• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 20 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 4 Noiembrie , 2016

ÎPS Justinian a plecat să ne aştepte la poarta Raiului

„Voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo!”

ÎPS Justinian

 

A venit pe lume în dangăt de clopote şi a plecat la fel. ÎPS Justinian ştia, mai bine decât oricine, că şi viaţa şi moartea sunt, deopotrivă, praznice, cele mai mari din viaţa unui om şi, de aceea, s-a întâlnit cu ele aşa cum se cuvine. Ne-a învăţat, întreaga sa viaţă, că moartea nu e sfârşit şi înfrângere, ci biruinţă. E întâlnirea cu Tatăl şi Domnul Iisus Hristos, iar Înaltpreasfinţia Sa s-a pregătit pentru această întâlnire vreme de 95 de ani. L-a avut ca model pe Domnul Iisus Hristos şi orice gând şi faptă o raporta la El. De aceea, de acolo, de Sus, zâmbindu-ne blajin cu ochii lui calzi şi cu zâmbetul de bunic, cu siguranţă, ne spune asemeni Mântuitorului: „Nu vă voi lăsa orfani!”.

 

 

 

Era 28 mai 1921. Zi de mare praznic, Duminica tuturor Sfinţilor. Iar clopotele bisericii din Plopiş vesteau începutul Sfintei Liturghii. Atunci se năştea ÎPS Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului şi, poate de aceea, dangătul clopotelor i s-a părut cea mai frumoasă melodie, întreaga sa viaţă. Iar viaţa, în sine, i s-a părut un mare praznic, pe care orice creştin trebuie să-l trăiască urmând porunca supremă a bucuriei: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”. Se spune că, pentru fiecare dintre noi, există o poartă de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ÎPS Justinian, Dumnezeu a ales poarta cea mai înaltă a supremei virtuţi: Iubirea. Îi plăcea să spună: „Când un om reuşeşte să iubească, în adevăratul înţeles al cuvântului, se îndumnezeieşte, devine asemenea cu Dumnezeu”. Iar ÎPS Justinian, iubea, în adevăratul înţeles al cuvântului, pe Dumnezeu şi oamenii. O iubire deplină care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. De fapt, Dumnezeu nu îi pregătise doar o poartă de intrare în Împărăţia Lui, ci îi dăduse, ca menire, să devină el însuşi Poartă, pentru noi toţi.

 

La naştere, moaşa i-a prevestit că va deveni un om mare. Se spune că există două tipuri de oameni mari: unii sunt mari prin modul în care îşi trăiesc viaţa, alţii sunt mari prin modul în care şi-o sfârşesc. ÎPS Justinian a fost mare şi prin viaţă şi prin moarte. L-a avut ca model de viaţă pe Mântuitorul Iisus Hristos şi, în fiecare gând şi faptă, se raporta la El. Pentru el, rugăciunea era trudă sfântă şi neîntreruptă, fericirea şi respiraţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru. S-a rugat întreaga viaţă pentru toţi şi pentru toate, suferind alături de fiecare, bucurându-se alături de fiecare dar, mai ales, iubindu-i pe fiecare. Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi. Iar ÎPS Justinian a dus aceste virtuţi aproape de desăvârşire.

 

Întreaga sa viaţă demonstrează că omul, această fiinţă aparent insignifiantă şi trecătoare, poate căpăta statutul de Fiu al lui Dumnezeu. Iar pasul peste această „prăpastie” uriaşă dintre cele două posturi îl facem simplu: alegând. Îi plăcea să povestească istorioara unui copac perfect drept, pe care îl admira de la Rohia. Şi, într-o zi, apropiindu-se de el, a văzut că pe cealaltă parte era strâmb şi găunos. Dar, din locul în care el privea, părea perfect. Ne vedea şi pe noi, asemeni copacului. Doar din partea din care ne arătăm drepţi şi perfecţi. 

