• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 04 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 2 Octombrie , 2023

Maramureșul nobil și nobilul intelectual smerit al Maramureșului: Nicolae Delarohia

Lucrare apărută în volumul  „Maramureș -promotor al culturii și identității românești în lumeˮ
Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă

Pășind în Maramureș, parcă simți libertatea ancestrală a dacilor liberi care au venit aici și au trăinicit eternitatea în creații de artă, în creații institu­ționale, în lemnul ce închide în sine ca deschidere veșnică asceticul pentru Euharistia veșniciei și care în pragul Bisericii de lemn e tâmpla veșniciei, acesta e Mara­mureșul nobil1. Dar gândul mi-a adăstat aici din pricina monahului de la Rohia care spunea despre Dumnezeu că este boier, că este nobil, că nobilitatea vine dintru cele ale lui Dumnezeu și nu din cele ale oamenilor. Acest episod a fost citat de mitropolitul Bartolomeu, cu explicația însoțitoare „părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița... până la urmă vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița.”2  La părintele Nicolae Delarohia mai exista o imagine dragă mie: „o fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ș.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepție – ne apare înzestrat cu toate în­su­șirile minunate ale unui gentle­man și cavaler.”3
Și totuși, acum vreau să vă pomenesc despre Diplomele maramu­re­șene editate de domnul președinte al Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop4, dar și de ediția ei primă realizată de Ioan Mihaly de Apșa sub titlul Diplome maramu­reșene din secolul XIV și XV din anul 19005, deoarece m-a frământat multă vreme interogația generată de actele de înnobilare, cele făcute sau dobândite de la oameni. La Sighet am găsit nobilii spiritului, pe cei care au plătit tribut nestăvilitului vrăjmaș roșu cu viața lor pentru vestirea, pentru punerea în fața noastră, a adevăratei icoane a libertății, icoana lui Hristos cel răstignit și Cel Înviat! Iar „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom 10,9), căci dacă „Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat, iar Duhul viață pentru dreptate” (Rom 8,10).
Parcurgând aceste lucrări vom observa că a existat o pătură nobiliară a Maramureșului anterioară stăpânirii ungare care a fost acceptată de autoritatea regală maghiară și care a fost extrem de legată de neam și de credință. Dintre aceștia voi aminti doar pe Sas și Balc, făcând trimitere și la nobilul Gurzo6, fiul lui Ioan din Maramureș, pentru că printre noi există continuatorii acestui neam.
„Nobilul” Maramureș
Nobilitatea a venit din străfunduri­le făpturii care a înțeles ce însemnează „a fi stăpân” și care stă­pâ­nindu-se pe sine a adus din bătrâna Sarmisegetuza demnitate, creativitate și responsabilitate. Dar mai presus de acestea au adus cu sinea lor unitatea ce izvorăște din cel Unul (Deut 6,4). Unitatea lor o putem vedea atât în zona carpatică, cât și în zone mai îndepărtate ale Ucrainei și ale Poloniei unde ei au migrat și s-au așezat trăind profund rodul aceste unități7. De data aceasta doresc să mă opresc doar asupra unui singur eveniment: minunata misiune diplomatică la Constantinopol a „baron al țării și slujbaș de prim rang al regelui Sigismund, Drag”8 din 1391, doar dintr-un singur motiv: istoria o citim, o invocăm nu în mod simplu pentru a ne releva extensiunea memoriei, ci pentru a înțelege lecția trecutului, pentru a zidi viitorul, e vorba despre o funcție paradigmatică ce se împlinește într-o ars didactica historiae. Din această perspectivă, putem spune că Drag este model de conducător responsabil ce caută mereu odihna religiei sale prin închinarea locului scaunului Țarigradului spre a fi apărat de rătăciri. Pe Sas, Baliță și Drag dorim a-i prezenta din perspec­tiva celor două lucrări amintite mai sus9, pentru a observa cum responsabilitatea față de neam și lege este prezentă mereu în atitu­dinile lor administrative, politice, diplomatice și în relația menținută cu „neamul nostru”.
