Maramureșeni în Caucaz

de Cristian Mareș

Al Doilea Război Mondial, de la a cărui încheiere aniversăm acum 80 de ani, a fost cel mai mare și mai sângeros conflict pe care l-a cunoscut vreodată omenirea, cuprinzând toate continentele și rezultând peste 55 de milioane de morți, numărul real neputând fi stabilit cu exactitate. La care se adaugă alte zeci sau sute de milioane de persoane rănite sau refugiate, iar pagubele materiale sunt incalculabile. Situația geopolitică s-a schimbat radical, cu consecințe care durează până în ziua de astăzi.

Inevitabil, și România a fost implicată în acest război devastator, și nici Maramureșul nu a rămas deoparte. Fiind parte a teritoriilor cedate Ungariei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Maramureșul a rămas până în toamna lui 1944 sub ocupație maghiară, dar locuitorii săi au fost implicați în război mult mai devreme. Cea mai mare parte au fost încadrați în armata maghiară, ajungând să lupte (majoritatea în Armata a II-a Maghiară) până pe frontul Stalingradului, unde au suferit pierderi imense, ca italienii și românii, când sovieticii au declanșat contraofensiva de la Cotul Donului și Stepa Kalmukă. La Cotul Donului, armata maghiară se afla în dispozitiv la stânga Armatei a 3-a Române, între ele fiind intercalați italienii, iar contraofensiva sovietică i-a decimat și pe aceștia, inclusiv pe românii din armata maghiară. Pierderile au fost enorme, de ordinul zecilor de mii de militari.  

Alți ardeleni din teritoriile ocupate, parte din ei maramureșeni, s-au refugiat începând cu 1940 în România, și acolo au fost înrolați pentru a lupta pe frontul de est contra sovieticilor. Au luptat cu mult curaj și dăruire, convinși că luptă pentru Ardeal, deoarece sperau că după încheierea războiului în est se va rezolva și cu Ardealul cedat, într-un mod sau altul, după cum spunea conducătorul statului, mareșalul Antonescu, în ideea că luptând curajos în est va fi un argument pentru România să recupereze teritoriul cedat din Transilvania fie la masa verde, fie cu sabia în mână. Acești maramureșeni au luptat pe toate fronturile pe care armata română s-a bătut, au făcut-o cu eroism și cu gândul la cei lăsați acasă, sub ocupație străină, pe care îi doreau eliberați și la care să se poată întoarce cu fruntea sus, cu conștiința datoriei împlinite.

Dintre toate marile unități ale armatei române care au luptat în condiții vitrege, pe arșiță și ger, cu lipsuri materiale considerabile, contra unui inamic net superior numeric și material, diviziile de vânători de munte și-au câștigat renumele, recunoscut și de istoricii occidentali, ca unități de elită, cu nimic mai prejos ca altele din armate mult mai titrate și dotate. Iar dintre toate unitățile armatei române care au ajuns la Stalingrad, în Stepa Kalmukă, în Caucaz, se evidențiază una din elita despre care vorbeam, care a ajuns cel mai departe în est dintre toate unitățile armatei române. Este vorba de Divizia 2 Munte, condusă de legendarul general Ion Dumitrache, care în anii 1942-1943 a luptat în Caucaz. Au mai fost mari unități românești care au luptat în Caucaz, ca Divizia 3 Munte a generalului Leonard Mociulschi sau alte divizii de infanterie și cavalerie, dar Divizia 2 Munte a ajuns cel mai departe în est dintre toate unitățile armatei române, până la Mairamadag și Alagir, la circa 40 de kilometri de Groznâi, actuala capitală a Ceceniei.

Iar în cadrul acestei divizii supranumite de cremene, elita armatei române, care nu s-a retras niciodată din luptă decât la ordin, după cum spunea comandantul ei, generalul Ion Dumitrache, au luptat și maramureșeni. Despre câțiva dintre ei aș vrea să amintesc în acest articol.

