Fereastra închisorii. În sfârşit

În sfârşit, un politician care vorbeşte esenţial.
În aula parlamentară, spre auzul întregului popor.
Din taina Păltinişului lui Noica, din conştiinţa sa românească.
Despre cei mai bravi români, vrednici de sinaxar.
E o datorie sfântă să cinstim me­moria luptătorilor anticomunişti.
Din munţi şi temniţe.
Din lagăre şi colonii de muncă.
Mărturia lor apostolică pentru adevăr şi patrie e un episod biblic pentru neamul românesc.
Memorialul rezistenţei anticomuniste ar trebui să fie, alături de limba română, temelia şcolii copii­lor noştri.
Jertfa cumplită pe care au dat-o aceşti soldaţi ai lui Hristos este co­loana vertebrală a istoriei noastre.
Şi dovada că suntem în stare, ca nimeni alţii, de martiraj.
După cum suntem şi de trădare şi uitare.
Aproape nimeni nu mai vorbeşte despre aceşti oameni, care au dat dovadă vie de sacrificii inimagi­nabile.
Pentru onoare, adevăr şi ţară.
Şi-au pierdut libertatea, familiile şi chiar viaţa.
Bătuţi, torturaţi şi schingiuiţi.
Până la deznădejde, nebunie şi moarte.
În timp ce alţii şi-au vândut sufletul.
Raiul şi iadul în aceleaşi vremuri, pe acelaşi altar al timpului.
Eroi şi Iude, curajoşi şi laşi, sfinţi şi mizerabili.
Oameni şi scursuri.
Anticomunişti şi comunişti.
În aceeaşi istorie, din acelaşi neam.
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
Iată că, în întunericul politic, se mai aprind şi stele tricolore.
Aceleaşi la care se uita şi Ogoranu în nopţile albastre ale Făgăraşilor.
Cu preţuire, domnule senator.
Filosof, român şi mărturisitor de cele drepte.
Sorin Lavric.