Gheorghe Dâncuș – un etnolog reprezentativ al Țării Maramureșului

 Dr. Ion Petrovai

Petrova

Omul de cultură Gheorghe Dâncuș, care s-a manifestat în multe domenii, s-a născut la 7 martie 1906, în satul Ieud, județul Maramureș, într-o familie de țărani înstăriți care și-a putut purta feciorul la școli înalte. În familie, copilul Gheorghe a primit o educație tradițională temeinică care se va materializa în dragoste nemărginită a fiului lui Grigore Dâncuș față de țărănimea creatoare a unei culturi populare care îl va face pe feciorul din Ieud să îndrăgească oamenii din popor ce trăiau în mari frământări, greutăți și dureri de tot felul care pe tânărul Gheorghe Dâncuș l-au marcat și i-au trezit interesul, cel mai mult impresionându-l creația populară de tot felul de care se va ocupa până la apusul prematur.

Clasele primare le urmează în satul natal Ieud, care a dat în anul 1907 mai mulți absolvenți de ciclu primar decât a dat tot Maramureșul Voievodal prin școlile confesionale organizate și susținute financiar de parohiile greco-catolice din Marmația.

Clasele gimnaziale și liceale le face la Sighetu Marmației unde, după absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din București, unde a avut ca modele intelectuale profesorii de mare renume ai vremii: Ovidiu Densușeanu, I.A. Candrea, Tache Papahagi și alții cu care a studiat temeinic filologia romanică, dialectologia, arhivistica, paleografia, psihologia și pedagogia, între anii 1927 și 1930. Își finalizează studiile superioare cu teza de licență „Folclorul și graiul Ieud din județul Maramureș”¹, elaborată sub îndrumarea lui Tache Papahagi care, în 1925, publicase teza sa de doctorat „Graiul și folclorul Maramureșului”.

Începând cu anul 1930, după susținerea tezei de licență care a rămas în manuscris, Gheorghe Dâncuș devine profesor de limba și literatura română la Școala Normală din Sighetu Marmației.

În 1932, după ce „Gazeta maramureșeană” condusă de preotul și folcloristul Ion Bârlea a început să facă politică de partid și a scris o serie de atacuri împotriva unor personalități maramureșene, unele dintre ele neamestecate în viața politică a județului, se simte nevoia unei publicații independente în Țara Maramureșului.

Nemulțumit de atmosfera publică creată de Ion Bârlea, doctorul în drept Mihai Marina, constatând că orașul capitală de județ Sighetu Marmației dispune de un serios capital intelectual de diverse profesii (profesori, avocați, medici, funcționari), cărora li se pot alătura și o serie de învățători bine pregătiți, consultându-se cu doctorul în drept Gheorghe Tite și profesorul Gheorghe Dâncuș, propune constituirea unui grup de inițiativă pentru apariția unei publicații independente. Cum într-o astfel de situație se pune problema finanțării, s-au solicitat contribuții bănești pentru apariția primului număr. S-a format un comitet de redacție alcătuit din doctorul Mihai Marina, medicul Emil Forma, profesorii Gheorghe Dâncuș, Mihai Bologa, Traian Bilțiu-Dâncuș, Ion Stan și funcționarul Mihai Tăutu. Având în vedere faptul că doctorul Mihai Marina a avut experiență în presă fiind colaborator al publicațiilor din Cluj, a fost ales președintele comitetului de redacție pentru a se îngriji de buna redactare a actelor juridice necesare, membrii comitetului având drepturi și datorii egale. Comitetului de inițiativă s-au alăturat mulți membri fondatori, între care unii precum doctorul Gheorghe Tite, doctorul Artur Anderco, profesorii Alexandru Filipașcu, Andrei Radu, Ion Berinde și învățătorul Petre Lenghel-Izanu și alții au devenit colaboratori ai publicației, acoperind cu pregătirea lor profesională multe rubrici ale tipăriturii care a fost botezată „Graiul Maramureșului” și a ieșit în agora maramureșeană la 1 martie 1932 având pe prima pagină a primului număr textul „Drept program” în care, între altele, se spunea: „Ne vom ocupa de toate problemele sociale specifice maramureșene semnalându-le cu obiectivitate și insistând pentru buna lor soluționare (...) vom încerca prin modestele noastre contribuții să aducem un aport real la cunoașterea trecutului și obiceiurilor străbune ale maramureșenilor”². „Dictatul de la Viena” a pus capăt publicației, ultimul număr apărut fiind 262, din 28 aprilie 1940, în anul IX de apariție. Mulți dintre colaboratori și redactori s-au refugiat la Oradea, Cluj, Sibiu sau București, iar unii și-au pierdut viața în Al Doilea Război Mondial. „Graiul Maramureșului” a reapărut în serie nouă la 13 octombrie 1946 având ca director pe Gheorghe Dâncuș care scrie articolul-program intitulat „Continuăm lupta”³. Prefectul județului Maramureș, Nicolae Vancea, dorind să precizeze noul program al ziarului, scrie și publică textul „Din nou la drum”. Statornicilor colaboratori li s-au alăturat profesorii Francisc Nistor și Grigore Holdiș. Publicația a apărut până în anul 1950, când și-a încetat apariția, și a revenit la viață după 1989, fiind în prezent cotidianul independent al județului Maramureș.

Gheorghe Dâncuș își pune puternic amprenta asupra publicației „Graiul Maramureșului”, fiindcă va publica mult, manifestându-se și ca cercetător în domeniul etnografiei și folclorului după ce, între anii 1934 și 1938, lucrează la „Arhiva istorică a Maramureșului”, iar între anii 1938 și 1940, corector la Buletinul oficial de Cluj și la „Secția culturală a ținutului Someș”.

Istoricul Ion Aurel Pop, în prezent președinte al Academiei Române, actualizând presa secolului XX, mai precis cea din perioada interbelică, constată: „Entuziasmați de lumina marii realizări de după 1 Decembrie 1918, oameni ca Mihai Marina, Tănase Rușcă, Artur Anderco, Valeriu Rusu sau Gheorghe Dâncuș nu s-au lăsat copleșiți de înfăptuirea idealului național, ci au înțeles că presa social-politică și culturală este de însemnătate capitală pentru omul simplu în vederea construirii noii Românii. Suntem ghidați să înțelegem cum Graiul ajunge deliberat programatic și la românii din dreapta Tisei, rămași după 1918-1920 în afara Țării și cum promova această publicație educația națională în cadrul Europei națiunilor pe cale a se face”⁴.

Până să se stabilească la Cluj în anul 1940, Gheorghe Dâncuș a mai colaborat la publicații maramureșene precum „Gazeta Maramureșeană”, „Crainicul Maramureșului” și „Maramureșul”.

În perioada în care a lucrat la „Arhiva istorică a Maramureșului”, Gheorghe Dâncuș a avut ocazia să cunoască Maramureșul Voievodal atât pe orizontală, cât și pe verticală. Pentru a-și atinge țelul, va promova cercetarea organizând acțiuni în teren ale intelectualilor care erau chemați să-și aducă aportul, cercetând plaiurile maramureșene pentru a aduna date menite a constitui, în ansamblul lor, o monografie a trăirii voievozilor care ar urma să fie „... o lucrare de ansamblu în care se va reflecta – după posibilități – Maramureșul și viața maramureșenilor sub toate aspectele, în trecut și în prezent”⁵.

Dintr-o necesitate firească, inițiatorul proiectului va publica în „Graiul Maramureșului” utile „Îndrumări pentru culegătorii de folclor” și, în paralel, ține de cadrul „Cercului de studiu” din Sighetu Marmației conferința „Din psihologia maramureșeanului”. Cu tot elanul său și scrierile realizate în sprijinul celor care ar urma să realizeze „Monografia Maramureșului”, nu ajunge la rezultatul dorit decât în parte, lucru pe care îl va mărturisi în prefața lucrării lui Petre Lenghel-Izanu, apărută în anul 1942, în care precizează „... proiectata monografie a Maramureșului se va elabora numai după ce se vor face mai multe culegeri de acest fel și după ce se vor alcătui monografiile satelor”. Acest text va apărea în lucrarea lui Gheorghe Dâncuș „Literatura populară”, publicată la Cluj în anul 1945, la Tipografia Diecezana.

Părerea lui Gheorghe Dâncuș este actuală și astăzi, fiindcă „Monografia Maramureșului”, așa cum a conceput-o ilustrul fiu a Ieudului, nu s-a realizat încă. S-au publicat lucrări temeinice, unele teze de doctorat, pe secvențe în domeniul istoriei, geografiei, folclorului, etnografiei Țării Maramureșului, dar lipsește o lucrare de sinteză care să stea la dispoziția cititorului interesat de problemele esențiale despre Marmația.

Cât timp a trăit și a activat în Maramureș, după lucrarea despre satul natal, a scris și a elaborat două valoroase texte despre consătenii săi Ion Hotico Herente⁷ și Dumitru Brândău⁸ din Ieud.

Spre deosebire de ceilalți colegi de generație care au părăsit Maramureșul stabilindu-se în teritoriile românești neatinse de „Dictatul de la Viena”, Gheoghe Dâncuș s-a stabilit la Cluj, unde, începând cu anul 1940, se va pune în slujba românilor rămași sub ocupație străină angajându-se ca redactor la pagina culturală a singurei publicații în limba română „Tribuna Ardealului” care purta pe frontispiciu, ca un fel de nume suplimentar, „Grai și suflet românesc”, atât de potrivit în acei ani de restriște și jale pentru românii din teritoriile românești ocupate, de unde pleacă mai mulți intelectuali de frunte care puteau apăra limba și simțirea românească potrivit legislației impuse de ocupanți. Cea mai mare parte din populația românească n-a ales refugiu și ea trebuia hrănită și spiritual chiar și în condițiile vitrege în care era nevoită să-și ducă viața. Acestei firești necesități a compatrioților, ale căror cuget și simțire sângerau sub stăpânire, i-a răspuns, după puterile sale, redactorul paginii culturale de la „Tribuna Ardealului”. Cum a reușit acest deziderat gazetarul experimentat și omul de cultură bine instruit? Publicând producții poetice românești din întregul teritoriu românesc ocupat. În locul unei lupte, care rar îi este dată omului să o ducă, Gheorghe Dâncuș s-a format, cât i-a stat în putință, ca istoric și critic literar. Activitatea cu textul literar i-a ocupat o importantă parte a muncii sale de cărturar cu adevărat ardelean, întregindu-și bogata experiență jurnalistică care avea la bază o îndelungată activitate redacțională desfășurată în Maramureș. Grație calităților de intelectual și experienței de jurnalist, maramureșeanul a reușit să se acomodeze repede și bine la tot ce îi oferea situația în care se afla, lucru dovedit de toate textele publicate în ziarul la care lucra. Citite astăzi, textele lui Gheorghe Dâncuș dovedesc cu prisosință că autorul lor a fost un om de condei și un intelectual bine instruit, cu intuiție, simț critic, gust artistic rafinat, toate aceste calități fiind necesare unui istoric și critic literar.

În activitatea sa de redactor al unei pagini culturale, Gheorghe Dâncuș s-a dovedit a fi și un om cu viziune în plan cultural. Dovadă în acest sens stă textul publicat în ziar la 9 februarie 1941, din care cităm: „și cei rămași aici e bine să avem, drept călăuze, unele idei conducătoare, să se înceapă deocamdată măcar în domeniul spiritualității, chiar puțini și cu puține posibilități, câți și cum suntem trebuie să năzuim să ne facă maximul de efort pe plan cultural. E domeniul în care afirmările ne-au justificat și altădată și ne vor justifica și de acum înainte în fața lumii, dreptul la existență și înălțare etnică”. În același an, redactorul paginii culturale va aduna într-o culegere intitulată „Versuri din Transilvania Nordică” creațiile a nouă din colaboratorii ziarului „Tribuna Ardealului”, culegerea apărând la editura ziarului într-un tiraj de 1100 exemplare în colecția „Grai și suflet românesc”, sub grija lui Gheorghe Dâncuș. Dintre autorii antologați, au devenit condeie, înfruntând timpul, Iosif Moruțan și Francisc Păcurariu, pe ceilalți înghițindu-i anonimatul. În „Prolog lămurilor” scris în „Koloszvar”⁹, „La sărbătorile Crăciunului” 1941, Gheorghe Dâncuș se dovedește a fi un om care privește mai departe decât momentul în care își așterne pe hârtie gândurile, având în vedere lucruri importante din existența unui popor aflat în momente cruciale ale existenței sale. Iată cum vede românul maramureșean situația Transilvaniei greu încercate de-a lungul veacurilor: „...Una dintre problemele importante acum și aici este cunoașterea genetică și evolutivă a relațiilor transilvănene pentru a fi utilizate și valorificate în sensul trebuințelor”.

Atunci când dârzul redactor ajunge la concluzia că tinerii creatori au nevoie de modele demne de urmat în demersul lor de creatori, pornind de la ilustrele condeie ale scrisului românesc care își au rădăcina în pământul Transilvaniei, Gheorghe Dâncuș realizează o altă culegere de texte pe care enumerându-le le numește „momente” purtând numele Mureșanu, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Slavici, Goga, Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga, Cotruș, Petre Neagoe. În „Prologul lămuritor”, despre care am mai făcut vorbire, redactorul de carte arată că noua colecție „Grai și suflet românesc” „ ... țiindu-se socoteala de relațiile românilor din Ungaria, se va avea în vedere, în primul rând: trebuințele și unitatea graiului, trebuințele și unitatea sufletului, trebuințele și unitatea culturală”.¹⁰

După răspunsul dat trebuințelor românilor din teritoriile ocupate ale Transilvaniei, editorul Gheorghe Dâncuș merge mai departe și, în 1942, scoate o nouă culegere¹¹ de texte în limba română, în paginile căreia, cu multă însuflețire și cumpătare, ca să nu zicem grijă față de cenzură, a vorbit despre Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Ion Pop Reteganul, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Ion Vlașin și alții, alegând pentru cititori piese literare reprezentative din opera tuturor celor antologați. În „Precuvântare” la culegere, redactorul, care va da dovadă de reale calități de critic și istoric literar, va vorbi documentat și chiar inspirat despre „Literatură și popor la românii din Transilvania”, un fericit prilej pentru Gheorghe Dâncuș de a dovedi, prin scrierile sale, contribuția Maramureșului Voievodal la evoluția literaturii române.

Activitatea lui Gheorghe Dâncuș pe tărâmul istoriei și criticii literare a fost de mare folos Transilvaniei din care, în acele vremuri spălate de lacrimile celor asupriți, au plecat Gheorghe Bogdan Duică, D. Popovici și mulți alți universitari care au onorat cu munca, talentul și dăruirea profesională cele două discipline gemene care sunt istoria și critica literară. Dacă prin activitatea sa l-am plasa pe fiul Ieudului între scriitorii maramureșeni din perioada interbelică, alături de prozatorul Andrei Radu și poetul Dimitrie Danciu, Gheorghe Dâncuș s-ar dovedi reprezentant al criticii și istoriei literare, ceea ce nu i-ar umbri cu nimic activitatea de gazetar, folclorist, etnolog, etnograf și muzeograf.

Pentru curajul său de gazetar patriot la ziarul „Tribuna Ardealului”, Gheorghe Dâncuș a fost „răsplătit” de stăpânirea hortistă asupra teritoriilor românești din Transilvania Nordică cu o detenție de doi ani și opt luni care nu l-a demoralizat și a reluat din nou lupta pentru cauza poporului român.

Între anii 1944 și 1946, harnicul cărturar se întoarce la profesia de bază, fiind cadru didactic la Liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj, dar și redactor la „Graiul Transilvaniei”, publicație care apare la 1 ianuarie 1945, singurul ei număr. În același an, la Tipografia Diecezană din Cluj, publică lucrarea „Literatura populară (crestături și crâmpeie)” care însumează însemnările despre folclor apărute în „Tribuna Ardealului”. Între anii 1946 și 1949, este activist de partid la nivelul județului Maramureș, postură din care prozatorul Alexandru Ivasiuc îl face erou în romanul său „Apa”, dar din 1950 se stabilește la Cluj, unde devine director al „Muzeului Etnografic al Transilvaniei” Cluj, funcție cu care se pare că a fost răsplătit pentru activitatea politică și culturală din Maramureș desfășurată până în anul 1949. Ocupă această funcție până în anul 1955, când este transferat, tot ca director, la  Muzeul memorial „Emil Isac” din Cluj, care se pare că a fost înființat recent, unde lucrează până în 1958, când editează lucrarea „Muzeul memorial Emil Isac” care va fi în cartea de vizită a instituției până în 1989, când urmașii poetului au revendicat casa și au desființat instituția.

Din anul 1958 până la 7 noiembrie 1967, când apune fulgerător în plină putere de creație, în plan muzeist este din nou director al „Muzeului Etnologic al Transilvaniei” din Cluj în al cărui autor va opina despre „Expoziția de bază a Muzeului etnografic al Transilvaniei” în texte publicate între anii 1959 și 1967.

După ce mari specialiști îl consemnează în volume cu rang academic, i-am subliniat și noi calitățile de gazetar, istoric și critic literar, deoarece calitatea de folclorist i-au apreciat-o Dumitru Pop¹² și Ovidiu Bârlea¹³ iar cea de etnograf I. Vlăduțiu¹⁴ și Iordan Datcu¹⁵.

La preocupările menționate de noi în medalionul de față se pot adăuga și cele privind dialectologia și istoria limbii care i-au oferit cercetătorului satisfacția descoperirii unor dovezi de continuitate și permanență a spiritualității colțului nordic al României. Un valoros document din secolul al XIX-lea a fost salvat de la pieire grație unor cercetări în teren ale profesorului Gheorghe Dâncuș, ale cărui pasiuni și preocupări au fost multiple.

Dacă ar trebui să formulăm o concluzie despre Gheorghe Dâncuș am putea afirma fără a greși că în persoana feciorului de țăran din Ieudul Maramureșului a sălășluit și a strălucit un spirit enciclopedic, un om curajos și harnic, un intelectual cultivat, receptiv și flexibil la cerințele timpului în care i-a fost dat să trăiască, într-un cuvânt, un cărturar dintre aceia care în secolul trecut au călcat pământul Transilvaniei purtând cu ei cultură, omenie, bunătate și răbdare, propovăduind binele, adevărul și frumosul și răspândind în jurul lor lumină.

NOTE

IMAGINI