• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 25 Iunie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 27 Mai , 2024

Maramureșul și Primul Război Mondial

 Participarea României la Primul Război Mondial a avut drept scop unirea cu provinciile istorice aflate în Imperiul Austro-Ungar: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Evoluția ulterioară a războiului, respectiv prăbușirea Imperiului rus, a făcut posibilă desăvârșirea unității naționale prin unirea cu Basarabia. În acest efort, Regatul României a chemat sub arme, în august 1916, 1.000.000 de soldați, aproximativ 15% din populația țării. Pe lângă românii din Vechiul Regat, armatei române i s-au adăugat sute de mii de ardeleni, bucovineni, bănățeni, maramureșeni care, cu toate că erau cetățeni austro-ungari, s-au alăturat Armatei Române pentru realizarea idealului comun: România Mare. Pe lângă importanța militară, legiunile de voluntari ardeleni și bucovineni au avut și o importanță simbolică, ele dovedind dorința românilor din Imperiul Austro-Ungar de a se uni cu România.      

Pe parcursul Primului Război Mondial, în armata austro-ungară au fost mobilizați 449.796 de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. O mare parte dintre aceștia au dezertat din armata austro-ungară, au renunțat la cetățenia maghiară și au format „legiuni naționale”, jurând credință statului și armatei române. Acest tip de comportament nu este specific doar militarului român din armata austro-ungară, ci în același mod au acționat și toate celelalte națiuni din imperiul dualist care, la fel ca românii, au fost trimise să lupte și să moară pentru un ideal cu totul străin lor.

Legiunile sau corpurile de voluntari ardeleni și bucovineni, pe lângă contribuția lor militară, au avut și o deosebită importanță simbolică. Acțiunile lor au arătat lumii întregi opțiunea politică a românilor ardeleni și bucovineni aflați în afara prezenței aparatului represiv austro-ungar.

Ideea creării unor corpuri sau legiuni formate din ardeleni și bucovineni, care să lupte alături de Armata Română, a apărut foarte devreme. Imediat după declararea mobilizării generale în Austro-Ungaria, un număr considerabil de ardeleni a refuzat încadrarea în armata austro-ungară și a trecut clandestin frontiera în Regatul României. Pentru gruparea acestora într-o unitate militară distinctă, în februarie 1915, la București s-a format Legiunea Ardeleană. În contextul neutralității, acest demers a fost dezavuat de guvernul român, preferându-se încadrarea individuală a refugiaților în Armata Română.

În timpul Primului Război Mondial, majoritatea românilor din armata austro-ungară sunt trimiși pe cele două fronturi principalele ale imperiului, cel din Rusia și cel din Italia, unde, cum spuneam mai sus, mulți dintre ei au căzut prizonieri sau au dezertat. De asemenea, după intrarea Armatei Române în Transilvania, în august 1916, un număr mare de români din armata austro-ungară dezertează sau sunt capturați de Armata Română. Astfel, la 1 septembrie 1916, Octavian Tăslăuanu, în numele refugiaților ardeleni, înainta un memoriu Consiliului de Miniștri, prin care cerea înființare de regimente de voluntari constituite din ardelenii și bucovinenii aflați în lagărele de prizonieri din Rusia sau refugiați pe teritoriul României, apreciind numărul celor din Rusia la peste 100.000, iar al celor din România la 15.000.

Evident, oportunitatea recrutării unui mare număr de voluntari dornici de a-și servi țara ar fi trebuit să suscite interesul statului român, dar dezastrul campaniei din 1916 nu a mai lăsat loc pentru acest lucru. Astfel, inițiativa constituirii primului corp de voluntari români din Rusia a aparținut unui mic grup de ofițeri prizonieri în lagărul de la Dranița, de lângă Kiev. La 9 decembrie 1916, Victor Deleu, Vasile Chiroiu, Ioan Vescan, Octavian Vasu, Emanoil Isopescu și Valeriu Milovan au pus bazele unui Comitet Executiv, cu scopul de a întreprinde demersurile necesare mobilizării voluntarilor.Remarcăm că printre inițiatori se află și Vasile Chiroiu, cel care avea să devină primul prefect român la Maramureșului.    