 

Şi-a asumat misiunea şi Crucea de a păstori poporul din acest colţ de ţară, cu uşurinţa cu care noi ne asumăm un premiu. La 20 de ani, în zorii zilei de 12 martie 1941, închidea uşa casei din satul natal, iar pe seară intra pe poarta Mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia. Era primul urcuş pe o „Golgotă” care avea să-l ducă pe el şi întreaga biserică spre Înviere. După un an, este tuns în monahism şi primeşte numele Justinian. La 15 august 1942, în ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului, Episcopul Nicolae Colan al Vadului, Feleacului şi Clujului îl hirotoneşte diacon pe seama Mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia. De atunci, la acest praznic, devine nelipsit de la Mănăstirea Rohia, iar icoana Maicii Domnului o poartă mereu în suflet, ca pe cel mai frumos dar şi scut.

Pentru noi, cei care ne plângem mereu că împrejurările sunt potrivnice, biografia ÎPS Justinian este o veritabilă lecţie de viaţă, care demonstrează că, pentru cei cu misiune, împrejurările nu sunt piedici, ci imbolduri, provocări. Iar adevărata aventură nu e să urci într-o barcă şi să faci înconjurul lumii, ci să-ţi trăieşti viaţa acolo unde ţi-a fost hărăzit şi, la final, să nu te plângi „uite ce au făcut vremurile şi oamenii din mine” ci să poţi spune „uite ce am reuşit să fac eu în condiţiile date”.

 

Pentru ÎPS Justinian împrejurările şi vremurile erau cum nu se poate mai grele. Numai că ÎPS Justinian ştia că, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate sunt cu putinţă. Pentru el a fost cu putinţă să devină stareţul Rohiei la 23 de ani, să ţină stindardul ortodoxiei în vremurile grele ale comunismului, să „danseze între cuţite”, fără să se plece stăpânirii dar şi fără să o provoace, pentru a putea rămâne lângă credincioşi, a fost posibil ca el, un stareţ smerit, să fie remarcat de Episcopului Teofil Herineanu şi, la propunerea lui, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl ridică la treapta de arhiereu, la data de 9 iunie 1973, fiind hirotonit ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, la 9 septembrie 1973, şi primind supranumele de „Maramureşeanul”.

 

După Revoluţie, pentru ÎPS Justinian a fost posibil nu doar să reconstruiască din temelii vechea Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului, a cărei episcop devine după Revoluţia din 1989, ci şi să o facă una dintre cele mai respectate şi apreciate eparhii din ţară.

Activitatea sa ar trebui descrisă în pagini întregi: sunt mii, zeci de mii de cuvinte de învăţătură, zeci de biserici şi mănăstiri construite, sute de preoţi hirotoniţi, zeci de cărţi publicate, sute de titluri adunate şi, mai ales, cel de Arhiepiscop, în 2009. ÎPS Justinian a fost deopotrivă teolog desăvârşit, ctitor vrednic, arhiereu cu mult har, dar, mai presus de toate, a fost pentru noi toţi, un părinte bun, care iartă, ajută şi, mai ales, iubeşte.

La ÎPS Justinian, omul modern, hăituit de griji şi probleme, de ispite şi suferinţe, găsea şi sfat, şi ajutor dar, mai ales, găsea acea iubire necondiţionată şi absolută şi acea nădejde tare că „totul va fi bine”.

 

Ca un părinte bun, i-a pregătit pe toţi copiii lui, adică toţi credincioşii din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, pentru viaţă. Ne-a dat tuturor sfaturi, pilde, învăţături care să ne ajute să găsim Poarta.

Ne-a pregătit, ca orice părinte responsabil, şi pentru despărţire, pentru momentul în care el va pleca spre Marea Întâlnire cu Dumnnezeu, pentru care s-a pregătit vreme de 95 de ani şi pe care o aştepta ca pe un praznic, ca pe o biruinţă. Şi a plecat aşa cum a venit, pentru că Dumnezeu e un Dumnezeu al orânduirii, nu al haosului: în dangăt de clopot, într-o zi de duminică, la ora 10.30, când credincioşii se îndreptau spre biserică. Într-o zi în care, în cele mai multe cimitire, se cinsteau morţii.

A plecat pregătit şi pregătindu-şi-le toate. Dimineaţă, la ectenie, preoţii

l-au pomenit la cei vii apoi, la Prefacere, la cei morţi. În aceeaşi Sfântă Liturghie a fost pomenit şi la vii, şi la morţi, semn că, pentru el, moartea înseamnă Viaţă.

 

Odată cu moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a pierdut un ultim mare ierarh, din generaţia lui Stăniloaie, Cleopa, Papacioc, Justin Pârvu. Iar Maramureşul a pierdut un arhiereu cum n-a mai avut de la Sf. Iosif Mărturisitorul încoace. Noi, credincioşii acestui colţ de ţară, am pierdut un părinte bun şi drag.

 

Dar, când scriu aceste lucruri, parcă aud dojana blândă a ÎPS Justinian: „N-aţi pierdut, aţi câştigat”. Într-adevăr am câştigat un Sfânt. Pentru că, aşa cum Mântuitorul a fost modelul lui de viaţă, cred că, asemeni Lui, ne spune hotărât şi blând, dintre îngeri: „Nu vă voi lăsa orfani!”. Şi suntem convinşi că, aşa cum ne-a promis, ne va aştepta la poarta Raiului, pentru ca niciunul dintre cei lăsaţi în grija sa să nu rămână afară. Pentru că lui, Dumnezeu nu i-a hărăzit doar poarta de intrare în Împărăţia Sa, ci şi misiunea de a deveni poartă, pentru noi toţi. Până atunci, roagă-te pentru noi, dragul nostru părinte!

 

 

Ultimul cuvânt…

 

De-a lungul vieţii sale, ÎPS Justinian şi-a adunat toate gândurile în caietele sale cu însemnări zilnice, în care a scris până în ziua morţii. Lucra la caietul 195. Săptămâna trecută, ÎPS Justinian a dat binecuvântare pentru tipărirea volumului III din Reflecţii, care cuprindea o sinteză din caietele 193 şi 194, realizată, ca şi volumele precedente, de Mircea Crişan. Practic, cartea care este pregătită spre a fi dată la tipar, şi pentru care ÎPS Justinian a dat indicaţii în detaliu, cuprinde gândurile sale din martie 2016 până în prezent. Ultimele însemnări, care vor apărea în acest volum, sunt din 23 octombrie 2016, cu o săptămână înainte să treacă la cele veşnice...  

 

Duminică,  23 octombrie 2016 (!)

 

În liniştea tainică care mă înconjoară prin gândire, raţiune, prin toate puterile pe care le am şi eu, ca toate fiinţele omeneşti – le trăiesc şi eu, le gândesc şi eu, rugând pe Cel ce este Etern, Bun, pe Cel Desăvârşit să mă ajute să îndrăznesc să-mi port crucea pe care mi-a dat-o Cel ce m-a adus la viaţă.

Aleluia – Aleluia – Aleluia

 

După zbuciumul de ieri, pe care l-am avut cu tipărirea volumului trei din această carte, azi, în zori, am reflectat asupra acestei probleme. Şi după ce am citit câteva pagini de la începutul volumului trei din Reflecţii, am primit îndemnul să aprob tipărirea acestei cărţi. Pentru că, şi în aceste pagini, există câteva cuvinte care merită să fie publicate.

De asemenea, am fost luminat că nu am greşit că am acordat binecuvântare să se publice cele trei cărţi cu Reflecţii pe care, cel încântat de cuprinsul caietelor – episcopul Justinian, a făcut acest lucru din credinţă şi iubire faţă de cuvântul lui Dumnezeu, care este nevoie să fie răspândit în timpurile acestea în care se distribuie, pe toate căile şi prin toate mijloacele, un enorm material care otrăveşte şi ucide suflete, sufletele oamenilor.

Un cuvânt bun este o binefacere pentru societate, care este înşelată de cel viclean.

* * *

 

 

Înmormântarea unui voievod

 

După trei zile în care credincioşii au putut să-i aducă un ultim omagiu la Catedrala Episcopală din Baia Mare, ÎPS Justinian a fost înmormântat ca un voievod joi, 3 noiembrie. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un impresionant sobor de 17 ierarhi, dintre care 3 mitropoliţi şi sute de preoţi, în frunte cu Mitropolitul Andrei Andreicuţ. Mii de credincioşi au venit din întreaga ţară şi de peste hotare ca să-l conducă pe ultimul drum pe ÎPS Justinian. Cum Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului fusese decorat cu „Steaua României” a avut parte şi de onoruri militare.

