Horthiști și dobrovolți la Rona de Sus

             Prof. Dorina Ulici

Școala Gimnazială Rona de Sus

În perioada 1940-1945, la Rona de Sus (Vișnia Rivna în lb. ucraineană), ca de altfel în întreg Maramureșul, au loc mai multe evenimente legate de ocupația militară, mai întâi cea horthistă, apoi cea sovietică. În încercarea de a reconstitui câteva fragmente ale vieții locuitorilor din acea perioadă, adaug la scrierile istoriografice despre istoria satului Rona de Sus câteva documente noi și un punct de vedere personal despre cartea scriitorului Mihailo Nebelac, precum și informații noi culese de la unii locuitori ai Ronei.

Pe lângă izvoarele documentare, juridice, cartografice, diverse publicații, biografii, fotografii, și izvoarele literare aduc o contribuție importantă în reconstituirea realității trecute din „secolul violențelor.” Mihailo Nebeleac (1949-2003) a fost poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj-Napoca. El a scris mai multe volume de poezii și trei romane, dar i-au fost publicate doar două.

Pe Mihailo Nebeleac, autorul romanului Liubov do blyjniho, publicat în 1978, tradus în limba română în 1987 cu titlul Aproapelui dragoste, îl consider un erou datorită trudei depuse pentru a scrie un roman inspirat din istoria satului Rona de Sus, din perioada ocupației horthiste. Cred că a fost profund marcat de poveștile auzite în familie și în sat despre război, mai ales în perioada copilăriei. Născut la patru ani după terminarea războiului, avea în jurul lui mulți martori ai acelei perioade care „l-au însoțit” de-a lungul etapelor sale de viață. Această carte este ca o mărturisire a gândurilor și trăirilor nu doar ale lui, ci mai ales ale oamenilor care au trăit în timpul războiului.

Preocupat în totalitate de dramele consătenilor săi, autorul descrie în cele 20 de capitole ale romanului secvențe din viețile personajelor cauzate de întâmplări cumplite petrecute în sat sau pe front. Aproape toate personajele trăiesc mari tragedii. Vasile Șchiopul și Vasile  Groparul și-au pierdut un picior pe front, în Primul Război Mondial, trăiau greu și erau nevoiți să bea horincă pentru a uita de situația grea de a merge cu un picior de lemn. Mama lui Ostap, Marie, și-a pierdut soțul și trebuia să crească singură un copil, pe Ostap, naratorul romanului. Tatăl lui Ostap, Ostap Pidhirnei, a fost spânzurat sub ochii copilului de către jandarmii unguri care l-au acuzat de trădare, era partizan. Copilul a fost urmărit întreaga viață de acest moment tragic. O mamă își pierde mințile în perioada în care băiatul ei este pe front, iar atunci când se întoarce nu-l recunoaște. Deși el este acasă, ea întreabă zilnic despre fiul ei și îl așteaptă în poartă. Chinul băiatului de a nu o putea ajuta este foarte mare. Ana, învățătoarea din sat, și-a pierdut mințile după ce mirele ei a fost ucis cu mitraliera, prin fereastră, chiar în seara nunții.

În antiteză cu personajele care suferă, se află un personaj malefic, Andrei Leanciuc, cel care este un profitor de război, acuzat de două crime și de numeroase abuzuri și comportament rău față de semeni. De la început și până la sfârșit, autorul intercalează pasaje despre dreptate și ce fel de pedeapsă ar merita acest om. În mai multe pasaje în care se redau dialoguri între personaje sunt aduse în discuție probleme morale, filozofice, existențiale, binele și răul, cine are dreptul să ucidă și afirmația că porunca cea mai importantă este să-ți iubești aproapele, de unde și numele romanului.

Punctul meu de vedere este că acest roman se bazează pe multe întâmplări reale: prezența soldaților horthiști în localitate, bărbații care au fost trimiși pe front, partizanii care au fost spânzurați, conviețuirea soldaților cu localnicii (la cârciuma din sat), după război pământurile s-au dat celor care au luptat pe front. Consider acest roman un document istoric pentru reconstituirea unor aspecte sociale ale locuitorilor satului Rona de Sus, dar și a unor aspecte militare.

O întâmplare descrisă în roman este cea a uciderii cu mitraliera pe geamul casei a lui Mihailo, mirele Anei, învățătoarea care apoi și-a pierdut mințile de tristețe. Putem asocia această scenă cu o întâmplarea reală care a avut loc în casa lui Mihai Grijac.

Un eveniment violent, săvârșit la Rona de Sus, trăit de Mihai Grijac (1930-2016), bunicul matern al prof. Loredana  M. Lușcan, este cel al unui măcel comis în casa lor. Casa veche, situată mai jos de Cimitirul evreiesc din localitate, a fost ocupată de către jandarmii unguri, iar familia lui a fost nevoită să se refugieze pe dealul din apropiere. Una din grijile lui cele mai mari a fost să ascundă boii pentru a nu fi luați de către armată. Armata lua de la locuitori tot felul de bunuri și mai ales alimente de care aveau nevoie pentru supraviețuirea soldaților. În perioada retragerii armatelor maghiaro-germane și înaintării armatei sovietice, a avut loc o petrecere în casă. Jandarmii unguri au fost surprinși de armata sovietică și împușcați cu mitralierele prin fereastră. Mihai Grijac a rămas marcat pentru tot restul vieții de această „crimă de război.”

O altă poveste spusă tot de un localnic este despre un bărbat care se ascundea în pădure de teama soldaților. Noaptea dormea în copaci, iar pentru a fi în siguranță, pentru a nu cădea, se lega cu frânghii de ramurile copacilor.

Într-un articol dintr-un ziar maghiar, datat 14 ianuarie 1943, se menționează despre Castelul Apaffi de la Coștiui că a fost cumpărat pentru a deveni un hotel pentru odihna soldaților. Există și fotografia clădirii castelului din această perioadă cu mențiunea Rónaszék (Coștiui) și inscripția deasupra ușii de intrare Leventeotthon/ cazarmă (sursa d-na prof. de lb. maghiară, Herea Aurelia, loc. Coștiui). O altă informație este despre faptul că soldații ruși, după septembrie 1944, au ocupat una dintre clădirile școlii, clădirea veche, care azi nu mai este folosită, aflată în centrul localității.

            Un aspect inedit descoperit la Rona de Sus este faptul că și femeile au fost concentrate pe front. Deși s-au folosit de lozinca „voluntar”, în realitate au fost obligate să participe. Avem mărturia doamnei Ludovica Goteciuc (născută în 26 septembrie 1926), care spune că a fost pe front, la Debrețin, în calitate de asistentă medicală. Înainte de a fi obligată să meargă pe front, a fost elevă la Liceul de fete Domnița Ileana din Sighet, unde a studiat mai întâi în limba română, apoi în limba maghiară. O altă fată care a fost pe front este Maria Grijac (sora bunicii, din familia profesoarei Babota Iuliana), care s-a îndrăgostit de un soldat rus și a plecat cu el la Moscova. Familia nu mai știe nimic despre ea. La sfârșitul războiului, când nu se găsea de mâncare, unele femei plecau la Košice/ Cașovia, azi Slovacia, pentru a aduce acasă alimente. Drumul dus-întors îl făceau pe jos. Probabil, aveau nevoie de câteva zile pentru a reuși să aducă alimente.

            Participarea bărbaților la război a avut aici și un caracter voluntar sau doar aparent voluntar. Cert este că există dovezi ale recrutării unor localnici direct de către Armata Roșie, Frontul al 4-lea ucrainean, condus de marele general Ivan PETROV.

Mai jos, sunt prezentate patru documente militare, toate emise de Ministerul Forțelor Armate ale Republicii Populare Române, eliberate de Comisariatul Militar Sighet și semnate de locotenentul Birtalan Gheorghe, în anul 1958.

Livret militar, având seria Ba nr 005363, pe numele Albiciuc Vasile (Albiciuk Laszlo), fiul lui Janos, născut la 21 februarie 1921, în comuna Rona de Sus, Raion Sighet, Regiunea Baia Mare, de naționalitate ucrainean, căsătorit, cu patru copii, de profesie agricultor, încadrat la categoria Infanterie, gradul soldat, cu două clase elementare. A fost recrutat în 05.10.1942 în Batalionul 20/2 Infanterie, pe funcția de pușcaș și lăsat la vatră în 10.11.1945. În perioada 08.04. 1945 – 20.11.1945, a fost prizonier în Germania. Documentul se află în posesia familiei Prodaniuc Simona, nepoata lui.