 În luna ianuarie 1917, la  Darnița se aflau 250 de ofițeri și 1200 de gradați care au constituit sâmburele corpului de voluntari români din Rusia. În aceeași lună, aceștia au primit vizita colonelului Constantin Pietrianu, reprezentantul guvernului de la Iași, iar în urma raportului acestuia, Ministerul de Război hotărăște, la 23 februarie, înființarea Corpului voluntarilor.     

În constituirea legiunilor de voluntari un element important îl reprezintă acceptul și susținerea acordată de statele pe teritoriul cărora se formau aceste legiuni. Atât Rusia Țaristă, cât și Italia erau reticente să accepte formarea pe teritoriul lor a unor legiuni naționale alcătuite din prizonierii de război austro-ungari. Astfel, izbucnirea revoluției ruse din februarie/martie 1917 facilitează înființarea acestui prim corp de voluntari din Rusia.

Printre sloganurile revoluției ruse era și cel al dreptului democratic al popoarelor la autodeterminare. Hotărâți să își manifeste acest drept, ofițerii români din lagărul de la Darnița organizează cele două adunări, din 11/24 și 13/26 aprilie, iar în urma acestora este adoptat documentul rămas în istorie cu numele de Declarația de la Darnița, primul document prin care românii din Austro-Ungaria, în baza dreptului de autodeterminare, își manifestă dorința de unire cu România. Trebuie să remarcăm că acest lucru se întâmplă cu un an și jumătate înaintea Declarației de la Oradea. Manifestul este semnat în numele tuturor voluntarilor de la Darnița de 250 de ofițeri și 250 de subofițeri, este tradus în limbile rusă și franceză și este trimis guvernului rus și român. De asemenea, copii ale sale sunt trimise ziarelor rusești, franceze, englezești, italiene și românești. Din comisia de redactare a acestui importat document a făcut parte și Gavrilă Iuga, avocat din Vișeu. În 1935, într-un discurs ținut la Sighet cu ocazia decorării voluntarilor, acesta spunea: „Ajungându-ne vestea că guvernul unguresc stoarce cu forța declarații de fidelitate dela frații noștri rămași acasă, am redactat Manifestul Declarației de război Austro-Ungariei și l-am trimis prin ambasadele țărilor neutre la Viena și Budapesta.”         

Corpul voluntarilor de la Darnița, mutat ulterior la Kiev, va desfășura o intensă activitate de recrutare a prizonierilor ardeleni și bucovineni aflați în lagărele din Rusia, reușind să recruteze și să trimită în țară un 10.137 voluntari (396 ofițeri și 9.721 gradați și soldați). Aceștia au fost încadrați în diferite unități ale Armatei Române și vor participa la glorioasele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz.         

Un moment deosebit de important, cu o mare încărcătură simbolică, a fost sosirea primului eșalon de voluntari la Iași, în 7-8 iunie 1917.  Regele Ferdinand a primit jurământul lor de credință și i-a salutat ca pe cei dintâi soli ai unirii neamului.: „Pe voi, regele, căruia i-ați jurat credință, vă privește cu dragoste și cu încredere, căci la sosirea voastră salută chezășia cea mai puternică că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam în sfârșit se va stinge.” 

Preluarea puterii de către bolșevici în Rusia, în toamna lui 1917, a pus capăt activității de recrutare desfășurate la Kiev. Această activitate a fost continuată în țară prin înființarea, la 28 noiembrie, a Comandamentului Corpului voluntarilor de la Hârlău, sub conducerea generalului Marcel Olteanu.     

La Hârlău s-a intenționat constituirea unei divizii care să grupeze atât voluntarii veniți din Rusia, cât și pe cei aflați pe teritoriul României. Ca semn al recunoașterii identității voluntarilor, au fost create regimentele 1 Turda, 2 Alba Iulia, 3 Avram Iancu.  

