Fereastra închisorii. Haina şi vorba

Ca un rău creștin ce sunt, merg tot mai rar la biserică.
Nici nu compensez cu surogatul televiziunii.
Totuşi, într-una din duminicile postului am auzit câteva cuvinte frumoase venind dinspre televizor.
Şi m-am oprit.
Şi m-am uitat şi am ascultat.
Un ierarh de pe la Patriarhie vorbea de post, iubirea de averi şi despre smerenie.
Nu zicea rău deloc.
Dar când predica de faptul că oamenii nu trebuie să fie copleșiți de goana după arginți mă uitam la hainele lui scumpe.
Somptuoase, sclipitoare, chiar opu­lente.
Când vorbea de post, vedeam şi măreția sa fizică şi obrazul de un roșu aprins.
Iar când grăia de smerenie tocmai îi observam privirea semeață, de mare șef.
Între cuvinte, haine şi înfățișarea fizică nu se legau multe.
Dimpotrivă.
Şi mi-am amintit de un alt ierarh.
De mitropolitul Banatului şi nu mai știu ce alte ținuturi.
Întotdeauna îmbrăcat în cele mai simple straie monahale, mereu de o modestie curată, vie şi pilduitoare.
Nu vorbește aşa frumos ca primul, dar e neîntrecut în fapte şi exemplaritate în urmarea lui Hristos.
Doar când îl vezi, în toată simplitatea şi onestitatea sa, înțelegi ce înseamnă un ierarh adevărat.
Zilele trecute, am auzit un mitropolit codindu-se rușinos când a fost întrebat de canonizarea lui Arsenie Boca.
Ea e veche deja în inimile oamenilor, iar frica şi trădarea bisericii noastre nu fac altceva decât să-i facă şi mai strălucitoare sfințenia.
Iar, altul, tot mitropolit, de la malul mării şi limita normalității, se confesa că Arsenie Boca nu l-a primit la el în tinerețe.
Păi normal, știa Sfântul cine-l caută.
Cine altul a fost mai mare în a vedea străfundurile oamenilor decât Arsenie Boca?
Nimeni.
32 de ani Părinte, de când zice lu–mea că ai murit!
Şi ești tot mai viu!
În împărăția inimilor!