Drag venise la Constantinopol cu responsabilități oficiale, dar a profitat de situație și a încercat să rezolve și problema jurisdicției canonice a românilor mara­mu­re­șeni, ugoceni, chioreni, ș.a., de sub conducerea sa politică și militară și a fratelui său Baliță. În această situație se adresează patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, solicitând ridicarea la rangul de stavropighie a Mănăstirii Peri, ctitorie a tatălui său Sas, iar pentru egumen solicita rangul de exarh patriarhal învestit cu puteri quasi episcopale.
La această solicitare, patriarhul răspunde prin Scrisoarea Sinodală din august 1391: „Deoarece frații cei de prea bun neam, fii iubiți ai Sfântului Duh al smereniei noastre, voievodul Baliță și Dragoș, au prin părțile Maramureșului o mănăstire moștenită din părinți care venerează numele cinstitului căpitan al puterilor de sus, Mihail, mănăstire care prea nobilul Dragoș, venind de acolo și rezidând aici în regiunea orașelor pentru închinăciune din cele sfinte, și găsind la Smerenia noastră dragostea, cinstirea și prietenia cuvenită, ca om de viață bună, însemnat, bun, drept și credincios ce este, a rugat-o pe Smerenia noastră ca zisa mănăstire să se bucure de acum înainte și în timpurile care urmează de supravegherea și protecția patriarhală, numindu-se ca atare și fiind și în fapt patriarhală.
Smerenia noastră, primind cu plăcere rugămintea lui dreaptă și binecuvântată, precum și conformă cu obiceiurile marii biserici a lui Dumnezeu și ale patriarhului ecumenic ca nu numai să se facă stavropighii patriarhale și să se sfințească locașuri sfinte în numele patriarhului, că să se bucure de protecția și de supravegherea patriarhală și de cinstea și măreția care vin de la aceasta și locașurile sfințite de către arhiereii localnici, eliberează prezenta scrisoare pecete prin care poruncește ca sfânta și respectabila mănăstire din ținutul Maramureșului, cea venerată întru numele cinstitei căpetenii a puterilor de sus, Mihail, să se bucure de aici înainte și în timpurile care urmează de supravegherea și protecția patriarhală și de cinstea și măreția care vin de la ea, patriarhală fiind și numindu-se ca atare. Iar Smerenia noastră rân­duiește pe preacinstitul categumen al acestei venerabile mănăstiri, pe ieromonahul Pahomie ca exarh al ținuturilor supuse mânăstirii, adică Sălajul, Sânnicoară, Ugocea, Be­reg, Ciceu, Unguraș și Bistra”10.
Acest document care consemnează teritoriile stăpânite de cei doi frați, asupra cărora mănăstirea Peri avea jurisdicție canonică, ne arată și configurarea geografică a Mara­mureșului din acele vremi11. Însă, ceea ce este reprezentativ pentru Maramureșul acelei vremi este faptul că înainte de stăpânirea ungară peste aceste teritorii, exista o nobilime maramureșeană12.
Această realitate este subliniată de academicianul Ștefan Pascu care a scris o lucrare reprezentativă pentru Voievodatul Transilvaniei13, în con­ținutul căreia menționează o listă impresionantă de aproximativ 40 de cneji14  și voievozi15. Cu timpul, pe lângă nobilitatea maramu­reșeană caracterizată de fidelitate față de legea străbună, a apărut mai apoi o ceată mai largă de nobili care au fost ridicați la acest rang de autoritatea regală stăpânitoare. Aceștia au devenit cu vremea lapsi, apostând de la credința stră­moșească. Totuși, în sinea lor au susținut în continuare viața cre­dinței și națiunii lor16.
Așadar, prin exemplul lui Dragoș am vrut să subliniez faptul că viața religioasă e parte a vieții fiecăruia dintre noi, că nu putem să gândim doar la binele nostru, ci trebuie să încercăm să gândim integral, în integralitatea ființării noastre și să asumăm responsabilitatea pentru acest neam în chipul asumării ei de către înaintașii noștri. Au fost și atunci sfere de influență, au fost și atunci frământări interne (vezi Dragoș și Bogdan) și totuși ei nu
s-au gândit doar la căpătuire, ci atunci când cazul și contextul le-a permis au înnobilat pe unii dintre semenii lor.