Corpul voluntarilor de la Hârlău a avut o existență relativ scurtă, el fiind desființat în timpul tratativelor care se vor încheia cu Pacea de la București din 15 mai 1918. Voluntarii au fost demobilizați și astfel și-a încheiat activitatea primul corp al voluntarilor din Rusia.     

Desființarea Corpului voluntarilor de la Darnița – Kiev nu a însemnat nici pe departe sfârșitul epopeii voluntarilor ardeleni și bucovineni din Rusia. Nu toți voluntarii români din Kiev au reușit să se evacueze în România, mulți dintre ei s-au refugiat înspre est, spre Siberia, în zone situate înafara controlului regimului bolșevic. Aici, activitatea de recrutare a voluntarilor a fost continuată de ofițeri trimiși de statul român încă din 1917 sau de cei trimiși în secret după semnarea de către România a păcii cu Puterile Centrale. În urma eforturilor acestora, voluntarii români au început să se concentreze în trei centre: Samara, Celiabinsk și mai puțini la Vladivostok.        

 Odată cu capitularea Rusiei și României, în prima parte a anului 1918, frontul de est a încetat să mai existe. Un număr mare de voluntari cehoslovaci, aproximativ 30.000, alături de un număr mai mic de voluntari români, polonezi și iugoslavi, urmau să fie transferați pe frontul francez prin portul Vladivostok. Astfel, începând cu  aprilie 1918,  Legiunea cehoslovacă, alături de celelalte corpuri naționale, încep să se pună în mișcare spre Vladivostok. Încercarea guvernului bolșevic de a dezarma unitățile cehoslovace duce la revolta și ocuparea de către aceștia a liniei ferate transsiberiene. Acest lucru va duce la abandonarea planului oficial de evacuare a voluntarilor și deschiderea unui nou front pe Volga, între Armata Roșie bolșevică și forțele anti-bolșevice, susținute de corpurile de voluntari. Un alt front se întinde pe toată lungimea liniei ferate de la Samara până la Vladivostok, aflată sub controlul voluntarilor, dar amenințată de bande revoluționare comuniste risipite prin satele și pădurile din jurul ei.

Inițial, voluntarii români, concentrați în diferite centre, s-au aflat în subordinea Corpului cehoslovac, dar, realizând că șederea lor în Rusia va fi de lungă durată dar și pentru a reprezenta ideea de unire a tuturor românilor, ei se hotărăsc să înființeze „Corpul al doilea al voluntarilor transilvăneni, bănățeni și bucovineni, având drept scop continuarea luptei alături de aliați împotriva dușmanilor comuni, până la biruința desăvârșită și la completa realizare a idealului nostru național”. Această decizie este luată în cadrul Conferinței de la Celeabinsk, la 3 august 1918. Tot în aceeași zi, se înființează  Comitetul Național Român din Rusia, sub conducerea lui Voicu Nițescu. La 24 august 1918, Comitetul Național Român încheie cu Comitetul național Cehoslovac un protocol de colaborare prin care cele două comitete și-au recunoscut scopul comun și au reglementat modul în care vor acționa pe viitor.

În chipul acesta, după cum spune Nicolae Chirițescu: drapelul revendicărilor, coborât de pe sulița sa în patria mumă, prin Pacea de la București, era ridicat din nou în pustietățile imensei Siberii tocmai de către feciorii provinciilor subjugate.

În perioada imediat următoare, numărul voluntarilor crește semnificativ, fiind atrași de noua organizare și se pun bazele regimentelor Horea și Alba Iulia. Tot acum, voluntari primesc cu entuziasm vestea capitulării Austro-Ungariei și Germaniei, reintrarea României în război și, mai ales, vestea înfăptuii Marii Uniri.      