La final, pe o ploaie mocănească, a fost înconjurată Catedrala, apoi, ca prin minune, când sicriul a fost depus în maşina care avea să-l ducă spre Rohia, a ieşit soarele. Semn că, uneori, cu cei pe care îi iubeşte mult, probabil că şi Bunul Dumnezeu e nehotărât: îi plânge şi le zâmbeşte în acelaşi timp.

 

 

Mesajul Patriarhului Daniel

 

ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a dat citire mesajului Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriah Daniel:

„Trecerea din această viaţă a ÎnalPreaSfinţitului Părinte Justinian, Arhipăstor al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, este pentru biserica noastră o mare pierdere şi o negrăită durere sufletească. Vârsta sa venerabilă şi anii mulţi de slujire arhierească sunt mărturii ale unei mari şi bogate misiuni în slujba Bisericii. (...) Fidelitatea sa faţă de credinţa ortodoxă, tradiţia liturgică şi canonică a Bisericii nostre, îl face pe ÎPS părinte Arhiepiscop Justinian să rămână în memoria noastră, a tuturor, ca fiind un ierarh luptător, un păstor dinamic şi un evlavios slujitor liturgic. Totodată, voievodul Maramureşului a fost un mare patriot, iubind şi apărând valorile spirituale şi culturale ale poporului român”.

 

 

„A fost părintele şi voievodul unui număr impresionant de oameni pentru că, având inimă mare, îi cuprindea pe toţi”

 

„ÎPS Justinian s-a mutat la Domnul după o viaţă frumoasă în care s-a dăruit pe de-a-ntregul slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Îl regretăm toţi cei ce l-am preţuit, l-am iubit şi am fost beneficiarii căldurii sale sufleteşti.

Nici dânsul nu s-a rupt cu uşurinţă de noi şi îmi permit să-l citez: «Îmi imaginez ce greu o să-mi fie după ce voi muri, am să mă cert în fiecare zi cu Dumnezeu pentru sufletul fiecăruia dintre voi. Am să mă cert cu El şi n-am să-L las să vă arunce în iad. Am să-i spun: pe acesta nu, îl cunosc, a făcut şi lucruri bune. Nici pe acesta. Şi toată ziua am să mi-o petrec luptându-mă să nu vă las în focul iadului».

A fost părintele şi voievodul unui număr impresionant de oameni pentru că, având inimă mare, îi cuprindea pe toţi: tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, oameni simpli şi oameni titraţi, creştini practicanţi şi creştini indiferenţi, toţi aveau loc în inima sa.

Pe toţi laolaltă şi pe fiecare în parte îi cuprindea în inima lui, le simţea bucuriile şi necazurile, îl durea orice suferinţă şi toate păcatele lor. Vedea suferinţa fizică şi morală din jurul lui, vedea văduvele, orfanii, vedea oamenii fără sprijin, oamenii în lipsuri şi nevoi, săracii, oropsiţii şi pe cei ce se luptau cu păcatele. Pe toţi îi îmbărbăta.

Vremurile n-au fost uşoare. Rohia, al cărei ctitor principal a fost, a trecut şi ea prin morile regimului de tristă amintire. A ajuns apoi episcop vicar la Cluj. Iar misiunea şi-a încununat-o reorganizând şi făcând prosperă Episcopia Maramureşului şi Sătmarului.

În toată această vâltoare, la el au apelat mulţi dintre cei răniţi pe calea vieţii.

Eu însumi, când eram tânăr inginer la Cluj, dar mai ales după ce am ajuns preot, izbindu-mă de duritatea regimului comunist, după ce vorbeam cu dânsul aveam alt elan şi altă determinare. După ce ne primea pe toţi, ne iubea pe toţi. Iar fiii lui duhovniceşti erau sfătuiţi să răspundă cu aceeaşi măsură.

N-avem voie să fim nepăsători, trebuie să ne doară profund greutatea oamenilor de astăzi. (...)

 

Multe lucruri bune se pot spune despre ÎPS Justinian, eu mă voi opri doar la trei: în primul rând, a fost un mărturisitor pentru Hristos şi Biserica Ortodoxă; în al doilea rând, a fost omul dragostei şi îngăduinţei şi, în al treilea rând, a fost un om în jurul căruia a adiat zefirul sfinţeniei”, a spus Mitropolitul Andrei Andreicuţ.

 

 

„Un onorat dascăl al credinţei şi patriotismului”

 

Consilierul prezidenţial Sergiu Nistor  a transmis mesajul Preşedintelui României:

 

„Timp de aproape un secol, dintre care 75 de ani de monahism, venerabilul părinte Justinian a reprezentat pentru creştinii ortodocşi un monument de credinţă, devotament şi curaj duhovnicesc. Şi-a asumat vocaţia monahală în anii grei ai celui de-al doilea război mondial, precum şi conducerea eparhiei Maramureşului şi Sătmarului în vremuri dificile pentru societatea românească, dar prin activitatea sa rodnică a devenit un model de slujire a binelui comun.

A fost un dascăl spiritual pentru zeci de generaţii de preoţi şi monahi şi un excelent organizator al vieţii bisericii, într-o zonă a ţării în care, după Revoluţie, s-a simţit o nevoie acută de construire de noi lăcaşuri de cult.

Hrănindu-se din profunzimea patristică ortodoxă, părintele Arhiepiscop Justinian a reorganizat viaţa monahală de la Mănăstirea Rohia pentru ca, ulterior, să-i fie încredinţată, de Sfântul Sinod, delicata misiune de a reclădi reînfiinţata Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului.

Ca episcop şi, ulterior, arhiepiscop, părintele Justinian Chira a făcut eforturi susţinute pentru a dezvolta viaţa spirituală a eparhiei, prin ctitoria de noi mănăstiri şi schituri şi, mai ales, printr-o grijă deosebită faţă de patrimoniul istoric şi bisericesc al eparhiei.

Venerabil luptător pentru libertatea religioasă şi exprimarea publică a credinţei, înzestrat cu o deosebită sensibilitate pentru istoria naţiunii române, tradiţiile şi aspiraţiile poporului român de secole, ÎPS Justinian rămâne în memoria societăţii româneşti ca un onorat dascăl al credinţei şi patriotismului”.

 

 

PS Justin Hodea Sigheteanul, arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, cel mai apropiat ucenic al ÎPS Justinian şi cel care, cum spunea Mitropolitul Andrei Andreicuţ, ar trebui să preia, „după sfânta dreptate”, steagul Eparhiei noastre, a avut ultimul cuvânt:

 

„Suntem lângă sicriul care poartă osemintele unui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române care a parcurs aproape un secol din istoria ţării noastre şi a Bisericii. S-au spus cuvinte adevărate şi minunate din biografia şi viaţa ÎPS Justinian. Eu mi-am intitulat cuvântul meu Cuvânt de mărturisire la adormirea părintelui nostru duhovnicesc, ÎPS Justinian. N-am să-l citesc pentru că m-ar certa. De aceea am să mărturisesc, prin viu grai, câteva lucruri dintre cele pe care le-am trăit împreună.

Aşa cum spunea ÎPS Mitropolit Andrei, i-am devenit ucenic încă de când m-a purtat sub mantia arhierească la vecernia din ajunul sărbătorii Sf. Ilie Tesviteanul, din anul 1985, când m-am călugărit la Rohia. A venit de la Cluj şi mi-a devenit naş de călugărie. Era ideea să-mi pună nume Justinian dar, probabil, inspirat atunci, am zis: «Eu nu ştiu dacă voi ajunge la jumătatea măsurii ÎnaltPreaSfinţiei voastre, aşa că să-mi fie pe jumătate şi numele». Şi aşa a fost. Şi de atunci mi-a purtat de grijă şi a urmărit evoluţia mea până în 1988 când s-a îmbolnăvit părintele Serafim şi mi-a încredinţat conducerea mănăstirii.

Aveam 27 de ani, era Nicolae Steinhardt la Rohia, cu binecuvântarea ÎPS Justinian, iar Mănăstirea Rohia sub lupa securităţii. Numai mantia ocrotitoare a ÎPS Justinian a făcut posibil să-l păstrăm pe Nicolae Steinhardt la Rohia.

Ce este mai important s-a întâmplat din 1990 încoace.