Divizia 2 Munte, elita armatei române

Brigada 2 Munte, devenită de la 14 aprilie 1942 Divizia 2 Munte, a început războiul în Bucovina, în cadrul Armatei a 3-a Române. De aici, în cadrul Corpului de Munte (alături de Brigăzile 1 și 4 Munte), alături de Corpul de Cavalerie, începând cu 22 iunie 1941, alungă invadatorii bolșevici din Bucovina de Nord cedată la 28 iunie 1940, inclusiv din Cernăuți, apoi trece mai departe luptând în Ucraina și urmărind trupele sovietice în retragere. Trece Niprul între 16-19 septembrie 1941 și avansează. Armata a 4-a Română începuse asediul Odessei, iar germanii forțau istmul Perekop pentru a pătrunde în Crimeea. De aceea aveau nevoie de toate mijloacele lor acolo, inclusiv de aviație, care le-a fost trimisă în sprijin, astfel că trupele române (Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie) au rămas singure în capul de pod de la est de Nipru. Sesizând oportunitatea, sovieticii atacă acest cap de pod cu două armate (a 9-a și a 18-a) pentru a-l distruge și a elibera presiunea asupra Crimeii. Așa a luat naștere Bătălia de la Malaia Bielosjorka, numită și Bătălia capului de pod de pe Nipru, Bătălia de la Nord de Marea de Azov sau Bătălia din Stepa Nogailor. Aici, timp de zece zile de infern, din 24 septembrie până în 3 octombrie 1941, românii au fost atacați continuu de două armate sovietice dotate cu tancuri și aviație, dar au rezistat eroic și au provocat mari pierderi inamicului, Brigada 2 Munte, fiind pilonul și pivotul bătăliei. După câteva zile, au primit și ajutor german, au continuat să reziste prin lupte cumplite zi și noapte, până când blindatele lui von Kleist au reușit manevra de flancare pe la nord, făcându-i pe sovietici să se retragă urmăriți de români și germani. Rezultatul a fost practic anihilarea celor două armate sovietice, a 9-a și a 18-a, cu care românii luptaseră în Basarabia, nordul Bucovinei și Ucraina. Pierderile Brigăzii 2 Munte au fost foarte mari, peste 50% din efective morți, răniți și dispăruți. Brigada 2 Munte face siguranța pe malul Mării de Azov, apoi este retrasă în țară pentru refacere și completare, în timpul ce restul brigăzilor de munte sunt trimise în Crimeea, unde participă alături de infanteriști și cavaleriști la lupte grele, inclusiv la asediul Sevastopolului.

Brigada 2 Munte se poate considera norocoasă, revenind în țară pentru refacere și completare, dar numai până în vara lui 1942, când este trimisă din nou pe front, fiindu-i rezervat un rol aparte, respectiv singura divizie românească care a ajuns atât de departe în imensitatea spațiului sovietic, în Munții Caucaz, până în Cecenia actuală. Au mai luptat mari unități românești în Caucaz, cavalerie, infanterie și vânători de munte, în peninsula Taman și Kuban, dar Divizia 2 Munte a fost singura participare românească la vârful de lance al Grupului de Armate A care avea misiunea să cucerească câmpurile petroliere de la Baku, în actualul Azerbaidjan.

Ca să ne facem o imagine, o scurtă privire asupra contextului angajării românilor în Caucaz în 1942. Hitler a gândit un plan ambițios de ofensivă, cu obiectivul principal rezervele sovietice de țiței din Caucaz, pe motiv că economia germană avea nevoie de acestea, iar URSS-ului să le fie interzise. Pentru asta a constituit Grupul de Armate A cu scopul „unui atac în josul coridorului dintre Don și Doneț. După ce se traversa cursul inferior al Donului, între cotul lui sudic și gura de vărsare în Marea Neagră, atacul se continua spre sud, către exploatările petroliere din Caucaz, extinzându-se totodată spre est, către Stalingrad, pe Volga”, după cum spune Basil Liddell Hart. Pentru a asigura flancul stâng, a fost constituit Grupul de Armate B, ce avansa spre Stalingrad pentru a cuceri orașul de pe Volga. Ironia a făcut ca această direcție secundară inițial să devină principală pentru Hitler pentru a cuceri orașul ce purta numele adversarului său, ceea ce a dus la dezastrul ulterior din Bătălia de la Stalingrad. Dar și la mutarea de trupe și rezerve de la direcția inițial principală, spre Caucaz, către cea secundară, spre Stalingrad, ceea ce a afectat decisiv cursul campaniei. Indiferent, strategic vorbind, cele două direcții erau total divergente, în ideea că nu se puteau susține reciproc, fapt care a dus în final la învingerea lor pe rând.

Aceste directive strategice au obligat armata română, subordonată celei germane, să lupte alături de aliații săi în această campanie, fără să aibă posibilitatea să influențeze cursul acesteia din punct de vedere strategic, ci doar luptând de cele mai multe ori până la capăt alături de germani atât la Stalingrad, cât și în Caucaz. Totuși, românii și-au făcut datoria și au luptat cu bravură de cele mai multe ori, obținând aprecierea și recunoașterea aliaților germani.

În cadrul acestora și Divizia 2 Munte pleacă din refacere spre front în vara lui 1942, din 6 august intrând sub comandă germană până la 25 martie 1943. Marșul s-a făcut în mare parte pe jos, în etape lungi, pe călduri de 40 de grade și condiții extrem de dificile. Primul angajament serios pentru divizia română în această campanie a fost începând cu 5.08.1942, când împreună cu trupele Corpului 49 Munte german a pornit ofensiva cucerind înălțimile de la sud de râul Leia și la SE de Starominskaia, precum și nodul de cale ferată cu același nume, facilitând intrarea în luptă a Corpului de Cavalerie român. Ulterior, Divizia 2 Munte va pătrunde în adâncimea Caucazului, separat de restul trupelor române, intrând în subordinea Corpului 40 blindat german (generalul Geyr) din Armata 1 Blindată germană comandată de feldmareșalul von Kleist.

Divizia 2 Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, va participa din plin și va lupta cu mult eroism, impunându-și respectul adversarilor și elogiile aliaților germani. Printre cele mai importante bătălii trebuie menționate forțarea râului Baksan (22 - 24 august), cucerirea Cotei 910 și menținerea ei timp de o săptămână împotriva contraatacurilor furibunde ale sovieticilor (25-31 august), cucerirea înălțimilor Saiukovo (18 octombrie) și multe altele, inclusiv despresurarea unor unități germane încercuite la Giseli, spre Mairamadag (12 noiembrie).

Dar cea mai importantă realizare a Diviziei 2 Munte a fost cucerirea orașului Nalcik (25 – 30 octombrie 1942), realizare exclusivă a Divizie 2 Munte, germanii susținând flancurile, această victorie românească prin lupte de stradă, casă cu casă și stradă cu stradă, prea puțin cunoscută, ar trebui să fie prețuită ca una dintre cele mai mari victorii românești în istoria noastră militară.

Următorul obiectiv era orașul Groznâi, dar căzuse zăpada, ceea ce a dus la încetinirea operațiunilor militare. A urmat dezastrul de la Stalingrad, declanșat de atacurile sovietice de la Cotul Donului (19 noiembrie) și Stepa Kalmukă (20 noiembrie) care au încercuit trupele germane și române, iar avansul sovietic spre Rostov pe Don risca să taie total grupul de armate germane și Divizia 2 Munte aflate la 600 de kilometri în adâncimea Caucazului. S-a produs o retragere ordonată, pas cu pas, pe aliniamente succesive de apărare, în care germanii și vânătorii noștri de munte au luptat cu gerul, cu viscolul, cu foamea, cu lipsurile, cu atacurile permanente ale sovieticilor, în tot decursul acestei retrageri ce a durat aproape trei luni până au reușit să ajungă în peninsula Taman, la trupele proprii, unde au continuat lupta în defensivă până la retragerea lor în Crimeea, în martie 1943. Dar drumul de glorie și jertfe al Diviziei 2 Munte va continua și în 1943 - 1944, în Crimeea și apoi, după 23 august 1944, în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, până în mai 1945, la sfârșitul războiului, care va găsi această divizie alături de alte mari unități românești în Munții Tatra din Cehoslovacia.

Maramureșeni din Divizia 2 Munte în luptele din Caucaz

Au fost mulți maramureșeni care au luptat în Caucaz, în peninsula Taman și Kuban, dar aici mă voi referi doar la cei pe care i-am identificat că au luptat în Divizia 2 Munte până în inima Caucazului, cel mai îndepărtat punct în est atins de armata română în al Doilea Război Mondial, la 40 de kilometri de Groznâi, capitala Ceceniei. Și nu sunt singurii, au mai fost și alți maramureșeni acolo. Au parcurs drumul de lupte și jertfe al eroicei Divizii 2 Munte, au luptat cu încrâncenare și n-au cedat niciun pas, fiecare retragere fiind executată doar la ordin. În ciuda lipsurilor, gerului, viscolului, atacurilor continue ale trupelor sovietice mult superioare, au stat pe loc ca și niște stânci de granit, contribuind la renumele Diviziei 2 Munte ca și Divizia de Cremene. Dintre acești eroi de legendă am ales câțiva pentru acest articol.  