După încheierea războiului, voluntarii doreau reîntoarcerea acasă, în nou-constituitele lor state naționale. Astfel, în mod natural, dorința lor de luptă a scăzut substanțial. Neînțelegerile între conducătorii rușilor albi (anti bolșevici) și, peste toate acestea, declarația aliaților cum că nu se vor amesteca în politica internă a Rusiei, a făcut să se întrevadă victoria Armatei Roșii. Cu toate acestea, linia ferată transsiberiană trebuia apărată cu orice preț, ea fiind singura cale de evacuare a voluntarilor.            

În acest context, Corpul voluntarilor se transformă în Legiunea Vânătorilor din Transilvania și Bucovina și este pusă sub directa subordonare a Misiunii Militare Franceze. Fiecare voluntar este chestionat dacă mai dorește să continue în cadrul noii unități, aproximativ 70% dintre ei răspund afirmativ, iar restul sunt dezbrăcați de uniforma de voluntar și retrimiși în lagăr.

Legiunea voluntarilor a avut în componență două batalioane active: Horea și Mărășești; fiecare având câte un tren blindat. De asemenea, este prevăzut un batalion de rezervă și un corp de cercetași călare.  

Această perioadă este una foarte activă pentru Legiunea Vânătorilor, presărată cu numeroase misiuni și lupte cu partizanii bolșevici, în urma cărora voluntarii români își câștigă supranumele de Dikaia Divizia (divizia sălbatică).  

Ziarul unității, Graiul Românesc, prezintă, în numărul din 27 noiembrie, o statistică a provenienței voluntarilor. Din aceasta reiese că, din numărul total de 2321 de voluntari, 75 sunt din Maramureș.

În cele din urmă, după numeroase ciocniri violente între trupele bolșevice și cele ale voluntarilor, a fost semnat un acord de armistițiu la 7 februarie 1920. Prin acesta se reglementa retragerea voluntarilor spre portul Vladivostok, unde vor ajunge la sfârșitul lui aprilie 1920.

Odată ajunși la Vladivostok, comanda unității a fost preluată de maiorul Victor Cădere, trimis de statul român pentru a organiza repatrierea voluntarilor.

Cu ocazia zilei de 10 mai, voluntarii români vor jura din nou credință regelui Ferdinand pe un drapel trimis în acest scop din țară. De asemenea, tot cu această ocazie, voluntarii au fost decorați cu Crucea Comemorativă a Războiului, cu o baretă „Siberia” concepută special pentru ei. Prin acest gest, statul român le recunoștea participarea la Primul Război Mondial de partea României.        

     În lunile mai și iunie 1920, voluntarii se îmbarcă  pe vasele engleze Trass-o-Montes și  Huntsgreen, ajungând după 6 săptămâni la Constanța, cu credința nestrămutată, că și-au făcut cu prisosință datoria, au căzut și au sângerat pentru integritatea hotarelor Țării.      

 

Bibliografie:

Bufnea, Elie, Cruciați, tirani și bandiți - Vol. I: În Rusia sovietelor, București, 1931.

Bufnea, Elie, Cruciați, tirani și bandiți - Vol. II: În Siberia lui Kolceak, București, 1942.

Nemoianu, Petre, Prima Alba-Iulie: Voluntarii români în războiul pentru întregirea neamului, Timișoara, 1922.

Nemoianu, Petre, Prizonier la ruși - rob la unguri, București, 1933.

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 2, București, 1989.

Nițescu, Voicu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia, vol. I,II,III, Brașov, 1926.

Păcățian, Teodor V, Jertfele românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar şi Maramureș, aduse în războiul mondial din anii 1914-1918, Sibiu, 1923.

Tăslăuanu, Octavian C., Sub flamurile naționale: note și documente din războiul de întregire al neamului, Sighișoara, 1934.

Todinca, Gheorghe, Marea Unire a Românilor, Oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), Sighetu Marmației, 2017.

Tokolyi, C. Robert, Voluntari romani maramureșeni în Primul Război Mondial (1918-1920), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 9/2016 p.165-213.

Țucă, Cornel, Prizonierii romani din Armata austro-ungară internați în Rusia, Cluj-Napoca, 2011.

Prof. muzeograf Alin Pralea

 

 

 

 

 

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.