Mărita Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918

Dr. Ilie Gherheș

Uluitor este faptul că Marea Adunare Națio­nală de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, s-a desfășurat în contextul în care asupra tuturor teritoriilor locuite de români, ca de altfel în toată lumea, bântuia flagelul unei gripe cu aspect medieval. Așa-numita ciumă sau gripă spaniolă, după toate estimările, a făcut de două ori mai multe victime, adică morți, decât marele război care abia se încheiase.
Pe de altă parte, niciun preot și niciun participant la Mărita Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu s-au îmbolnăvit de gripă spaniolă, deși această ciumă cumplită bântuia lumea și satele noastre. A fost, ca atare, un excep­ționalism românesc; atunci am trăit un astfel de moment augural, în care toată lumea credea în viitorul împreună.
Dacă ar fi să am un punct de vedere, înclin să cred că cei peste 100.000 de participanți la Mărita Adunare Națională au fost ocrotiți, „sprăjiți”, pentru că majoritatea covârșitoare a acestora era îmbrăcată în costumul tradițional, care era igienizat magic, descântat pe pragul casei și impregnat cu rugăciunile preoților și ale călugărilor, deoarece aceia care plecau la drum erau conștienți că îmbrăcau că­mașa morții, că pleacă, poate, pe un drum fără întoarcere, dar oricum decisiv. Să amintesc, în context, că foarte multe dintre dele­gațiile oficiale au plecat în formulă incompletă sau luând dintre membrii supleanți, după cum și un număr imens de români a purces la Alba Iulia, în afara listelor oficiale, din imbold propriu.  
Sacrul a fost și este icoana legitimă a satelor, iar la Alba Iulia a fost, în primul rând, o unire a satelor, a lumii rurale, fermecate de momentul istoric la care era chemată să contribuie, într-un mod cât se poate de democratic, printr-un plebiscit. Aici a avut loc, după părerea mea, ultima revoluție țără­nească națională, care s-a petrecut într-un moment cât se poate de firesc, de natural, aproape ca în apele unei legende. La modul real, anul 1918 este magnific mai ales prin folosul adus de fiecare provincie în parte, de sporul de identitate depus parcă într-un creuzet, într-un pocal al încrederii, pentru a se reconfigura un zăcământ de românitate nouă, mai bună, destinat viitorului.
Până la momentul astral al zilei de 1 Decembrie 1918, în sate se sedimentase o ierarhie îndătinată, ocrotită prin interdicții și tabuuri, un cod după care funcționa lumea rurală. Pe primul loc, niciodată tăgăduit, se situa preotul, iar apoi, cu celeritate, era așezat dascălul, care de cele mai multe ori era și „om al bisericii”, deoarece școala a început în tinda locașului de cult, iar abia cu timpul și-a făcut loc, în lumea satului, în arhitectonica lui, ca o clădire separată, unde era și locuința dascălului, care răspundea nu numai la o necesitate, ci constituia o onoare și un prestigiu, pentru că, la rândul său, și preotul avea casă parohială.
În anul 1918, în toate provinciile locuite de români au apărut altare ad-hoc, pornite dintr-un imbold național, dintr-un crez ființial și, poate, chiar dintr-o disperare istorică. În spiritul romantismului patriotic al vremii, care cerea o nouă reconfigurare statală, toate popoarele vecine îl naționalizaseră până și pe Dumnezeu, așa că și ardelenii credeau că „…Dumnezeu este un bun român”, iar pe Sfântul Ioan Botezătorul îl numeau în colinde, aproape familial: „Ionu', Ionu', Sântionu'/ Nănașul lui Dumnezeu!”.      

