Fereastra închisorii. După 30 de ani

Acum 30 de ani, mai pe la toam­nă, ajungeam în Cluj.
Student.
După 2 ani de învățat, zi de zi, câte 8 ore.
Am fost 7 pe un loc, la admitere.
În vacanțe, la Sibiu, trăgeam obloa­nele ziua, să alung ispita luminii și a ieșirii.
Citeam la lampadarul vechi al bunicilor.
Niciodată nu am putut să învăț noaptea, așa că eram cu cartea de dimineață până seara.
În 1992 Clujul era încă clasic.
Cu parfum de burg transilvănean, autentic, fără mofturile mondene de azi.
Oricum, mult mai frumos ca acum. Mai aerisit, mult mai liniștit.
Navetam cu trenul, iar când prin­deam o ocazie era bucurie mare.
Când puteam, întotdeauna veneam acasă, la munte.
Aveam un prieten care mai venea cu mașina, prin Cheile Babei, bucurându-ne mereu de farmecul Țării Lăpușului.
Am stat și în cămin și în gazdă, iar amintirile sunt minunate de peste tot. Mai ales de la cursurile lui Mircea Miclea, un profesor fascinant.
Anii au trecut.
Repede.
Și iată că a venit rândul copilului meu. După 30 de ani.
Aceeași facultate, doar altă specializare.
Însă nu același Cluj.
Dar poate pentru el va fi la fel de interesant ca pentru mine atunci.
Fiecare generație cu vremurile sale. Nostalgic.