Nobilul smerit al culturii române – Nicolae Delarohia


Pe părintele Nicolae l-am ales din două rațiuni imediate, una determinată de lucrarea lui Arșavir
Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt 17, în care ne este prezentat ca „un anticonformist în­drăzneț, pledând pentru îmbinarea eticului și esteticului, ca și pentru o literatură nobilă și sen­timentală, în ciuda și împotriva formulei gidiene...” 18, el însuși fiind un nobil atunci când scria despre scriitori, chiar mai puțin însemnați, ceea ce i-a făcut pe unii să-l critice, dar el promova în fapt o idee magistrală: un nobil vede binele, îl afirmă, îl susține și îl înmulțește, adică reașază temelia morală a mediului cultural și existențial, binele trebuie trăit și înmulțit, e lecția pe care eu am învățat-o de la părintele Nicolae, de la cel care zicea că „opera se cere să fie în același timp și deopotrivă etică și estetică:
sută-n sută morală și tot sută-n sută impecabil meșteșugită și perfect structurată” 19 și faptul că  asocia imaginea lui Iisus Hristos cu ideea de noblețe, boierie, aristocrație, de gentilom și cavaler.20

Arșavir Acterian amintea despre un cutezător material al părintelui Nicolae din revista Familia dedicat „tainei libertății” în care după ce critică lectura filosofului englez Karl Popper la Hegel și Platon, acesta a intrat într-o zonă de interogații care mi-l fac viu în ochii sufletului. Parcă-i aud vocea piți­găiată ce zice: „aserțiunea lui Popper este exagerată și reacțio­nară. Să-mi fie îngăduit să cred că nu este câtuși de puțin așa. Oare progresul se confundă cu lașitatea? Sunt războiul defensiv și legitima apărare, născociri ale minții retrograde?  Nu voi înceta să tot repet, luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac și obsedat, că taina libertății nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea” 21.
Dar aceste cuvinte dobândesc un sens și mai profund dacă le adaug o convingere a părintelui Nicolae care sună așa: „dacă nu-L  mărturisim pe Hristos cu gura, adică public, cu glas puternic și neșovăitor, oricare ar fi riscurile implicate de această profesiune de credință a noastră, în zadar ni se pare că-L iubim pe Hristos și ne amăgim cu iluzia că suntem creștini” 22. Așa poate uluirea lui Arșavir ar fi fost mai mică și ar fi înțeles că la monahul Nicolae adevărul este Hristos și că mărturisind adevărul pe față îl mărturisea pe Hristos, și-și asculta tatăl cu sfințenie. El era un om pentru care spiritul, sufletul și natura se înfrățesc întru autenticitatea înțeleasă ca un fel de a fi, nu numai de a exista, întru libertate și omenie, întru curaj creator și desăvârșire23 și aș completa „en Hristo” (Gal 2,20).
Iar academicianul Virgil Cândea îmi aduce în sprijin următoarea caracterizare a nobilului smerit al culturii române: „metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui în monahul Nicolae este o taină a întâlnirii cu Dumnezeu și răsplata sincerității, consecvenței cu care a căutat-o. De altfel, cine l-a cunoscut personal își dă seama că nu putea fi altminteri. Acest coautor al adevărului și luptător al Duhului nu era din rândurile celor ce pot fi convertiți, măsura lui intelectuală ar fi deznădăjduit orice încercare naivă de acest soi” 24, dar acestora adaug: e rodul întâlnirii sale cu Hristos și acel cânt – „Am găsit pe Domnul!”, iar de la Domnul: „iată israelitean fără vicleșug” (In 1).
Noblețea obligă și la un apostolat real al binelui, de aceea părintele Nicolae găsea în lucrarea celui mai neînsemnat scriitor ceva de valoare, el fiind foarte încântat de valorile neamului românesc și de acest tărâm al Crăciunului. Remarcând acest fapt Mihail Constantineanu scria: „Steinhardt făcea ceea ce s-a numit critica de întâmpinare și găsea în aproape orice text citit, orice plachetă de versuri, ceva demn de atenție, ceva substanțial, valabil, meritoriu, pe care se ostenea să-l scoată în relief și să-l amplifice prin analize, comentarii, reflecții, meditații și interpretări savante și subtile, chit că rareori textul de plecare, aparținând vreunui tânăr care nu avea să-și țină promisiunile, sau vreunui autor mediocru, era minor, insignifiant, încât mi se părea uneori că situația avea asemănare cu ce se crede despre hanurile spaniole de pe vremuri... asemenea dispoziție mult binevoitoare și nevoia de a admira, chiar proslăvi, lămuresc asupra fericitei lui alcătuiri sufletești și de aceea pretextul literar al exaltării lui aproape că nu mai contează... vorba conului  Alecu – cei mai mulți dintre autorii despre care a scris nu se mai citesc, dar ce a scris el despre ei se citește” 25.
Omul acesta al fericirii, omul bucuriei, vorbea cu dezinvoltură de cuante, quarci, neutrino și deter­minanții nerezolvați pe lângă care agăța, introducea un sclipitor arsenal de arme moderne spre a apăra valorile tradiționale, credințele cuminți. Această stare euharistică vine din întâlnirea constantă a binelui, a adevărului, a frumosului, a vieții, a căii, ori acestea toate sunt în Hristos, de aceea V. Cândea spunea că Nicu Steinhardt
„s-a suit în corabie doar cu ajutorul Cârmaciului ei, Iisus Hristos, nu împins de alții”. Deci cel care căuta și revendica o literatură nobilă și sentimentală era el însuși nobil și întru simțirea prezenței eterne ce-l revendica mereu pentru mărturie și-l înzăua cu curajul acestei mărturisiri și îl arăta celor din jur ca un slujitor al Lui ce făcea ca „timpul să se dilate până la exacerbație, ascultându-l! Este mereu consecvent cu el însuși – remarca Alexandru Baciu. Neînfricat și după anii grei de închisoare. Chiar la începutul prânzului și a cinei – în sala de mese plină desi­gur și cu destui securiști – își făcea câteva cruci binecuvântând mâncarea, spre stupoarea tuturor comesenilor. O desfătare să fii în preajma lui...” 26.
Emil Cioran mărturisea în corespondența pe care a avut-o cu A. Arșavir că „pe plan spiritual ne este superior tuturor, e un miracol cum în preajma lui te simți dintr-o dată mai bine” 27, pentru că aceasta e starea firescului instaurat de smerenia autentică, nobilul adevărat nu domină, nu strivește, ci te cucerește pentru comuniunea alitheic eternă. Iată ce zice smerenia nedisimulată: „nu sunt scriitor, cel mult un diletant, un amator, aș vrea  să fiu scriitor... nici critic nu sunt, sunt doar un diletant a cărui prezență în viața noastră literară cred că se datorează, îndeosebi, faptului că vârsta n-a răpit scrisului meu decât puțin din entuziasmul lui juvenil” 28.
Preasfințitului Iustin, îi mărturisea oarecând că îl preocupă mult dorința de a ajunge la credința simplă a credinciosului de rând. „Ei sunt foarte fericiți. Cred cu toată tăria în Dumnezeu, în Dumnezeul acela vechi de zile care stă pe tronul înconjurat de heruvimi și serafimi, vede tot, știe tot, ascultă și împlinește dorințele tuturor și din când în când îi pedepsește pe cei ce greșesc. Își fac datoria de creștini, vin cu regularitate la Biserică în duminici și sărbători, respectă posturile... când vine ceasul de pe urmă, mor cu credința fierbinte în dreptatea lui Dumnezeu și așteaptă întâlnirea cu Hristos. Aș dori să o pot avea și mă străduiesc să mă eliberez de tot ceea ce am acumulat și nu-mi este de folos pentru acest pas ultim pe care trebuie
să-l facem fiecare dintre noi” 29.
La această frământare i-au răspuns cei doi duhovnici, Mina și Serafim, „Dumnezeu te-a iertat atunci când ți-ai mărturisit păcatele și ai primit Botezul... și când ai realizat întreit lepădarea de sine prin a rămâne fidel grupului alcătuit din oameni de cultură creștini și români; când ai cerut Botezul creștin și când ai cerut să depui voturile monahale lepădându-te de tot duhul lumesc.”30 Ce chip al smereniei și ce nobil smerit al culturii române!