Livret militar, având seria Ba, nr 005986,  pe numele Bodnaruc Simion, fiul lui Mihai, născut în 03 februarie, 1927 în comuna Rona de Sus, raionul Sighet, regiunea Baia Mare, rutean căsătorit fără copii, agricultor, încadrat în corpul soldaților, are patru clase elementare. A fost încorporat în Rahov (azi, Rahiv -Ucraina), URSS în decembrie 1944 ca voluntar în Divizia 127 Rusă, pe funcția de ochitor și lăsat la vatră în 02 februarie 1946. Se menționează că a participat la război în perioada 1944-1945 pe Frontul de Vest, a fost rănit grav în Cehoslovacia, un glonț i-a străpuns maxilarul. A primit o decorație din partea URSS, iar din partea statului român medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”. Statul român i-a acordat asistență medicală, deoarece era invalid de război, încadrat în gradul III. Aceste documente se află în posesia familiei Bodnaruc Anamaria, căsătorită Prodaniuc, nepoata lui.

Livret militar, având seria Bd nr. 005106, pe numele Bout Mihai, fiul lui Gyorgy/ Gheorghe, născut pe data de 17 iunie 1917, rutean, căsătorit cu un copil, muncitor în Borșa. A fost recrutat în 8 martie 1944 de armata ungară și eliberat în 15 septembrie 1945. A fost prizonier în URSS, Mișkolc și Sighet. Acest document se află azi la fiica lui, Ana Bout, căsătorită Boiciuc.

Livret militar, având seria Ba nr. 00589, pe numele Traista Mihai, fiul lui Nicolae, născut în 06 noiembrie 1925, în Rona de Sus, raion Sighet, regiunea Baia Mare, căsătorit, fără copii, agricultor. A fost recrutat în 15.11.1944 de Armata sovietică și lăsat la vatră în 25.05.1946, pe funcția mitralior.  

A fost decorat de trei ori. În anul 1949, primește din partea statului român medalia „Eliberare de sub jugul fascist”. A doua o primește în 6 octombrie 1994, la 50 de ani de la eliberarea Ucrainei, brevet semnat de președintele Ucrainei și cea de-a treia, în anul 2010, cu ocazia celebrării a 65 de ani de la terminarea războiului.

Un document inedit, pe numele Traista Mihai, scris în limba rusă, eliberat de NKO- URSS, Consiliul Militar Frontul Ucrainean al 4-lea, datat 5 noiembrie 1944, este o scrisoare către familia voluntarilor prin care le acordă un ajutor alimentar.

Pe colțul din dreapta sus este completat de mână: Cetățeanului sat Rona de Sus, 254, Maramureș Traista Nicolae Ilici. În continuare, următorul text tipărit: „Membru al familiei tale patriotice Traista Mihail Nicolaievici exprimându-și sentimentele de dragoste față de Armata Roșie și ura față de ocupanții germano-maghiari. S-a oferit voluntar în rândurile curajoasei Armate Roșii pentru a participa la marea luptă pentru distrugerea finală a invadatorilor germano-maghiari.  Consiliul Militar al Frontului a decis să acorde asistență/ ajutor familiilor de voluntari și să vă dea câte 100 de kilograme de boabe de cereale.”

Este semnat de doi generali, „Comandantul trupelor Frontul al 4-lea Ucrainean, general de armată Ivan PETROV și  Membru al consiliului Militar al Frontului al 4-lea Ucrainean general-colonel L. MEKHLIS.”

Traducerea din limba rusă a fost realizată de Mariana Clemcovici, profesor de limba ucraineană, la Școala Gimnazială Rona de Sus, care are expertiză în traduceri.

