Evoluția demografică a localității Ulmeni - Maramureș

Prof. Mircea BOTIȘ

Localitatea propriu-zisă Ulmeni și satele aparținătoare au o istorie care le plasează originile la începutul Evului Mediu românesc.

Recensămintele medievale existau, însă ele urmăreau identificarea surselor de venit ale contribuabililor, iar nu cunoașterea potențialului demografic al zonei. Tocmai din această cauză, datele demografice sunt puține și neconcludente.

Un izvor de mare însemnătate pentru cunoașterea evoluției demografice a localității Ulmeni, primul care prezintă elemente ale unui recensământ modern, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Este vorba de o conscripție din anii 1784 – 1786, realizată la ordinul împăratului iluminist Iosif al II-lea, care consemnează că numărul populației satului era de 383 de persoane. Tot cu această ocazie este evidențiată structura populație pe sexe: 197 de bărbați și 185 de femei. De asemenea, este precizată starea civilă a bărbaților, menționându-se că 83 dintre aceștia erau căsătoriți. La nivelul localității și a satelor aparținătoare, numărul total al populației era de 1.377 de suflete.

Structura populației pe etapele de vârstă este mai puțin evidențiată, înregistrându-se doar numărul copiilor de sex bărbătesc: 64 de copii, cuprinși între 0 și 12 ani, iar între 13 și 17 ani – 10 copii. Cel mai important aspect al înregistrării îl oferă structurarea socială a populației de sex bărbătesc: 7 nobili, 1 preot, 30 de țărani, moștenitori, descendenți ai țăranilor (doar primul și ultimul copil) – 22, 53 de jeleri, alții – 105.

Din datele recensământului concluzionăm că populația așezământului rural Ulmeni a crescut de la 234 de suflete, în anul 1750, la 384 de suflete, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Încă de la începutul atestării sale, este amintită ca o comună mixtă, unde majoritatea locuitorilor o formează românii.

La început, Silimeghiul (în grai sălăjean) a fost locuit numai de români; la 1733, numărul familiilor  era de 30. Ungurii s-au așezat mult mai târziu aici, abia pe la începutul secolului al XIX-lea, acest lucru fiind atestat de matricola ungurească, care-i menționează începând cu anul 1808.

Nivelul de trai al populației se referă la perioada care începe cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când numărul locuitorilor ajunsese în Ulmeni la 383 de suflete, grupate în 79 de familii, locuind în 63 de case. Raportând numărul total al populației satului la numărul de familii, se constată că pe familie revin, în medie, 5,40 de persoane. Din totalul persoanelor de sex bărbătesc, majoritatea o reprezentau țăranii iobagi, moștenitorii acestora, ceea ce dovedește că populația satului o formează agricultorii. Altă categorie socială, relativ numeroasă în ansamblul populației, o reprezintă nobilii, cu o pondere de 11,4%.

Cunoașterea evoluției demografice în prima jumătate a secolului al XIX-lea devine posibilă prin studierea registrelor de stare civilă, ținute de oficiile parohiale greco-catolic și reformat, începând cu anul 1824. Din coroborarea datelor oferite de către cele două surse, singurele la care se poate face referire pentru perioada în cauză, aflăm că, între anii 1824–1857, sunt înregistrate 432 de nașteri, rata medie a natalității fiind de 12,34%. Mortalitatea înregistrată în aceeași perioadă are o rată anuală de 7%. Sporul natural gravitează în jurul proporției de 5%.

Principalul sens al evoluției demografice în Ulmeni este trendul crescător și în perioada următoare.

În perioada 1858–1900, rata natalității a fost de 17,58%, iar mortalitatea, în aceeași perioadă, a fost de 12,65%, foarte mare, dar în același timp normală pentru acele vremuri.

Datele privind efectivele populației satului, după recensămintele următoare, sunt: 555 de locuitori în 1869; 611 locuitori în 1880; 734 de locuitori în 1890; 784 de locuitori în anul 1900, iar la 1910 – 884 de locuitori. Aceste date evidențiază o creștere demografică consistentă, creștere care este consecința firească a ratei sporului natural.