Volumiu Botiș (1920 – 2015)

S-a născut în Năpradea, județul Sălaj, dar mai bine de jumătate din viață a petrecut-o în Maramureș, de aceea îl putem considera ca maramureșean. Participă la campania lui 1942 cu Divizia 2 Munte din vară, cu marșurile istovitoare pe călduri infernale spre Caucaz, unde ajunge să primească botezul focului în august 1942, după care pătrunde adânc în Caucaz cu divizia, în cadrul Batalionului 7 VM, luând parte la cumplitele lupte pentru forțarea râului Baksan și cucerirea Cotei 910. La râul Baksan sovieticii au distrus toată căile de trecere, dar Batalionul 7 Vânători de Munte reușește să găsească o punte îngustă rămasă intactă ca prin minune. Pe aici se va dezvolta atacul principal care va forța râul Baksan, începând cu 22 august 1942.

Puntea era formată din niște bușteni de stejar, acoperită de rouă, care făcea ca soldații să alunece, unii căzând în râul învolburat și dispărând pentru totdeauna, după cum povestește Botiș Volumiu. Trecerea s-a făcut sub focul inamic de mitraliere și branduri, la care se adăuga și artileria.

„Am trecut, totuși, și am ajuns la vreo 150 de metri dincolo de râu, și acolo am fost din nou opriți. Și iarăși, noaptea, toată noaptea, peste zi, au atacat și ei, și noi, au murit mulți și acolo, și când am plecat peste ei, acolo morți.”, spune Botiș Volumiu.

Românii au trecut și au stabilit un cap de pod dincolo de râu, de unde au început să dezvolte ofensiva spre Cota 910, poziția dominantă stăpânită de sovietici ce trebuia anihilată, aflată la circa trei kilometri dincolo de râu. Volumiu Botiș ia parte la atacul pentru cucerirea Cotei 910, dar și la apărarea ei împotriva contraatacurilor sovietice pe o vreme infernală, o ploaie torențială continuă, în timpul căreia scoteau apa din tranșee cu căștile (norii pe pământ, spune el), iar atacurile și bombardamentele sovietice nu conteneau. Infernul a durat zece zile, după care s-a ordonat evacuarea Cotei 910 și retragerea dincolo de Baksan, deoarece scopul a fost atins, respectiv fixarea trupelor sovietice în timp ce blindatele germane manevrau și avansau spre Terek.

Mărturiile lui Botiș Volumiu despre aceste lupte sunt cutremurătoare: „Am primit misiunea să cucerim o cotă înaltă, un punct strategic... și ne-or primit cu lupte grele. O grupă de-a mea a fost nimicită de tot... Acolo a murit și căpitanul Coloiu, comandantul companiei... i s-a retezat piciorul de la genunchi cu cizmă cu tot de o schijă... Și a murit pe loc (de fapt a murit în spital). Și a spus: Luați comanda și nu vă lăsați! Obiectivul era să cucerim Cota 910. Și dimineața, în zori, am trecut peste morți, atâția morți erau în valea aceea... Am înaintat și am început să urcăm pe pantă, pe 910. Și din spate au început să tragă cu tunuri antitanc după oameni și îi rupea în două bucăți. Și, totuși, am reușit, am ajuns pe vârful cotei și am ocupat-o... Și am stat zece zile sub cele mai grele bombardamente de calibre și o ploaie mare. Adăposturile se umpleau cu apă și scoteam apa cu ce puteam ca să rezistăm. Și am rezistat zece zile. Ne-or atacat și elevi din școlile militare din Nalcik, lupte grele, dar n-am cedat... Și după zece zile am primit ordin să ne retragem, am cules morții, sute de morți... în camioane, i-am cules cu foile de cort, și ne-am întors în localitatea Kurkushin, o comună mare, i-am înmormântat într-o groapă comună... A fost ca în infern, iad... morți foarte mulți, rupți în bucăți...”

Tot el povestește că, atunci când părăseau Cota 910, sergentul Rusu, comandant de grupă, aruncând o privire înapoi spre creastă, spune: „Cota 910, sece-o Dumnezeu s-o sece!”.

Botiș Volumiu a continuat să lupte cu Batalionul 7 în Nalchik, apoi mai departe, spre Alagir. În decembrie 1942, în luptele de la Digora, sublocotenentul Botiș Volumiu, aflat după o ridicătură de teren, ridică brațul pentru a face semn unei grupe din subordine să atace. Un glonț îl lovește în umăr, este grav rănit. Se târăște singur înapoi vreo 50 de metri, până la un post de prim ajutor, unde este pansat și evacuat. De aici ajunge la spitalul din Rostov pe Don, apoi în țară. Refăcut, rămâne la partea sedentară, fără să mai participe la lupte până la sfârșitul războiului.

A locuit în Baia Mare, unde a decedat în 2015.