Altarele anului 1918 și, mai ales, altarul Albei Iulii își aveau tăria în crucea de binecuvântare a preoților locului și în sufletul fiecărui român. La Alba Iulia s-a coagulat această tărie a altarelor, sub auspiciile unui altar suprem al Neamului, unul etnic, care a avut un conținut simbolic, pentru că de aici a pornit conștiința etnică, națio­nală, iar aceasta este combustia care alimentează ideea de neam, ca singura instituție eternă a conti­nuității, în Maramureș și Ardeal. Acest adevăr ineluctabil este probat de câteva gesturi ritualice, aproape inițiatice, petrecute pe Câmpul lui Horea:
- îmbrățișarea celor doi episcopi, capii incontestabili ai tuturor românilor: episcopul ortodox Miron Cristea și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu;
- erau prezente, la un loc, cele mai multe Biblii, atât ortodoxe, cât și greco-catolice;
- erau strânși laolaltă cei mai mulți preoți, de ambele confesiuni, cu un sentiment deplin al fraternității;
- erau prezente cele mai multe cruci de slujire, adică de binecuvântare; crucea fiind simbolul suprem al creștinismului;
- au fâlfâit, în aer, cele mai multe drapele naționale sfințite și cele mai multe cocarde tricolore românești;
- a fost o paradă populară fastuoa­să, iar straiul fiecărui participant a fost igienizat magic, deoarece pe fiecare „citise” preotul și se rugaseră bătrânele văduve ale comu­nității, iar pe purtătorul său îl binecuvântase același preot paroh. Poate că, după acest moment apoteotic, a rămas în exprimarea comună expresia „A fi îmbrăcat românește!”.
La Alba Iulia au fost adunați cei mai mulți țărani, la un loc, care nu aveau de apărat multe certitudini, iar aceasta era încă una pe care ei înșiși o edificau. Se spune că „revoluțiile sunt sărbătorile popoarelor”, iar atunci, cu siguranță, că poporul a învins prin proporția lui covârșitoare. La Alba Iulia au fost adunați și cei mai mulți intelectuali români la un loc - o armată de suflete binecuvântate, îmbunătățite în sentimentul național. Cu toții erau convinși că se găseau la o răscruce a vremurilor și că vor fi strămutați într-un alt destin, într-o construcție istorică nouă, care urma să înceapă, de atunci încolo, exclusiv cu persoana întâi plural, anume cu „noi”.

Pe de altă parte, a existat pe Câmpul lui Horea un sentiment religios al Unirii, o tărie a altarelor, o energie bună, fără seamăn. După cum se știe, statul austro-ungar era într-un profund proces de dezagregare, iar românii care dezertaseră de sub jurământul și de sub mitul „bunului împărat”, expirat istoric, după ce au abjurat de sub vechiul legământ, au avut nevoie de unul nou, de data aceasta de bună voie, pe o altă Biblie, pe un alt drapel, pe o altă cruce, într-o altă limbă, adică în limba strămoșilor și pentru o altă țară, adică țara lor, mare și „dodoloață”, rotundă „ca un măr”.
În conivență cu fraza de început a acestor rânduri, mai amintesc faptul că, după magistralul moment al jurământul depus de către voluntarii ardeleni și bucovineni, la 8 iunie 1917, pe Dealul Șorogarilor de la marginea Iașilor, în religia ortodoxă, cu toate că ei erau majoritari greco-catolici, în fața regelui Ferdinand, a reginei Maria, a unor membri ai guvernului și a unor comandanți militari, cei mai „noi” oșteni români au încins o horă de bucurie, în primul rând pentru că asta au simțit și, apoi, pentru că asta cunoșteau cu toții.
Fără să pun în umbră rolul elitelor, al Bucureștiului sau sacrificiul armatei Regatului României, să mai spun că, poate, caracterul țărănesc al armatei române a cântărit mult, alături de sentimentul național și în sacrificiul cu care s-au aruncat în luptă acei ostași arhetipali ai armatei române, în bătălia de la Mără­șești (14 iulie - 6 august 1917).