După starea civilă, în anul 1900, 443 de bărbați erau căsătoriți, 293 necăsătoriți, 46 de văduvi și 2 divorțați. În 1910, avem următoarele date: 469 de căsătoriți, 369 de necăsătoriți, 63 de văduvi.

Registrele de stare civilă greco-catolice înregistrează și cauzele deceselor. Din analiza acestora aflăm că, în vara anului 1873, a bântuit și în satul Ulmeni epidemia de febră tifoidă, căreia i-au căzut victimă 17 persoane, din care 6 erau copii și 11 adulți. Frecvente cauze de deces sunt bolile înregistrate sub numele de heptică oftică (TBC), boală seacă. În anul 1918, 8 din cele 23 de decese s-au datorat acestei boli, iar în anul 1919, 13 din cele 19 decese.

Efectivul populației militare și civile în 1900 este de 784 de persoane, iar în anul 1910 este de 893 de persoane. Structura populației după sexe este următoarea: în 1900 - 398 de bărbați și 386 de femei, pentru ca în anul 1910 să fie numai 444 de bărbați și 449 de femei; pentru prima dată în existența localității, numărul femeilor îl devansează pe cel al bărbaților.

De remarcat sunt recensămintele realizate în Austro-Ungaria, la 1900 și 1910. Criteriile folosite în aceste recensăminte se referă la informații legate de structura populației în funcție de sex, stare civilă, limbă maternă și religie, precum și structura populației active în funcție de naționalități.

De asemenea, în structura demografică a populației, un capitol aparte și, în același timp interesant, îl reprezintă analiza populației după limba maternă și religie. Din această perspectivă, putem spune că limba română ca limbă maternă, în anul 1900, era vorbită de 534 de persoane, pentru ca, în anul 1910, să fie vorbită de 577 de persoane. Prin comparație, în anul 1900, limba maghiară, ca limbă maternă, era vorbită de 247 de persoane, iar în 1910 de 315 persoane. Alte limbi vorbite au un caracter nesemnificativ, având în vedere numărul redus al celor care le vorbeau.

După religie, biserica unită cu Roma avea cel mai mare număr de credincioși. Era absolut firesc acest lucru, în contextul în care întreaga zonă Ulmeni era dominată de religia greco-catolică. La 1900, numărul greco-catolicilor înregistrați în registrele stării civile era de 526 de persoane, pentru ca în anul 1910 să fie de 582 de persoane.

Altă categorie socială destul de consistentă în ansamblul populației îl reprezintă reformații. Dacă în anul 1900 numărul acestora era de 116 persoane, în anul 1910 numărul lor era de 170 de persoane.

Israeliții ocupă locul III în ansamblul populației localității. Buni comercianți și cu un spirit mercantil de invidiat, aceștia aveau în anul 1900, 106 persoane, iar în anul 1910, 100 de persoane.

Cu toată ofensiva imperiului dualist, romano-catolicii nu au avut o dimensiune numerică  importantă, în ansamblul populației localității; în 1900 erau 32 de persoane, iar în 1910, 36 de persoane. Iată deci că și din această perspectivă, etnicii români reprezintă covârșitoarea majoritate a populației localității.

Populația cu venit a satului reprezenta în 1900, 54,58% din totalul populației. Din populația înregistrată cu venit, 73,5% realizează venituri din agricultură și grădinărit.

Peste 10 ani, în 1910, în contextul apariției unor probleme de ordin natural, populația care are venituri mai mari scade din punct de vedere numeric, reprezentând doar 43,44%. Populația cu venituri din agricultură ocupă 68%, din totalul populației cu venit.

Aceste realități demonstrează pe mai departe faptul că ramura principală a producției materiale rămâne pe mai departe agricultura. Populația agrară activă cuprinde atât producătorii individuali, cât și personalul auxiliar.

Modalitatea de structurare a populației active în preajma anului 1910, este în concordanță cu stadiul de dezvoltare economico-socială al localității Ulmeni.