Pentru a afla întreaga lui poveste, puteți vedea interviul luat de autor în 2014, publicat pe Youtube sub titlul Memoria veteranilor ep. 1 la adresa https://www.youtube.com/watch?v=oMVBMHvlirs&t=214s.

Mihai Bălaj (1909 – 1977)

Născut la Roșiori, actualmente în județul Satu Mare, activează ca învățător, își face stagiul militar la vânătorii de munte 1932-1933. Refugiat din Ardealul cedat, este încorporat ca sublocotenent în Batalionul 10 Vânători de Munte cu care face campania anului 1941 până la Marea de Azov. Cum el însuși mărturisește cu regret, în această campanie nu a ținut un jurnal, așa că se decide să repare greșeala și ține un jurnal zilnic în campania următoare a Diviziei 2 Munte, cea a anilor 1942-1943 din Caucaz. Jurnalul este amănunțit, cu însemnări aproape zilnice, în care își notează cu grijă întâmplările prin care a trecut, dar și sentimentele și observațiile asupra evenimentelor la care a luat parte. Jurnalul a fost păstrat ascuns mai bine de 50 de ani, mult după moartea autorului, în grija urmașilor, și a fost publicat de către Editura Gutinul din Baia Mare în 1999, sub titlul Jurnal de front (1942-1943).

Din acest jurnal aflăm foarte multe amănunte despre această campanie, privită prin ochii unui martor activ și implicat, amănunte despre greutățile campaniei și itinerariului, despre luptele cumplite în condiții extreme, despre eroismul de care au dat dovadă românii noștri la mii de kilometri depărtare de casă. Găsim în jurnalul său și relatări despre civilii întâlniți, comportamentul lor amical față de români, dar și surpriza când găsește pe drumul spre Caucaz și chiar în Caucaz vorbitori de română, de fapt moldoveni din Basarabia deportați de Stalin.  Vorbește de camarazii săi, întâlnim aici și alți maramureșeni, cum ar fi fostul coleg de școală Ioan Ciordaș, învățător în Bârsău (Sălaj), învățătorul Chira din Ferneziu sau căpitanul Cornel Iuga, care își va găsi sfârșitul la asediul Nalchikului, vom vedea cum, din mărturia directă a altui maramureșean ce a fost de față.

Trebuie spus că toți ardelenii din batalion, mai ales cei refugiați din teritoriul cedat, știau că luptă pentru Ardealul lor, fiindcă dacă dau dovadă de eroism. La încheierea păcii, conducerea țării va obține înapoi teritoriul cedat Ungariei fie la tratative, fie cu arma, cum a declarat șeful statului. Emoționantă a fost clipa plecării din garnizoana de la Deva (8 iulie 1942), când colonelul Gheorghe Gugleș, comandantul Grupului 5 Vânători de Munte (din care făceau parte și Batalioanele 9 și 10 ce aveau sediul la Sighetu Marmației înaintea cedării), salută strigând: „Să ne revedem sănătoși în Maramureș! Ura!”.

Las aici mărturia lui Mihai Bălaj din luptele pentru cucerirea orașului Nalchik, la 28 octombrie 1942: „Atacul în această dimineață începe mai devreme, la orele 8. Se face o pregătire de artilerie puternică. La orele 12, batalionul ajunge pe râul Nalcik. La orele 15 sunt ocupate şi înălţimile sud Nalcik. Celelalte batalioane avansează în același ritm vioi. la orele 16 Nalcikul a căzut definitiv. Steagul nostru tricolor fâlfâie pe cea mai înaltă clădire din Nalcik.”

Mihai Bălaj reușește să revină în țară după retragerea Diviziei 2 Munte din Caucaz, după război trece printr-o perioadă grea, dar răzbește. Ajunge învățător și desfășoară o bogată activitate culturală, culege folclor, este conducător de cor, scrie articole în presă. Din păcate, încetează din viață în 1977, fără să apuce să-și vadă jurnalul său de front publicat prin grija urmașilor.

Petru Tămășan (1917 – 2016)

Născut la Oarța de Jos, refugiat după cedarea Ardealului de Nord, este încorporat ca gradat în Batalionul 7 Vânători de Munte la Deva ca telefonist, cu care face campania din Caucaz. Trebuie menționat faptul că fiind soldat, apoi gradat, nu avea acces la informații detaliate asupra traseului și locurilor prin care a trecut, cum aveau ofițerii pe care i-am amintit, de aceea multe din detaliile date în mărturiile sale, inclusiv în interviul acordat autorului, sunt eronate neintenționat. Având în vedere acest aspect, pot fi corectate unele erori, repet neintenționate, care apar în descrierile sale.