Toate aceste inedite documente le-am primit de la fiul său, Traista Mihai (născut în 1965), care este un bine-cunoscut poet, prozator și jurnalist, care are mai multe publicații în limba ucraineană. Tot el, a publicat în limba ucraineană, un interviu cu tatăl său pe tema participării la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Toți cei patru militari s-au întors acasă, și-au continuat viața, au crescut copii și au fost de folos comunității din care au făcut parte. În memoria lor și a altor participanți la război, membrii administrației locale au ridicat în centrul comunei, în fața clădirii Primăriei, un monument. Monumentul din marmură neagră, format din două coloane, are inscripția „Glorie și cinste eternă eroilor și veteranilor de război” și sunt trecute câte 32 de nume pe fiecare coloană. Numele celor patru soldați supraviețuitori sunt trecute, alături de cei 64 de eroi.

În anul 1940, primarul de atunci, Lauruc Alexa și preotul Leahovici Gheorghe au primit de la autoritățile maghiare clopotul care se află azi în Clopotnița nouă a Bisericii Ortodoxe din Rona de Sus. După 5 septembrie 1940, jandarmii unguri au ocupat sediul Episcopiei ortodoxe de la Sighet, care se afla în Palatul Cultural (azi, Palatul Cultural Sfântul Iosif Mărturisitorul), au alungat episcopul și au dezafectat micuța capelă din interiorul lui, chiar și cimitirul din apropiere a fost excavat și mutat. Clopotnița a fost dărâmată și cele patru clopote au fost date bisericilor din Rona de Sus, Remeți și Bocicoiul Mare. Cel mai mare clopot a fost dat bisericii din Rona de Sus în contul celor trei clopote ridicate în Primul Război Mondial „cu împrumut” de către armata austro-ungară (***Monografia comunei Rona de Sus, 2010, pag. 137) Clopotul are o greutate de 1800 de kg, diametrul de 152 de cm și se aude de la 8 km (Teofil Ivanciuc, Vederi din Maramureș, 2020, pag 97). Din mărturiile localnicilor am aflat că transportul clopotul s-a făcut cu mari eforturi, pe dealul de la Crăciunești cei patru perechi de boi nu au putut trage căruța încărcată cu cele 1800 de kg. O altă întâmplare, petrecută în anul 1987, este legată de unul din preoții satului, care a vrut să dea înapoi clopotul. Sătenii s-au adunat la Casa parohială și au cerut alungarea preotului.

În localitatea Rona de Sus locuiau aproape 400 de evrei, în anul 1944, care aveau o sinagogă de orientare hasidică (pe locul de azi al pieței alimentare) și o școală evreiască. Aici a trăit scriitorul de limbă idiș Wolf/ Vladimir Tamburu (născut în 1916), care a publicat mai multe volume de poezii, nuvele și romane. Ei au fost deportați în două etape, prima în 1941 și cea de-a doua în 1944. S-au întors 37 de evrei care au locuit la Rona. Azi, în Cimitirul evreiesc din localitate, se mai află aproximativ 80 de morminte, dar care au pietrele funerare căzute și în stare de degradare. Memoria colectivă păstrează o poveste despre două familii care au fost salvate de la deportare ascunzându-se într-un șopron în apropierea pădurii de la Valea Vișeului (sursa, Semeniuc Vasile, zis Chereș).

Reforma agrară din 1945 a creat multe probleme la Rona de Sus, deoarece dobrovolții de aici spuneau că ei au primit dreptul de a împărți pământul de la comandantul sovietic. Primarul Lauruc Alexa (1910-1982) era președintele Comitetului de Reformă Agrară și lider al grupului de oameni care au participat la împărțirea pământului de capul lor (Dr. Ilie Gherheș, Maramureșul între Dictatul de la Viena și Conferința de Pace de la Paris, 30 august 1940- 10 februarie 1947, 2002).

Evenimentele care s-au petrecut acum 80 de ani nu s-au șters de tot din memoria colectivă. Desigur, s-ar mai putea salva multe povești de viață care ar ajuta la o reconstituire obiectivă și aproape de acea realitate trecută sau s-ar putea recupera multe alte documente. Urmașii supraviețuitorilor și dobrovolților celui de-al Doilea Război Mondial de la Rona de Sus sunt oameni harnici, destoinici, cu respect pentru valorile creștine, cu respect față de istoria comunității lor, dar și față de limba și tradițiile lor ucrainene, respectiv limba și tradițiile maghiare.