Corelând date legate de onomastica localității, folosind ca surse, registre ale stării civile din anii 1824 - 1934, constatăm existența unor nume care, unele dintre ele, pot fi întâlnite și astăzi, fapt ce ilustrează o continuitate în toponimicul localității: Vancea, Șimon, Toth, Cristea, Covaci, Ungur, Dulf.

Pentru urmărirea evoluției demografice, în perioada interbelică dispunem de mai multe documente, registre de stare civilă, precum și recensământul populației comunei Ulmeni în cadrul recensământului general al populației României, din anul 1930.

În perioada 1919 - 1934, rata medie a natalității a fost de 22,25%, mai ridicată decât în perioada anterioară războiului; rata medie a mortalității a înregistrat 17,27%, sporul mediu anual fiind de 8%. Creșterea demografică a comunei se explică astfel, în bună parte, prin  sporul mediu anual, care a fost cu 3% mai mare decât înainte de anul 1914.

Date importante privind populația comunei ne oferă recensământul național realizat în anul 1930. Recensământul înscrie populația totală, starea civilă, gruparea populației pe sexe, naționalități, limbă maternă și religie.

Astfel, la data conscripției, Ulmeniul număra 1.032 de locuitori, având următoarea componență etnică: români - 715; maghiari - 192; evrei - 114; alții, în număr nesemnificativ.

Analizând starea civilă a bărbaților, constatăm că 212 erau căsătoriți, 278 - necăsătoriți, 11 - văduvi, 3 - divorțați; situația femeilor era următoarea: 223 - căsătorite; 263 - necăsătorite; 69 - văduve; 2 - divorțate.

În anul 1938, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale (Direcția Sănătate) decide realizarea monografiilor sanitare la nivel național. Astfel, medicilor de circumscripție le revine o sarcină extrem de grea: să detalieze în funcție de mai multe componente, date statistice legate de starea localității pe care o deserveau: geografia localității, climatul, populația, economia, bugetul local, geniu sanitar, administrație sanitară.

Conform monografiei sanitare a comunei rurale Ulmeni, realizată de către doctorul Șandor Alexandru, întocmită la 3 august 1938, totalul populației localității se ridica la 1.127 de persoane, în creștere cu aproape 100 de persoane față de anul1930.

Clasificarea populației pe sex, grupe de vârstă și stare civilă ne dă următoarea configurație socială: bărbați - 518; femei, în creștere față de conscripțiile anterioare - 609; căsătoriți - 658; necăsătoriți - 425; văduvi - 40; divorțați - 4.

Există în continuare și o statistică pe grupe de vârstă, din care aș dori să evidențiez numărul mare al populației cuprinse între 20-24 ani - 145; 25-34 ani - 160; 35-44 ani - 154 și 55-64 ani - 116. Numărul celor care au depășit 65 de ani este de 70, în timp ce peste 75 de ani erau doar 33 de persoane.

La 1 ianuarie 1938, din totalul de 1.127 locuitori, 727 erau greco-catolici, 12 romano-catolici, 279 - reformați, 107 - mozaici, iar la alte religii și fără - 2 persoane.

După naționalitate, românii sunt cvasidominanți, cu 727 de suflete, urmați de maghiari - 291, evrei - 107, ucraineni - 2.

Ocupația de bază a locuitorilor era agricultura, plantele cultivate cel mai frecvent fiind porumbul, grâul, secara, orzul, ovăzul, floarea-soarelui, cartoful, sfecla furajeră, iar ca furaje erau trifoiul, lucerna și ghizdeiul.

Țăranii din Ulmeni aveau animale de consum și muncă precum: boi, cai, ovine, capre, porci; predominant era tineretul la toate categoriile de animale. Se cultivau zarzavaturi, cânepă de fuior; existau multe grădini în care oamenii aveau plantați pomi fructiferi, fapt ce le permitea fabricarea țuicii.

Starea economică a oamenilor din Ulmeni era destul de modestă, aproape toate casele fiind compuse din două încăperi: o cameră și bucătărie, prevăzută și cu un mic foișor.

