jenant, miseilor!: Din dragoste de tara

Mana albicioasa ii ingheta pe tricolor, dar incerca sa fie atent la mana profesoarei, care se misca cu repeziciune, pe un ritm care n-avea nicio legatura cu „Noi suntem romani”. Din cand in cand, Gigel, colegul lui de banca, il facea sa rada, aratandu-i un desen care o infatisa pe profesoara. Baiatul se obisnuise si cu Gigel, si cu profesoara, si cu manifestarile. Asa era intotdeauna de 1 Decembrie. Erau adunati la monumentul din sat si doamna Luci, profesoara, le striga in fuga: „Copii, fiti patrioti!”. Dupa discursul primarului, al directorului si al profesoarei, veni la microfon un batranel sprijinit intr-o carja. Gigel ii arata desenul si baiatul pufni in ras. Desi tot satul stia ca un glont l-a lovit in ureche si, de atunci, nu mai auzea, batranul il privi drept in ochi, ca si cum ar fi auzit. Apoi, si-a potrivit microfonul si a despaturit o coala ingalbenita, pe care avea notate cateva randuri: „Am vrut sa va vorbesc despre importanta acestei zile istorice. Dar ma gandesc ca v-au vorbit altii deja, la scoala, despre asta. Asa ca o sa va spun o poveste. De mult, era la noi in sat un tanar, de care radeau toti. Era sarac lipit. Asa de sarac ca, in opinca dreapta, avea o gaura cat un cartof. Se tanguia in fiecare zi in fata parintilor, ca n-a primit nicio zestre. Tatal sau, fiu de taran, se putea lauda cu un singur lucru: a fost la Alba Iulia si a strigat, catre prezidiu, Traiasca Romania. Ii vorbea necontenit despre Tara si ii explica, cu mainile stranse in chip de rugaciune, ca el a primit cea mai importanta zestre dintre toate generatiile. A primit intreaga tara romaneasca. Baiatul radea si se gandea ca bietul batran si-a pierdut mintile. De fiecare data, tatal dadea din cap si soptea: Daca ajungi la Alba Iulia, ai sa intelegi. Cat a trait batranul, baiatul n-a pus pret pe aceasta invatatura. Dar, cu trecerea anilor, si-a dorit tot mai mult sa mearga la Alba. Intr-o iarna, a incaltat opincile rupte si a pornit. Din cauza zapezii, a ajuns tarziu. Oficialii s-au imprastiat si multimea s-a grabit sa manance sarmalele oferite de primarie. Un singur batran statea, in genunchi, in fata tricolorului. S-a apropiat si l-a intrebat de ce nu merge acasa, ca-i batran. Batranul si-a ridicat privirea plansa si a zambit amar: Sunt batran, dar contractul cu visul si cu glia e pe viata. N-a mai spus nimic, a plecat si el spre casa. Pe drum, s-a tot gandit de ce plangea batranul. Din vagonul trenului, i se parea ca vede o Romanie ruinata, decazuta. Apoi, ruinele se prefaceau, incet, in crucile eroilor cazuti. Apoi, ochii i se luminara brusc: batranul plangea de dragoste de tara. Baiatul cazu in genunchi. Tatal sau avea dreptate”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro