Jenant, mişeilor! La umbra marelui urs

Poate ni se trage din comunism sau poate din numeroasele ocu­pații străine. Cert e că noi, românii, suntem țara lui „taci, să nu te audă!”. Așa s-au obiș­nuit să se muștruluiască între ei bieții români în epoca de aur, când criticau sau glumeau pe seama conducătorilor și apoi își puneau repede mâna la gură, sau, după caz, la urechi, de frica securității. Și, din păcate, așa suntem și astăzi, după trei decenii de democrație. Numai că nu ne temem ce vor spune „slugile iubitului conducător”, ci cum vor reacționa „frații mai mari și mai bogați”: țările din UE, SUA etc. Boala asta, care e un amestec de frustrare, neîncredere, lipsă de autorespect și demnitate, s-a văzut din plin în povestea uciderii celui mai mare urs brun din Europa, Arthur, de către Prințul Ema­nuel von und zu Liechtenstein, pe un fond de vânătoare din Covasna. Ceea ce a urmat a fost o tragicomedie tipic românească. Ministrul Mediului nu știa cum îl cheamă pe urs, iar premierul a concluzionat că „ursul ucis nu era chiar cel mai mare din România”, încercând, într-un mod penibil, să minimalizeze braconajul.
Oricum, problema nu e doar una de legalitate. Ci una de prin­cipiu. Autoritățile au reac­țio­­nat în același mod: „taci să nu ne audă, să nu se supere!”. Ei, care ar trebui să fie, într-un fel, garanții respectului și dem­nității publice, preferă zoaie de umilințe, ca să nu supere un prinț străin. Problema ursului e, de fapt, problema respectului. Noi, românii, nu știm să ne respectăm ca națiuni și nici să pretindem respect. Dacă cineva ne face neam de infractori, nu reacționează nimeni; dacă ne duc străinii pădurile, nu reacțio­nează nimeni; dacă ne exportăm concetățenii, în plină pandemie, iar nu reacționează nimeni. În condițiile astea, într-adevăr, ce mai contează un urs?