, iar în timpul rugăciunii, Lumina Sfântă coboară și aprinde acele 33 de lumânări. După aprinderea lumânărilor, Patriarhul iese din mormânt şi împarte Lumina credincioșilor prezenți în sfânta biserică. Această minune este considerată de către adepții creștinismului ca fiind cel mai vechi miracol ce se repetă anual și, deși a fost redată în mai multe scrieri începând cu secolul al IV-lea, minunea a început să fie documentată sistematic abia după secolul al XII-lea. Chiar dacă Biserica Sfântului Mormânt aparține tuturor celor șase confesiuni creștine, doar rugăciunile Patriarhului Ortodox al Ierusalimului pot declanșa această adevărată minune dumnezeiască. Amintesc faptul că în anul 1579, creștinii armenii au plătit pe sultanul Murat al IV-lea pentru a li se da voie să intre în Biserica Învierii și să țină ei slujba de Paști. Sultanul le-a dat voie, însă armenii au pătruns în biserică şi au încuiat ușile bisericii, lăsându-i pe creștinii ortodocși afară. Patriarhul ortodox a îngenuncheat pe treptele bisericii şi s-a rugat lângă una dintre coloane, iar în timp ce se ruga, coloana de lângă el s-a despicat, lăsând lumina să țâșnească prin fisură şi să aprindă făcliile patriarhului. Această coloană despicată există şi astăzi și poate fi văzută de către credincioșii ce vizitează Biserica Sfântului Mormânt. Totuși, există și numeroși sceptici care spun că ar exista o sursă de foc în interiorul Sfântului Mormânt și de acolo sunt aprinse lumânările, deși se știe că, înainte cu o zi de Sâmbăta Mare, are loc sigilarea lăcașului de cult, spațiul fiind verificat minuțios de persoane care nu aparțin religiei creștine, iar toate candelele din interiorul bisericii sunt stinse. Dar cine crede în Hristos și voiește să vadă o mare minune a zilelor noastre, cine dorește să se întărească și mai mult în dreapta credință, să meargă la Sfântul Mormânt și să vadă minunea cu ochii lui.

10 informații despre Sfânta Lumină de la Ierusalim

1. Pogorârea Sfintei Lumini este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care are loc în fiecare an, în Sâmbăta Mare. Una dintre cele mai vechi atestări documentare este apariția Luminii după cucerirea Ierusalimului de către perși, din anul 617 d.Hr.

2. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos în Sâmbăta Mare, după ora 12.30, în timpul slujbei Vecerniei.

3. În seara Vinerii Mari, după Prohod, Mormântul Domnului este controlat de către un polițist arab, unul turc și un reprezentant al statului Israel. Aceștia au grijă ca obiectele din interior să nu conțină vreo sursă de foc, verifică piatra Sfântului Mormânt, apoi îl controlează pe ierarhul grec care presară vată pe Mormântul Domnului.

4. În urma acestei verificări, se sting toate luminile și se pecetluiește ușa Sfântului Mormânt cu două benzi din pânză albă, cu ceară și sigilii în formă de X.

5. Patriarhul Ierusalimului este cel care oferă Lumina Sfântă miilor de pelerini prezenți anual la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

6. Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de ierarhi, preoți și credincioși din toată lumea, îl înconjoară de trei ori, conform tradiției.

7. După această procesiune, Patriarhul dezbracă veșmintele arhierești, rămânând îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi ia patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Părintele Patriarh Teofil intră în Mormânt, fiind însoțit de către un reprezentant al armenilor. Acesta din urmă are dreptul să stea în locul de dinaintea încăperii Sfântului Mormânt, de unde îl poate urmări pe patriarh.

8. Patriarhul citește o rugăciune specială, stând în genunchi și rugându-se pentru dăruirea Luminii – o adevărată binecuvântare pentru credincioși.

9. După aproximativ 20 de minute, pelerinii aflați în biserică observă o lumină puternică, sub forma unei scântei de fulger, care coboară în zig-zag prin cupola mare a Bisericii Sfântului Mormânt și aprinde vata presărată deasupra lespezii.

10. Părintele Patriarh Teofil adună cu mâinile vata aprinsă de focul care, timp de câteva minute, poate fi atins fără să ardă. Apoi, pune vata în două cupe de aur cu găuri și o dă diaconilor. Aceștia duc o cupă în Sfântul Altar, iar pe cealaltă, la Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena. Patriarhul iese, mai apoi, în fața Sfântului Mormânt și oferă Lumina Sfântă tuturor pelerinilor, strigând de trei ori: „Veniți de luați Lumină!”.

Sfântul Mormânt

Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfântului Mormânt, în mijlocul rotondei. Sub centrul acestei cupole se afla „cuvuclionul”, cu forma unui mormânt ebraic vechi.

Sfântul Mormânt are formă dreptunghiulară şi e împărțit în două. Prima parte corespunde vestibulului mormântului. În centru, pe un piedestal de marmură, se poate vedea un fragment din stânca mormântului Mântuitorului. Acest vestibul se mai numește şi Paraclisul Îngerului, amintind de vestea cea mare pe care îngerul Domnului, șezând pe o piatră, a dat-o femeilor sfinte în dimineaţa Învierii (Matei 28, 1-6).

Din vestibul, printr-o portiţă îngustă şi joasă, se intră în camera propriu-zisă a mormântului. În partea dreaptă se află Stânca – aceasta a servit drept pat funerar pentru Trupul Mântuitorului, de vineri seara până în zorii zilei de duminică.

Dintre cele patru rânduri de candele de la intrare, rândul de sus aparține catolicilor, următoarele două rânduri grecilor, iar ultimul de jos armenilor. Comunitățile coproprietare îşi împart de asemenea cele 12 sfeșnice uriașe de la intrarea mormântului împreună cu instrumentele de stins lumina care se sprijină de ele. Candelele care atârnă în interiorul Sfântului Mormânt sunt, de asemenea, precis împărțite cu deosebirea că aici printre proprietari se numără şi copţii.

Toate cele trei comunități principale slujesc în interiorul Sfântului Mormânt: grecii încep slujba religioasă la ora 1 la piatra din mijlocul vestibulului; la 2.30 vine rândul armenilor; iar catolicii au program de la 4 la 7.

Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim

Cele două locuri sfinte – Golgota şi Sfântul Mormânt – au fost venerate de la bun început de comunitatea creștină de la Ierusalim.

În Ierusalimul timpurilor lui Iisus, Golgota, ca loc de pedeapsă prin răstignire, dar şi Mormântul lui Iisus, se aflau dincolo de zidurile orașului. Localizarea Golgotei şi a Sfântului Mormânt se numără printre cele mai sigure din Țara Sfântă. Arheologia contemporană confirmă pe deplin vechea tradiție locală a comunității creștine de la Ierusalim cu privire la aceste două obiective.

Conform mărturiilor biblice, după condamnarea la moarte, Iisus a fost condus „la locul ce se cheamă al Căpățânii, care evreiește se zice Golgota” (Ioan 19, 17; Mate 27, 33), în afara Ierusalimului, dar în apropierea zidurilor cetății, nu departe de una din porțile cele mai frecventate (Ioan 19, 20; Evrei 13, 12).

În urma revoltei evreilor împotriva romanilor din anul 70 d.Hr., Ierusalimul a fost complet distrus, iar orașul nou – Aelia Capitolina –, construit de Adrian pe ruinele Ierusalimului, era identic cu cel vechi. Pe locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost ridicate temple romane.

Odată cu emiterea edictului de la Mediolan de către Constantin cel Mare, Sfânta Elena, mama împăratului, a distrus templele păgâne romane şi a construit Biserica Sfântului Mormânt (325-335). Biserica era alcătuită din trei mari construcții: Bazilica Patimilor Domnului, cu Paraclisul Aflării Sfintei Cruci, Rotonda – construcție circulară în care se afla Sfântul Mormânt, şi curtea neacoperită, cu patru coloane, ce cuprindea colina Golgotei.

Următoarele trei veacuri ale cârmuirii bizantine în Palestina (335-630) au constituit perioada de aur în istoria acestei Biserici. Începând cu secolul al VII-lea, Palestina a trecut în mâinile perșilor (614-628), iar mai târziu ale arabilor (630-1099). Biserica a fost serios deteriorată, chiar dacă nu distrusă din temelii. În anul 626, patriarhul Modest a refăcut biserica.

În anul 1009, arabii conduși de califul Hakim au distrus aproape complet Biserica Sfântului Mormânt. Abia în anul 1042, cu ajutorul şi sprijinul material al împăratului Constantin Monomahul, Biserica a fost reconstruită din temelii. Rotonda s-a păstrat aproape intactă, dar celelalte locuri de pelerinaj s-au transformat în mici paraclise izolate, fără vreo legătură interioară între ele.

Ideea unirii capelelor separate într-un edificiu unic aparține cruciaților, care cuceresc Ierusalimul în anul 1099.

În anul 1187, când Saladin ocupă Ierusalimul, Biserica Sfântului Mormânt este confiscată şi închisă, devenind proprietatea musulmanilor. În anul 1246, două familii au primit dreptul de a deţine cheile bazilicii – tradiție rămasă până astăzi.

Ura, rivalitatea, fanatismul şi desele ciocniri sângeroase dintre comunitățile creștine au fost folosite de mameluci şi mai târziu de otomani, care au transformat locurile de pelerinaj într-un negoţ profitabil, vânzându-le celor care ofereau preţul cel mai mare. Această situație s-a continuat până la mijlocul secolului al XIX-lea inclusiv, şi abia după intervenția Organizației statelor europene în anul 1857, comunitățile creștine rivale au ajuns la o înțelegere semnând Tratatul cu privire la regimul locurilor de pelerinaj cunoscut, de asemenea, şi ca status quo.

La începutul secolului al XX-lea şi mai cu seamă după cutremurul din 1927, starea bisericii s-a înrăutățit considerabil şi a necesitat o intervenție neîntârziată pentru salvarea de la distrugerea definitivă. Abia în anul 1958, cele trei Biserici principale: cea ortodoxă, cea catolică şi cea armeană au ajuns la o înțelegere unanimă cu privire la lucrările de conservare a monumentului, lucrări ce se continuă şi în ziua de azi.

În interiorul Bisericii Sfântului Mormânt se află mai multe locuri sfinte:

1. Piatra Ungerii – locul unde Iosif a pregătit trupul lui Iisus pentru punerea în mormânt.
2. Locul femeilor, din care sfintele femei şi Ioan au privit Răstignirea.
3. Golgota – locul Răstignirii şi al aflării Sfintei Cruci.
4. Mormântul lui Iisus din centrul rotondei.
5. Mormântul lui Iosif din Arimateea, săpat în stâncă.
6. Locul „Nu te atinge de Mine” – unde Hristos S-a arătat, după Înviere, Mariei Magdalena şi i-a spus: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17).
7. Stâlpul Biciuirii – Capela Catolică, în centrul căreia s-a păstrat cea mare parte a coloanei de care, după tradiție, a fost legat Hristos înainte de Răstignire.
8. Închisoarea lui Iisus şi Capela Plângerii – se află în adâncul arcadei Bisericii Sfântului Mormânt unde, după tradiție, Hristos a fost ținut un timp.
9. Paraclisul sutașului Longhin din partea stângă a coridorului care înconjoară Biserica Învierii.
10. Paraclisul împărțirii hainelor Mântuitorului (Ioan 19, 24).
11. Paraclisul Sfintei Elena şi Peștera Aflării Sfintei Cruci.
12. Paraclisul Biciuirii şi a Cununii de Spini (Matei 27, 27-29).
13. Paraclisul lui Adam – la poalele colinei Golgota.
14. Paraclisul celor 40 de Mucenici şi a lui Iacov, ruda Domnului.

Pe lângă cele paisprezece capele descrise mai sus, mai există şi multe altele aparținând diferitelor comunități creștine.

Surse: lectiadeistorie, doxologia, wikipedia