Este de la sine înțeles, pentru orice om de bună credință, că lucrurile nu s-au petrecut într-un mod liniar, fără a exista dispute, mai ales la nivelul elitei românești. A fost și cazul bogătașului român renegat Pop Șimon din Vișeul de Sus, care amenința, cu pistolul pe masă, că pe cei care vor îndrăzni să plece la Alba Iulia îi va împușca chiar el, cu mâna lui. Ca atare, de pe lista circumscripției Vișeu-Dragomi­rești s-au retras trei dintre delegații inițiali, fiind înlocuiți de către supleanți.
În Petrova, preotul Darie Vlad, care fusese ales copreședinte al Sfatului Național Român Local, nu a putut pleca la Alba Iulia, motivând că avea de înfăptuit trei înmormântări cauzate de gripa spa­niolă și că nimeni n-ar fi dorit să-l suplinească, de teama infectării.
În Dragomirești, o localitate de prestigiu de pe Valea Izei, a rămas până astăzi în folclorul local povestea că vestitul preot greco-catolic, Emil Bran, i-a împiedicat pe orântari (credincioșii ortodocși din localitate) să participe la adunarea organizată în centrul comunei, în ziua de 1 Decembrie 1918, în scopul susținerii idealului de Unire la România Mamă.  
A rămas emblematic, până astăzi, cazul învățătorului din Slătioara care se exprima vehement împotriva Unirii cu Regatul României, făcând pe față politica rămânerii alături de Ungaria. Pentru a scăpa de el și de propaganda lui deșăn­țată, consătenii au găsit o formă de luptă originală, livrându-i șerpi în casă, cât de des au putut, astfel încât, învățătorul, înțelegând mesajul, a trebuit să părăsească localitatea.

Într-o altă ordine de idei și făcând un exercițiu de imaginație ca să putem înțelege contextul vremii, aș aminti faptul că, deși statul maghiar a pus la dispoziție trenuri gratuite către Alba Iulia, aici, la noi, în Sătmar și Maramureș, odată ajunși în tren, unii dintre români
i-au ironizat pe conductorii de tren, obligându-i să poarte, la chipiu, cocardă tricoloră românească. De asemenea, este de datoria mea ca istoric să amintesc că, la întoarcerea de la Alba Iulia, cu aceleași trenuri gratuite, dintr-un sentiment de emancipare, de rupere cu trecutul, delegații au devastat unele vagoane, spărgându-le geamurile ș.a.
Nu avem voie să ne judecăm înaintașii, strămoșii. Ei au acționat după o istorie trăită și asumată de ei și, cu siguranță, că dezavuăm astfel de gesturi, chiar și după 100 de ani, dar astfel de scene ne umplu și astăzi ecranele televizoarelor cu imagini similare de la diverse manifestații, petrecute chiar în Europa civilizată.  
Cu siguranță că lista exemplelor care pot contura un tablou encomiastic este mult mai mare decât cea a faptelor reprobabile, dar eu consider că învățătura istorică lăsată de Ioan de Kovats, preotul din Bârsana, rămâne exponențială; aflat pe patul de moarte, preotul arhetipal a binecuvântat și sfințit drapelul tricolor al delegaților din Bârsana, care plecau la Alba Iulia, odor care se găsește, și astăzi, în Casa Ilie Lazăr din Giulești. Numit de către unii contemporani „rob al dragostei de neam”, preotul nutrea speranța că măcar mormântul lui se va veșnici în România Mare, la sânul patriei-mamă crezând, asemenea vlădicului de vrednică amintire Ioan Inochentie Micu Klein, că „nu poți aștepta a doua venire a Mântuitorului decât în mormântul propriei tale patrii”, adică nu te poți întrupa decât din lutul țării tale.  

Eu nu cred în oameni provi­den­țiali, în oameni aleși; după cum nu cred că cineva ar avea dreptul de a se plasa direct în legendă, vorbind despre sine la persoana a treia. Nu cred în destin, nici măcar în cel al națiilor. Dar, uneori, pare că soarta și-o aleg, și-o făuresc chiar popoarele. Există, cu siguranță, o seduc­ție a trecutului. Istoria rămâne, totuși, flacăra trecutului, purtată de către mâna prezentului pentru a ne asigura combustia viitorului. Se spune că, în Ardeal, noi avem un simț în plus, simțul istoric.