• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 09 Decembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Ianuarie , 2021

Mihai Eminescu, sfântul cuvintelor românești

Pentru unii, Mihai Eminescu a fost poetul deplin, prozator și jurnalist pentru alții, prototipul românului absolut sau omul culturii depline. Însă, una dintre cele mai frumoase definiții îl ridică la statutul de sfânt al cuvintelor românești. 

 

Cu privire la data și locul nașterii poetului nostru național există mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu și-a notat propria dată a nașterii în registrele Junimii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naștere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu și poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, în urma studierii mai multor surse, printre care și un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bi­sericii Domnești din Botoșani. Din toate aceste documente, rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat și de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data nașterii poetului, pe care l-au semnat, alături de preotul Ioan Stamate, econom la Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoșani, stolnicul Vasile Iurașcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naș, și cei doi părinți.
Mihai era fiul unei familii de țărani din comuna Ipotești, județul Botoșani. Părinții săi, Gheorghe Eminovici și Raluca Iurascu, au avut împreună unsprezece copii, dintre care Mihai a fost cel de-al șaptelea. Cu excepția lui Matei (n. 1856), care a fost ofițer și a trăit 73 de ani, toți au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulație o altă dată a nașterii lui Mihai, susținând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cincisprezece minute evropienești s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puțin două motive, informația este discuta­bilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire și, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheor­ghe Eminovici se afla la Iași, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie”.
Tatăl poetului, căminarul Gheor­ghe Eminovici, era descendent al unei familii de ardeleni strămutați în Moldova, iar mama sa, Raluca Iurascu, se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boierești, tatăl său fiind stolnic în satul Joldești. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreț în strană în satul Călineștii lui Cuparencu, care se află în comuna Șerbăuți.

Între 1850 și 1858, și-a petrecut copilăria la Botoșani și la Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.
 

Studiile și activitatea poetului
 

Între 1858 și 1866, a urmat cu in­termitențe școala primară greco-orientală din Cernăuți, apoi gim­naziul la Cernăuți și Botoșani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea, din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit școala în 1863, revenind ca privatist în 1865 și a plecat din nou în 1866.
A fost copist în administrația ju­dețului Botoșani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuți pentru a-și promova exa­menele restante. La Botoșani, avea grijă și de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituții din Botoșani, la tribunal și la primărie și a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlă­dicescu.
Eminescu a debutat în anul 1866, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, care a apărut în broșura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învățăceilor gim­naziști din Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, și nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în același an, la 25 februarie/9 martie (stil nou), poezia De-aș avea, în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și de alți membri ai familiei sale.

În 1867, a fost sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bu­curești, iar în anul următor a colindat, din luna mai până toamna, împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania și Banat (Brașov, Sibiu, Oravița, Timi­șoara, Arad). În toamna anului 1868, s-a angajat sufleur și copist la Teatrul Național din București, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova și Bucovina.
În toamna anului următor, a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena, unde s-a înscris ca student la filosofie și a făcut parte din Societatea literar-socială „România” și din Societatea literar-știin­țifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susținerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraor­dinar în 1869. La Viena, a frec­ventat cursuri de drept, eco­nomie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici și a activat în cadrul Societății Românești „România Jună”.

În 1872, a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, unde a frecventat ședințele Junimii. În toamna ace­luiași an, a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873, a frecventat cursuri de filosofie, filosofia științei, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.
S-a întors la Iași în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale și revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui.
În 1876, a fost redactor-admi­nistrator la „Curierul de Iași”, iar în 1877 s-a stabilit la București. A lucrat aproape șapte ani ca re­dactor la ziarul „Timpul”, în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.
 

Opera
 

Activitatea literară o începe în anul 1866, când, la 12 ianuarie, moare dascălul său Aron Pumnul. În aceeași zi, a scris prima sa poezie, La moartea lui Aron Pumnul, pe care o „publică” în broșura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Cu adevărat își face debutul pe 25 februarie, când publică, în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan, poezia De-aș avea, urmând ca, în același an, să mai publice aici alte cinci poezii. Iosif Vulcan îi va schimba numele în Mihai Eminescu, nume folosit de acum încolo de toată lumea. Din 1870, începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871, Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei mărețe serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iași, este numit, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale și profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor, este revizor școlar pentru județele Vaslui și Iași, funcție pe care o îndeplinește cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulțime de școli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrietenește cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie și-l ajută să fie primit la „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iași”, pleacă la București, unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-șef, la publicația conservatoare „Timpul” (1877 - 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici și Ioan Luca Caragiale. Aici desfășoară o acti­vitate publicistică excepțio­nală, care-i ruinează, însă, sănă­tatea.

Opera sa este diversă: idila, eglo­ga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere și Madonă (1870), Mortua est (1872), Po­vestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societății Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publi­cată în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepționale, Mihai Eminescu a scris și proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Săr­manul Dionis, Cezara, precum și încercări de teatru: Amor pierdut – viață pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice
pu­bli­cate în „Federațiunea”,
„Cu­­rierul de Iași”, „Timpul”, „Ro­mânia Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romnesc și cel dinti romn în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală” (Garabet Ibrăileanu).
Prin grija lui Titu Maiorescu, i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din creațiile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul Geniu pustiu au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) și a avut și câteva încercări dramatice (Mureșanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoș). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi și a apărut în țări de pe toate continentele.
 

Despre români
 

Afirmă cu putere autohtonia ro­mânilor, subliniind faptul că nu există nicio deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice românești, considerând că legile trebuie alcă­tuite ținându-se cont de „tre­buințele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul aces­tora”. Critică dur amestecul stră­i­nilor, care au pătruns în „pătura suprapusă”, în proble­mele națio­nale și proas­ta organizare la nivel central și local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus și de jos, care nici nu știu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt com­puse”.


Ultimii ani și sfârșitul
 

În vara anului 1883, Mihai Eminescu se îmbolnăvește foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anul 1883 și 1889 este una în care boala și revenirile sunt din ce în ce mai dese, interval în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie, este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, activitate pe care o continuă și în 1886, după ce a petrecut o pe­rioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, sus­ți­nută și de Mihail Kogălni­ceanu, Ca­mera Deputaților a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu. Pe 23 noiembrie, legea a trecut și de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie, este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Șuțu, unde era internat și poetul, în jurul orei 3, moare. Este înmormântat în 17 iunie, la cimitirul Bellu, din București.
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreo­dată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”
(George Că­linescu).
„A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă…Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să le­gene, din depărtare, delicata lui singu­ratecă slavă […]”
(Tudor Arghezi).
 

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.