Când Dumnezeu a binevoit să se elibereze ţara de regimul ateu comunist, atunci s-au tulburat toate lucrurile. Îmi amintesc că a venit la Rohia, îngrijorat şi tulburat, în una din zile. L-am întâmpinat în poartă, cu clopotele, şi ne-a înconjurat cu braţele-i părinteşti. Avea nevoie în acele zile de liniştea Rohiei.

După aceea a venit chemarea pentru a prelua destinul reînfiinţatei Episcopii a Maramureşului şi Sătmarului. Cunoaştem începutul greu şi povara pe care şi le-a asumat la 70 de ani. Se spunea atunci «v-am tăia în două, jumătate să rămâneţi la Cluj, jumătate să mergeţi la Maramureş››, pentru că ambele eparhii erau într-o situaţie dificilă. Dânsul, ca fiu al Maramureşului, şi-a asumat această povară.

A fost un păstor bun, nu s-a plâns niciodată.

Îi cerem iertare pentru toate încercările prin care a trecut. A stat un an de zile în gazdă, fără reşedinţă, ceea ce nu s-a întâmplat în Patriarhia Română. Nu s-a plâns, a mers mai departe. I-a ajutat Dumnezeu. Şi ceea ce trăim astăzi este rodirea răbdării, bunătăţii, jertfelniciei, măsurii, înţelepciunii, blândeţii ÎnaltPreaSfinţiei Arhiepiscopului Justinian.

 

În 1994 mi-a împărtăşit o dorinţă, să-i devin colaborator. Eu aveam 32 de ani şi am fost cutremurat, dar am zis: «voi face ascultare. Sunt monah şi ceea ce veţi decide, aceea voi face. Dar vă rog să mă lăsaţi la Rohia». Aşa a făcut. A avut loc hirotonia şi am rămas la Rohia mai bine de 5 ani, până când lucrurile s-au maturizat. Dar i-am devenit de atunci colaboratorul cel mai apropiat. Lucrarea noastră a fost în simfonie şi armonie, între noi a patronat duhul Rohiei”. 

 

Mesaj de condoleanţe la trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Justinian Chira

Cu multă durere în suflet am aflat de trecerea la Domnul a Înaltpreasfinţitului Justinian Chira, slujitor devotat şi statornic al Bisericii Ortodoxe Româneşti, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului. PreaSfinţia Sa, în întreaga sa viaţă, a trăit şi le-a făcut pe toate cu gândul la veşnicie. A binecuvântat şi purtat în rugăciuni generaţii de credincioşi, înnobilând altarul străbun cu bunătatea şi candoarea caracterului său. Avem convingerea că dragostea sa pentru Dumnezeu a biruit moartea, iar binefacerile sale făcute de-a lungul vieţii îl însoţesc la această Mare Trecere.

În aceste momente de tristeţe pentru credincioşi şi pentru Biserica Ortodoxă Română, doresc să îmi exprim respectul şi profunda preţuire pentru devotamentul cu care Înaltpreasfinţitul Justinian Chira a slujit credinţa ortodoxă.

Înaltpreasfinţia Sa va rămâne în sufletele credincioşilor ca un izvor de alinare, de înţelepciune, de lumină şi credinţă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace cu drepţii Săi!

Gabriel Zetea, Preşedintele Consiliului Judeţean Maramureş

 

Primăria şi Consiliul Local al comunei Budeşti

Cu durere în suflet aducem un ultim omagiu celui care a fost Întâistătătorul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului,
Arhiepiscopul Iustinian Chira, şi cetăţean de onoare al comunei.

Dumnezeu să vă odihnească în pace, Înalt Preasfinţia Voastră!

Primar,  Vasile Liviu Tămaş

 

 

„Îmi imaginez ce greu o să-mi fie după ce voi muri, am să mă cert în fiecare zi cu Dumnezeu pentru sufletul fiecăruia dintre voi. Am să mă cert cu El şi n-am să-L las să vă arunce în iad. Am să-i spun: pe acesta nu, îl cunosc, a făcut şi lucruri bune. Nici pe acesta. Şi toată ziua am să mi-o petrec luptându-mă să nu vă las în focul iadului”.

ÎPS Justinian

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.