A ajuns cu Batalionul 7 VM în Caucaz și apoi s-a retras cu el în Crimeea, unde a luat parte la luptele pentru apărarea Crimeii, tot ca telefonist în cadrul batalionului. A avut parte și de acțiuni periculoase, cele mai importante fiind cele de reparare a firelor telefonice rupte în cursul luptelor. Majoritatea comunicațiilor la acea vreme se făceau prin telefonia cu fir, telefoanele de campanie, iar firele erau trase și îngropate aproape de suprafață cum se putea mai bine, având în vedere că vorbim de kilometri întregi de fir. De multe ori, aceste fire erau rupte de proiectile și era datoria telefoniștilor să meargă pe fir pentru a găsi locul în care era întrerupt și să îl repare. În una dintre aceste acțiuni, Petru Tămășan împreună cu doi soldați găsesc firul rupt și îl repară la o depărtare de vreo patru kilometri. La întoarcerea prin întuneric, aud niște gemete. Mergând după sursa lor, îl găsesc pe „nea Ilie” îngropat de explozia unui obuz. Îl salvează, iar în cursul acțiunii cei doi soldați sunt uciși, dar Tămășan reușește să vină cu nea Ilie înapoi, cu care rămâne prieten. Nea Ilie era comunist, recrutat în batalioanele de pedeapsă Sărata (batalionul 999, au mai existat 997 și 998), formate din legionari (majoritatea) și comuniști (relativ puțini) trimiși de Antonescu pe front pentru reabilitare, dar cu consemnul de a fi trimiși în zonele cele mai grele din linia întâi pentru exterminare. Iar faptul că l-a salvat și au ținut legătura, iar nea Ilie i-a fost recunoscător, îl va proteja și ajuta ulterior pe Petru Tămășan.

Este capturat în 1944 de sovietici la Alușta, în Crimeea, și internat în lagăr, în condiții dificile, unde face diferite munci până când, un an mai târziu, se înscrie în divizia Horia, Cloșca și Crișan, la îndemnul și alături de nea Ilie, apoi revine în țară cu această divizie. Nea Ilie, devenit personaj important în nomenclatura comunistă la nivel mediu (director de fabrică), l-a ajutat ulterior să se angajeze la CFR, unde va lucra mulți ani, ba chiar i-a devenit naș.

Petru Tămășan a decedat în Baia Mare, cu puțin timp înainte de a împlini 99 de ani.

Ioan Cosma (1912 – 1999)

Născut la Valea Borcutului, lângă Baia Mare, a fost unul dintre cei mai mari luptători pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial pe care i-a dat Maramureșul, singurul maramureșean Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazu” în Al Doilea Război Mondial. Tatăl său, Alexandru Cosma, a fost recrutat în armata austro-ungară în 1915, cade prizonier la ruși în 1916. Din lagărele rusești se oferă voluntar pentru a lupta în armata română, participă la adunarea de la Darnița (lângă Kiev), de unde se organizează regimentele ardelenești care să lupte în armata română la Mărășești și Oituz, și moare în războiul româno-ungar din 1919, la 29 iulie, la Szolnok.

Fiul, Ioan Cosma, face studii și devine învățător, iar în 1933 își face stagiul militar ca elev la Școala de Ofițeri „Mircea cel Bătrân” din Ploiești și este repartizat sublocotenent la vânătorii de munte. Revine la catedră, dar în 1939 este mobilizat și primește comanda Plutonului 1 din Batalionul 9 Vânători de Munte, Divizia 2 Munte, cu garnizoana la Sighetu Marmației. Se retrage cu acest batalion după cedarea Ardealului de Nord.

La intrarea în război, luptă începând cu nordul Bucovinei, în Ucraina, la Malaia Bielosjorka până la Marea de Azov. Revine în țară, continuă campania anului 1942-1943 în Caucaz, drept comandant al plutonului 1, Batalionul 9, Divizia 2 Munte, cu care ia parte la toate marile bătălii ale acesteia până în extremitatea pătrunderii în Caucaz, la Alagir, la 40 de kilometri de Groznâi.

