jenant, miseilor!: Vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni!

Nu stiu sa plang. Dar atunci, mi s-au umezit ochii. Nu stiu daca de vina erau vocea baritonala a preotului, multimea care se inchina in genunchi si nu se plangea de frig sau dureri de sale ori, pur si simplu, ea. Din spate, i se vedeau doar opincile si ciorapii tricotati, din lana alba. Statea in genunchi, cu privirea ridicata spre bolta bisericii si cu mainile impreunate. In ochii albastri i se citea disperarea si, pe obraz, ii curgeau din cand in cand lacrimi fierbinti. Asa a stat toata slujba. Desi, dupa crestele de pe obraz, avea cel putin 80 de ani. La iesire, s-a pierdut in multimea grabita si n-am mai zarit-o. Am intrebat cine era batranica ingenuncheata din biserica si ce necaz are. Barbatul pe care il rugasem sa ma ajute si-a mutat clopul pe-o parte si mi-a zambit ironic: „Domnuca, dumneata cauti acu’ in caru’ cu fan. Oare nu tata Romania noasta ii ingenuncheata si cu lacrimi in ochi?”. I-am zambit amar si am plecat. Inainte sa ajung la poarta bisericii, mi se parea ca vad o Romanie intreaga imprimata cu chipul batranei. Nu m-am intors sa-i spun barbatului ca da, are dreptate, si da, asta-i Romania reala. As fi vrut insa sa-i spun ca, din pacate, nu cred ca cineva ii va intinde mana Romaniei, sa o ridice din genunchi. Pentru „domnii de la Bucuresti”, batrana n-are opinci, n-are ochii in lacrimi si nu conteaza daca sta sau nu in genunchi, pentru ca e doar o cifra, doar un vot. M-am gandit ca ar trebui s-o caut. Dar i-am dat deja dreptate barbatului. Ce putea sa-mi spuna? Ca are o pensie de doi lei, ca pruncii i-au plecat in strainatate la munca si-a ramas singura, ca n-are bani de medicamente, ca, in loc de „sarumana”, i se spune „du-te d-aci, babo!”, ca presedintele n-avea dreptate, nu ne dispretuim tara, ci tocmai pentru c-o iubim, vrem s-o facem mai demna, mai morala? Sirul intrebarilor mi s-a rupt brusc. Pe ulita, trecea o caravana electorala. Deodata, o masina se opreste si, dintr-o curte, iese batrana. Le spune domnilor ca n-a mancat nimic, ca pensia nu-i mai ajunge de paine. Domnii urca grabiti in masina si striga: „voteaza-ne, c-apoi ti-om da de mancare!”. Batrana intra din nou in curte. Acum, nu mai vreau s-o intreb nimic. De undeva, dintr-o casa de lemn, mi se pare ca aud: „Doamne, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni”. Nu stiu de ce, dar am avut senzatia ca e vocea batranei. Pe drumul spre Baia Mare, am invatat sa plang. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro