Fereastra închisorii. Planorism alpin

Ieşim din închisoare seara, pe la cinci.
O luăm în goană, direct spre munţi.
Vânătorul de munte şi încă doi camarazi.
Ajungem târziu sub Creasta Co­co­şului.
Urcăm când toată lumea coboară.
Sus, în văzduhul alpin, şapte pă­sări uluitoare.
Şase corbi şi un şoim.
Care se jucau pe cer.
Corbii jos, chiar lângă creastă.
Şoimul sus, în văzduhul înalt.
Într-un joc de planorism alpin, fabulos şi subtil deopotrivă.
Corbii în lumea lor de jos, într-o hârjoneală şi croncăneală de copii mici.
Şoimul suveran, din lumea lui de sus, mai cobora în picaj din când în când.
Pentru un simplu motiv.
De putere şi forţă.
Să le dea câte un cioc vertical în cap la corbi, să le amintească cine e şeful de deasupra.
Corbii nu ripostau, smeriţi acceptau.
Fiindcă ştiau că o luptă e inutilă şi pierzătoare pentru ei.
Chiar dacă mulţi.
Înţelepţi deci.
Am stat întins şi fascinat în pajiştea alpină, cu privirea spre cerul albastru, pe care se jucau subtil cei şapte fantastici.
Minunat.
Doamne, Ţie îţi mulţumim!