Experiențele și trăirile lui sunt sintetizate în jurnalul publicat prin grija fiului său, Mircea Cosma, în cartea Jurnalul Cavalerului, apărută la Editura Dorința, Ploiești – Chișinău, în 2019. Acesta urmărește pas cu pas, zi de zi, parcursul sublocotenentului Ioan Cosma pe fronturile războiului mondial, acolo unde datoria l-a adus. Sunt descrieri amănunțite ale bătăliilor cumplite la care a luat parte, în care și-a condus plutonul cu curaj și determinare, cu abnegație și dispreț față de moarte. Este o lectură grea, dură, la fel ca luptele groaznice la care a participat. Dar sunt surprinse și momente emoționante, de umanitate, chiar clipe de duioșie, despre oameni și locuri întâlnite în periplul său în vârtejul amețitor al războiului care a antrenat milioane de destine, aruncându-le într-o horă nebună a morții și distrugerii. Aceste momente sunt clipe furate din urzeala țesută de hidosul chip al zeului Marte, al războiului, și sunt cu atât mai prețioase cu cât se simte din text că nu sunt făcute să dureze, deoarece războiul va veni imediat înapoi să-și ia înzecit tributul de sânge.

Iar descrierile sunt relevante: 25 octombrie 1942, a doua trecere a Baksanului spre Nalchik: „Cu șapte soldați, cei mai bravi, cu zece grenade fiecare și cu arma din dotare, trecem râul Baksan și ajungem în linia celor două cazemate. Pe ușile din spate, deschise, aruncăm câte trei grenade, apoi, în pas alergător, lichidăm încă șase cazemate, luăm 12 prizonieri, semnalăm reușita cu o rachetă roșie și întreg plutonul meu trece prin apa râului. Alergăm prin Dygulybgey, cu baionetele la armă, trăgând salvă după salvă asupra inamicului care se retrage în fugă spre Chegem. Trecem, într-o oră, prin sătulețul Kisburun pe care îl ocupăm, trecem și intrăm pe linia primelor case din satul Chegem, reușim să trecem râul și să stabilizăm un cap de pod pe celălalt mal, spre Nalcik. Am pierdut doi oameni în această primă zi și am lăsat în urmă trei răniți de gloanțe. La orele 23, Batalionul 9, alături de Batalioanele 10, 7, 16 și Batalionul I/99 german, ajungem pe malul râului Chengem, pe un front de linie de aproximativ 12 km.”

Mai departe: „27 octombrie 1942. Punem baionetele la armă. Străbatem, în maximă viteză, desfășurați în lanț de trăgători, ultima parte a pădurii Chegem. Intrăm în Nalcik și începem luptele de stradă, pentru care nu suntem pregătiți. Luăm gara la baionetă. Clădirile școlii de ofițeri politici și GPU rezistă puternic. Facem apel la artilerie. Soldatul Șomcutean Ionel înalță tricolorul pe primărie. Primarul, un profesor de fizică, se predă și pune la dispoziția comandantului Grupului 5 biroul său. Reușim, cu sprijinul companiei de rezervă, să ne consolidăm în centrul orașului. Atacăm, pe seară, cazematele de pe șoseaua spre Aushinger și le distrugem din spate. De data aceasta, luăm prizonieri cu duiumul. Cu toată voința comandanților de batalioane și a generalului Ion Dumitrache, cu tot sprijinul blindatelor germane, orașul nu a putut fi cucerit în totalitate. În fața mea cade, lovit mortal, căpitanul Iuga Cornel, refugiat, ca mine, din Maramureș, la 30 august 1940. Este ucis de trei civili în stradă. N-am putut opri soldații care i-au spintecat pe cei trei cu baionetele.”

Da, este vorba de căpitanul Cornel Iuga, maramureșean refugiat din teritoriul cedat, care a venit să lupte în Caucaz, cel despre care pomenea Mihai Bălaj în jurnalul său. A fost ucis cu cuțitele de către trei civili în Nalchik, cei trei fiind ulterior spintecați cu baionetele de către vânătorii de munte români. Se pare că acei civili erau agenți NKVD. Căpitanul Cornel Iuga și-a găsit sfârșitul la mii de kilometri departe de țară, luptând pentru Maramureșul lui drag din care s-a refugiat și pe care nu a reușit să-l mai vadă vreodată.

Ioan Cosma cu soldații săi luptă mai departe, până la Mairamadag și Alagir, cum spuneam mai devreme. Dar dezastrul de la Stalingrad a influențat și frontul din Caucaz, deoarece ofensiva sovietică declanșată aici amenința să taie retragerea trupelor germano-române din Caucaz, fapt care a dus la necesitatea retragerii acestora din punga creată. Această retragere s-a făcut timp de patru luni în condiții extreme, de iarnă cumplită, prin ger și viscol, confruntați cu lipsurile aprovizionării și cu atacurile permanente ale sovieticilor. În cursul acestor retrageri epuizante, în condiții de iarnă grea, o companie întreagă din Batalionul 10 VM este izolată și amenințată cu capturarea. Locotenentul Ioan Cosma preia comanda și reușește cu mari eforturi, călătorind doar noaptea, să se sustragă după câteva zile încercuirii, reușind să o conducă înapoi în liniile românești. Pentru această faptă, locotenentul Ioan Cosma a fost decorat cu cea mai înaltă distincție românească de război, Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a, prin Înalt Decret nr. 1647 din 15.06.1943.