Oamenii locuiau și dormeau în comun. Se trecea în singura cameră care exista, prin bucătărie.

Pereții caselor erau construiți din lemn necioplit, care la colțuri se încheiau prin anumite încrestături suprapuse, puternice; casele erau acoperite cu paie din secară.

Mai erau și alte case, în număr mic, care erau construite din lemn cioplit, pereți din bârne de lemn, cu două camere și bucătărie, acoperite cu țiglă.

Casele mai sărace aveau pereții construiți din pământ, bine lucrat și amestecat cu pleavă de grâu, iar, după ce erau finisați tot cu pământ, erau zugrăviți, atât în interior, cât și în exterior.

Ușile caselor erau făcute din scândură de lemn tare sau scândură de brad.

Ferestrele erau de obicei destul de mici, fiind orientate spre stradă sau spre curte; nu se permitea construirea geamurilor în spate, existând regula protejării vecinului din spatele casei,  respectarea intimității acestuia.

Relațiile între vecini erau în general bune, exceptând situațiile în care erau prea mulți veniți din alte părți și stabiliți într-o anumită zonă a localității.

Comerțul în localitatea Ulmeni era practicat, așa cum se întâmpla peste tot în țară, acolo unde aceștia existau, de către evrei. Aceștia s-au stabilit în Ulmeni, la începutul perioadei interbelice.

În anul 1922, ia ființă Cooperativa Sătească „Someșana”, care a funcționat până în anul 1924; doi ani mai târziu, în anul 1926, își deschide porțile Cooperativa „Unirea”. Ambele fac parte din sistemul instituțiilor de credit constituite în România interbelică de către guvernul liberal condus de către I.C. Brătianu, cu scopul declarat de a reprezenta alternative de finanțare în mediul rural.

În anul 1968, numărul populației localității Ulmeni era de 1.151 de persoane, grupate în 303 gospodării. Majoritatea acestor locuitori se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor

Suntem astfel în plină epocă comunistă, pământul fiind luat de la vechii proprietari, țăranii, și trecut în proprietatea statului. Oamenii lucrau, așadar, în CAP-uri, trebuiau să realizeze un anumit număr de norme pentru a-și putea păstra cei 15 ari de pământ, de persoană, pe care să-i lucreze pentru a-și întreține familiile.

La nivelul anului 1971, situația demografică a comunei Ulmeni poate fi considerată cu adevărat explozivă.

Cu toate avatarurile perioadei comuniste, în disperare de cauză, P.C.R., după ce a decis cooperativizarea agriculturii, s-a aflat în situația disperată de a le oferi tinerilor din mediul rural alternative de muncă, în condițiile pierderii pământului. Așa s-a întâmplat și la Ulmeni. Lipsa posibilităților de trai au determinat autoritățile comuniste să demareze un program ambițios de dezvoltare a industriei.

Era necesar ca vechile zone rurale să-și schimbe fața și să devină centre industrial-agrare. În această situație s-a aflat și Ulmeniul care a început să pășească tot mai hotărât în direcția urbanizării.

Se constată astfel o explozie demografică într-o perioadă de numai câțiva ani: de exemplu dacă în anul 1966 numărul populației comunei era de numai 4.891 de locuitori, la sfârșitul deceniului al VII-lea al secolului trecut numărul populației ajunge la 7.400 de locuitori.

Comuna își schimbă treptat fața, transformându-se tot mai mult într-o localitate urbană.

După 1950, autoritățile comuniste au decis construirea unor obiective economice care să absoarbă nu numai populația comunei și a satelor din jur, ci a întregii zone a Codrului și o parte a Țării Chioarului. Ulmeniul devenea astfel un lider economic zonal respectat, unde s-au așezat mulți oameni, veniți din foarte multe sate de pe o rază de până la 20-25 km.

Pe lângă obiectivele economice, în care oamenii și-au putut desfășura activitatea, s-au construit mai multe blocuri care întregeau astfel caracterul industrial-agrar al comunei.

În anul 1980, existau în comună 2.058 de gospodării, în sensul de familii, care locuiesc în cele 2.002 case, aproape toate construite în această perioadă. Peste 1.400 de case, din totalul celor de peste 2.010 de locuit, sunt nou construite.

Pe lângă acestea, așa cum am subliniat și mai înainte, au fost construite blocuri; din 1971 până în anul 1980, acestea însumau 95 de apartamente, destinate în special populației venite din alte părți și stabilită aici.

Ca urmare a dezvoltării social-economice a comunei, s-au schimbat și preocupările majorității populației, oamenii având dubla calitate de muncitori și membri cooperatori. Astfel, majoritatea locuitorilor erau încadrați în unitățile economice ale comunei, dar activau și în sectorul agricol.

Fără a scoate în evidență realizările perioadei comuniste, precizăm faptul că, din cele 2.002 case existente la nivelul comunei, peste 95% au fost construite după anul 1950.

Sigur, avem de-a face cu creșterea unui fals nivel de trai, în contextul în care statul comunist asigura locuri de muncă, oamenii erau harnici, munceau și câștigau sume frumoase de bani, însă posibilitățile de a realiza investiții erau mici. Economia planificată nu a permis realizarea unei cantități suficiente de produse și servicii pentru a satisface nevoile populației.

Cele trei generații pe care le întâlneai de obicei într-o casă, copiii, părinții și bunicii, munceau cu toții pentru a-și crea condiții cât mai bune de locuit.

Practicile economice folosite de către autoritățile comuniste nu au creat resursele financiare necesare pentru dezvoltarea societății.

În anul 1971, contribuția bănească a populației a fost de 158.000 de lei. Din această sumă, corelată cu munca patriotică a cetățenilor, au fost executate șase săli de clasă, 2.000 mp trotuare și o fundație pentru căminul cultural din satul Tohat.

Aceste realizări au putut fi dimensionate prin participarea cetățenilor la muncă patriotică. Valoarea lucrărilor executate în acest fel s-a ridicat în 1971 la suma de 660.000 de lei. Au fost făcute amenajări de spații și zone verzi pe 24.000 de mp, s-au construit 3.000 mp de trotuare, au fost făcute reparații de drumuri pe 12 km.

Datorită hotărârilor luate de către Marea Adunare Națională (parlamentul unicameral din perioada comunistă), privind aplicarea Legii organizării contribuției bănești și în muncă pentru efectuarea unor lucrări de interes obștesc (adoptată în decembrie 1971), în anii următori au fost realizate alte obiective prin contribuție bănească și fonduri de investiții: 3 cămine culturale; 4 săli de clasă pentru grădinițe de copii; o policlinică; 5.000 mp de trotuare; 12 km reparații de drumuri.

Cu ajutorul cooperativei de consum, în anul 1972 a fost extins spațiul pentru prestări de servicii pentru populație. A fost supraetajat complexul de deservire, deja existent la acea dată, care, mai apoi, a adăpostit încă 8 spații prestatoare de servicii.

Valoarea lucrărilor edilitar-gospodărești executate prin sistemul muncii patriotice, s-a ridicat, în perioada 1966-1970, la suma de 1.970.000 lei.

Au fost amenajate trotuare, un parc, au fost plantați sute de arbori ornamentali, flori și altele. Cetățenii au contribuit pentru realizarea tuturor lucrărilor atât cu bani, cât și prin muncă; între anii 1965-1970, din contribuția bănească a cetățenilor, s-au construit și amenajat 10 săli de clasă, 10.000 mp trotuare, 32 de poduri și podețe.

Deceniul 1976-1980 a fost unul cu multe realizări pe plan local atât pe plan edilitar-gospodăresc, cât și în domeniul condițiilor de trai.

Administrația locală, fiind formată în totalitate din oameni ai locului, harnici și gospodari, a acționat în direcția realizării bunăstării locuitorilor comunei.

Puterea de cumpărare a venitului, la nivel național, era destul de mare; comunismul încă nu intrase în faza sa de regres social, regimul de raționalizare alimentară manifestându-se în special după 1980.