Așadar, noblețea literară e dată de fericitul ce găsește binele în toată zidirea și-l preaslăvește; în virtutea ce se desfășoară în creație făcând din această mărturie a experierii Lui, a Celui transcendent, adică creație și morală; în smerenia ce te îmbie să lași fapta să lumineze iar tu să te îmbraci în simplitatea lui Dumnezeu. Toate acestea încă le găsesc în Țara Crăciunului!

 

Scrisoarea patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea
prin care ridică Mănăstirea Peri la rangul de Stavropighie (1391)

„Antonius Dei gratia civitatis Constantinopolitanae, Novae Romae, ac totius Orbis Patriarcha. Bene beateque progeniti, et in Deo honorati bonique Christiani humilitati nostrae, secundum confirmationem Sancti Spiritus, dilecti filii et generosi Vajvoda Balicza et Drag Mester, qui habent Ecclesiam, sive monasterium perpetuum in Maromaras in nomine Sancti Michaelis Archangeli fundatum, qui venerunt ad nos et humilitati nostrae, infelici et urgente Imperii Constantinopolitani statu supplicarunt, ac in beatitudine, obedientia, quam habuerunt pro consuetudine Christianae Religionis praestiterunt, humilitatique omne ac Ecclesiae .... haereditatem de propriis bonis, et bene acquisitis Ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis Archan¬geli fundatum donarunt, ac obtulerunt, ita quod ad Ecclesiam humilitatis nostrae respectu habeat, eidemque obediat. Nos autem videntes justum eorum desiderium, ac integram fidem considerantes, donationem eiusmodi gratam accepimus voluntatique eorum condescendimus, ac Drag Mester, velut humilitatis nostrae filium nostra authoritate, qua fungimur, benediximus patriarchali, itaque quem Deus eliget in dicto monasterio Priorem, quod talis etiam habeat nostram benedictionem, qua valeat omnes Ecclesias, quae sunt in pertinentiis praedicti Monasterii consecrare. Ad haec siquis nostrorum subditorum Archiepiscopus aut Episcopus in dicto monasterio aut pertinentiis eiusdem inveniretur, quod eiusmodi dicto Priori esset in adiutorium velut haec humilitatis nostrae Litterae ostendunt, sigillo nostrae Ecclesiae munitae. Quia nos Ecclesiam istam, ex sincere corde, ac cum magno honore, in nostram protectionem suscepimus, ac pro salute Christianitatis, et concedimus eiusmodi Priori, ac donamus authoritatem super omnes proventus dicti monasterii, ac pertinentiarum, quae hic infra inseruntur, velut: Zilagysag, Megyesalya, Ugotsa, Berzava, Chicho, Bolvanus Almazigy, et in omnibus his nominatis Pachomius Prior et Abbas plenariam autoritatem habeat, ac respectum ad omnes sacerdotes, et ad alios omnes ho¬mines, in dicto Monasterio, ac eiusdem pertinentiis existentibus, ita ut eos ad bona opera indicet, et erudiat animae et corporis, et ha¬beat judicare omnes causas, ad sedem Ecclesiasticam spectantes, in dicto Monasterio et pertinentiis eiusdem. Et quod omnes Ecclesias in pertinentiis dicti Monasterii, ac omnes earundem, et dicti Mona¬sterii provehtus ac sacerdotes sub potestate sua habeat et manibus. Et quod in omnibus divinis officiis, pro suo Patriarcha faciet commemorationem. Quamobrem vobis has litteras nostras dedi, et quod si Priori mori (ut omnes mortales sumus) contigerit, omnes fratres spirituales tune, et Balicza ac Drag meșter cum omnibus hominibus parvis et magnis, in dictis pertinentiis residentibus, ac congregatis aperte ut ita congregati Priorem eligant nostra authoritate et benedictione. Qui ita electus omnimodam potestatem super omnes proventus Abbatiae praedictae eodem pacto, sicut et Praedecessor suus a Nobis ad honorem sancti Michaelis Archangeli habeat concessimus. Et pro maiori fide, et veritate ac confirmatione loci sancti has litteras nostras dedimus. Et haec scripta sunt XIII, die mensis Augusti anno, in quo scribebantur millenarii VI. et CCCCCCCC ac LXXXX nono.”