Ioan Cosma, în urma retragerii din Caucaz, este staționat în Crimeea unde luptă în continuare, apoi ajunge în țară și este dislocat în zona Banatului, pregătind noi unități pentru viitoare confruntări. Actul de la 23 august 1944 îl prinde aici, se bate cu recruții săi contra trupelor germano-ungare ce încercau să pătrundă spre Carpați. Își face din plin datoria și aici, după care este lăsat ca instructor până la sfârșitul războiului.

După război, în urma noii orientări politice a statului român, încearcă să își ascundă participarea pe frontul de est, chiar arde unele documente în fața fiilor săi, dar, din fericire, jurnalul său a supraviețuit ajungând să fie publicat ca o mărturie unică și cutremurătoare a cumplitelor încleștări ale românilor pe frontul de est, mai cu seamă în îndepărtatul Caucaz.

Ioan Cosma a fost singurul maramureșean (din datele ce le avem până acum) care a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu” în Al Doilea Război Mondial. Prin grija fiului, jurnalul său a ajuns să fie publicat și cunoscut ca o mărturie importantă despre luptele românilor pe frontul de est. Iar un mic bust al lui Ioan Cosma, singurul maramureșean decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu”, este expus în sala de tradiții de la Casa Armatei din Baia Mare.

Am încercat să aduc în atenția publică câțiva maramureșeni care au luptat pentru România în Al Doilea Război Mondial acum, când aniversăm 80 de ani de la încheierea acestuia. Am ales câțiva pe care i-am găsit luptând cel mai departe de granițele României, tocmai în îndepărtatul Caucaz, printre românii care au ajuns cel mai departe în est, la mii de kilometri de țară. Și ei au luptat pentru România, pentru Basarabia și Bucovina, pentru Ardeal, pentru reîntregirea României sfâșiate în 1940. Și au făcut-o cu curaj și dăruire, până la sacrificiul suprem.

Au fost mult mai mulți ardeleni și maramureșeni pe frontul de est, au fost foarte mulți în Caucaz, au fost mulți în Divizia 2 Munte care au câștigat respectul aliaților și adversarilor, ducând renumele țării până aproape de Groznâi, în Cecenia. Dar eu am găsit doar câțiva pe care am ales să îi readuc în atenția publicului.

Fiindcă noi, românii, am avut un ghinion istoric imens când, după 1945, am căzut în partea negativă a istoriei. Dacă în Occident fiecare general sau combatant în Al Doilea Război Mondial și-a putut scrie memoriile în care să vorbească despre experiența sa în război, despre evenimente sau altele, la noi, în România căzută sub robia comunistă, oricare participant la războiul nostru în est era persecutat sau închis. Am avut peste patruzeci de generali români uciși în temnițele comuniste, ale căror mărturii despre Al Doilea Război Mondial au fost pierdute definitiv. În timp ce generalii germani care au fost capturați de occidentali și-au putut scrie memoriile liber.

De aceea participarea noastră la Al Doilea Război Mondial nu este cunoscută și recunoscută pe plan internațional, fiindcă toate studiile și lucrările istoricilor se bazează pe ceea ce a fost scris și publicat, iar noi am lipsit total din această dezbatere și cercetare istorică timp de 45 de ani, fiindcă participarea noastră pe frontul de est a fost interzisă și cei care au fost acolo au fost persecutați.

Nu este de mirare că în toate lucrările despre Al Doilea Război Mondial pe frontul de est, românii sunt abia pomeniți, de parcă nu ar fi fost acolo, deși au avut o contribuție majoră, luptând cu mult curaj, după cum spune mareșalul Erich von Manstein în memoriile sale.

Iar după 45 de ani, din 1990 încoace, majoritatea celor care ar fi putut spune ceva nu mai sunt. Așa ni s-a șters parte din istorie și am rămas orfani, după cum spunea Nicolae Iorga, un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.

Dar, totuși, există o licărire de speranță, ca acest demers de recuperare a istoriei, ca acest volum care să cuprindă cât mai multe mărturii despre maramureșenii ce au fost și au luptat în Al Doilea Război Mondial, care s-au bătut cu dăruire și curaj pentru România.