NOTE

1  Justin HODEA SIGHETEANUL, „Bisericile de lemn din Maramureș, Catedrale ale credinței, demnității și dăinuirii neamului românesc,” Familia Română 2-3 (2009): 6-7.
2  Bartolomeu Valeriu ANANIA, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pp. 64-5.
3  Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1992, pp. 101-126.
4  Ioan MIHALY DE APȘA, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, 979 p. Această a patra ediție este coordonată şi completată de Vasile Iuga de Sălişte, cu prefața realizată de acad. Ioan-Aurel Pop şi postfață de Aurel Răduţiu. Ediția este bilingvă, având textul paralel în limbile română și latină.
5  Ioan MIHALY DE APȘA, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Tipografia lui Mayer şi Berger, Maramureş-Sziget, 1900, 676 p. Ediția conține text în limba română și latină.
6  Vezi detalii în Ioan Aurel Pop, „Genealogii maramureșene medievale – exemplul familiei Gorzo (Gurzău) din Ieud”, în Vasile IUGA DE SĂLIȘTE (ed.), Maramureș, vatră de istorie milenară. Volumul VII: Volum omagial: 15 ani de activitate a Societății Culturale Pro Maramureș, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2011, pp. 85-101
7  Ștefan PAȘCU, „Cnezi-cnezate, voievozi, crainici-crăinicii din Maramureș”, în Maramureș – vatră de istorie milenară. Lucrările celui de-al doilea Simpozion Borșa, 02-04 August 1996, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1997, p. 36.
8  Ioan M. BOTA, „Mănăstirea Peri-Maramureș și rolul ei în istoria culturii românești,” în vol. în Maramureș – vatră de istorie milenară. Lucrările celui de-al doilea Simpozion Borșa, 02-04 August 1996, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1997, p. 77.
9  Avem în vedere studiile profesorilor universitare Ștefan Pascu și Ioan M. Bota.
10  BOTA, „Mănăstirea Peri-Maramureș, pp. 77-78. Scrisoarea patriarhală a fost redactată în greaca nouă. În anul 1494, când Regele Vladislav al II-lea ia act și consfințește hotărârea patriarhală, scrisoarea este tradusă în limba latină. Textul latin este consemnat în Diplome maramureșene (p. 109), lucrare alcătuită de Ioan Mihaly Pop de Apșa. Pentru detalii vezi anexa.
11  Vorbim însă despre Maramureșul larg, cel care se întindea și dincolo de Tisa și care a trebuit să facă față asaltului prozelitist apusean și să rămână fidel rădăcinilor credinței strămoșești.
12  Acad. Șt. Pascu sublinia faptul că: „existența unei vieți românești ce-și avea temeiurile în modul de viață obștească, viguroasă, puternică, vie înfruntând și biruind politica oficială, care, ca urmare, a fost nevoită să accepte și să o recunoască, volens nolens, ca o realitate nedezmințită”. PAȘCU, „Cnezi-cnezate, voievozi, crainici-crăinicii din Maramureș”, p. 30.
13  Lucrarea este alcătuită din patru volume. Recomandăm pentru lectură reeditarea din 1971 de la Editura Dacia, Cluj-Napoca.
14  Cnezi: Ioan și Ștefan, fiii lui Iuga, Dragoș și Dragomir, fiii lui Giula, Dobre, Dobrotă, Lucaciu, fiu lui Mircea, Ladislau, Gilian, Mihail, Ioan, fiul lui Ștefan ș.a.
15  Voievozi: Iuga, Crăciun, Ștefan, fiul lui Dionisie, Ștefan, fiul lui Ștefan, Andrei, fiul lui Nicolae, Oprișa și Mariș, fiii lui Erdeu-Codrea, Mihail, fiul lui Ștefan, Bogdan, Balc (Băliță), Drag (Dragoș) și Ioan, fiii lui Sas, Dragomir, fiu lui Sanislav, Giula, fiu lui Dragoș, Ioan Românul, nepotul lui Balc, Dolha, Mihail cel Mare, Ladislav ș.a.
16  Ioan MIHALY DE APȘA, Diplome maramureșene, 110.

17  Arșavir ACTERIAN, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 104 p.
18  Vezi pe larg textul Monicăi LOVINESCU, „Escale în timp și spa­țiu” din volumul lui Arșavir Acterian.
19  LOVINESCU, „Escale în timp și spațiu”.
20  Vezi textul lui Mihai CONSTANTINEANU, „Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt” din același volum de mărturii.
21  Eseul „Suflet de rob (sau taina libertății) a fost republicat în Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
22  Vezi cuvântul despre jertfa, mărturisirea şi curajul creștinesc al Sfântului Arhidiacon Ștefan din Nicolae STEINHARDT, Dăruind vei dobândi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2005.
23  Vezi „Cartea unui om tobă de carte,” din Arșavir Acterian, Cum am devenit creștin, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
24  Vezi pe larg textul lui Virgil CÂNDEA, „O notă pentru Jurnalul fericirii” din volumul de mărturii editat de Arșavir Acterian.
25  CONSTANTINEANU, „Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt”.
26  Alexandru BACIU, „Amintiri despre Nicolae Steinhardt”, în volumul de mărturii editat de Arșavir Acterian.
27  Vezi detalii în scrisoarea trimisă pe data de 28 iulie 1978. ACTERIAN, Amintiri despre Nicolae Steinhardt.
28  Cuvintele lui Steinhardt care au făcut parte inițial dintr-un interviu sunt redate de Monica Lovinescu.
29  Justin HODEA SIGHETEANUL,
„Mărturisiri ale monahului Nicolae Delarohia”, în volumul de măr­turii editat de Arșavir Acterian.
30  Mina DORZEU, „Moment de convertire la Dumnezeu” în volumul de mărturii editat de Arșavir Acterian.
31  Text preluat din Ioan MIHALY DE APȘA, Diplome maramureșene, pp. 109-10.

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.