Astfel, volumul de mărfuri gestionate prin cooperativa de consum a populației a crescut destul de mult.

O asemenea statistică, verificată mai apoi la fața locului de către noi, la primăria locală din actualul oraș Ulmeni, arată următoarea situație: în anul 1966, volumul total al vânzărilor către populație a atins cifra de 17.650.000 de lei; în 1968 - 19.250.000 de lei; în 1970 - 32.000.000 de lei; în 1971 - 34.000.000 de lei.

Cooperativa de consum și-a diversificat prestațiile și activitățile industriale către populație. Este ilustrativă dinamica realizărilor pe ani: 1966 - 109.000 de lei; 1968 - 286.000 de lei; 1969 - 1.448.000 de lei; 1970 - 2.124.000 de lei; 1971 - 3.046.380 de lei.

Cooperativa de consum locală dispunea de 33 de secții prestatoare de servicii, cu 18 profile, de la cizmărie și frizerie, până la confecții realizate în cantități mici.

În anul 1971, a fost înființată și o ciupercărie, care aducea venituri anuale estimate la 60.000 de lei.

Până la nivelul anilor 1975, unitățile locale ale cooperativei au desfășurat un volum total de mărfuri în valoare de aproape 44.000.000 de lei, iar la prestări de servicii, sume de 3.500.000 de lei.

După rezultatele obținute, cooperativa de consum Ulmeni a obținut în anul 1969 locul II pe țară și locul I pe județ.

Până în anul 1970, au fost investite fonduri de peste 2.100.000 de lei pentru dezvoltarea și creșterea bazei materiale a cooperativei de consum.

Cu această ocazie, au fost date în folosință 3 magazine mixte, un magazin universal cu etaj, un complex de deservire și o brutărie cu o capacitate de 4,5 tone.

Producția de marfă industrială realizată anual în cadrul brutăriei era estimată la 361.000 de lei, asigurând pâinea necesară atât locuitorilor comunei, cât a celor din comuna învecinată Sălsig.

În anul 1985, a fost dat în folosință un laborator de cofetărie, ale cărui produse erau desfăcute atât prin cofetăriile din comună, cât și prin celelalte unități de alimentație publică.

În domeniul ocrotirii sănătății populației, la Ulmeni a luat ființă un Centru de Sănătate, prin unificarea mai multor circumscripții sanitare rurale.

Din punct de vedere al gestionării medicale, precum și a deservirii cu autosanitară, centrul din Ulmeni are arondate următoarele circumscripții sanitare: Ariniș, Asuaj, Băița de sub Codru, Băsești, Oarța de Jos, Bicaz.

Împreună cu circumscripțiile arondate, centrul de sănătate deservea o populație de peste 25.000 de locuitori. Centrul dispunea de cabinete medicale, de radiografie, stomatologie, laborator, sală de tratament.

Centrul avea subordonate 10 dispensare și puncte sanitare. Numărul cadrelor medicale care deserveau populația pe linia ocrotirii sănătății era de 24 de medici, asistenți, sore medicale, moașe ș.a.

Numai în anul 1971, au beneficiat de consultații și tratamente acordate de către personalul calificat al Centrului de Sănătate 18.900 de persoane.

După 1989, în condițiile căderii comunismului, la fel ca în toată țara, instituțiile economice care au funcționat până atunci și-au încetat activitatea.

Cu toate acestea, au apărut mici investitori, străini sau români, care au salvat populația locală, amenințată tot mai mult de spectrul șomajului. Lipsa locurilor de muncă era o problemă națională, problema cu care s-a confruntat și Ulmeniul.

Printre cele mai importante investiții cu capital privat intern sau extern se numără: Working Blue, o societate cu capital italian, ce activează în domeniul confecțiilor; S.C. Larsen S.R.L., Ulmeana; Transimpex S.R.L.; Agromec (cu capital românesc).

Cifra de afaceri a tuturor investițiilor cu capital privat în Ulmeni se ridică la aproximativ 200 de miliarde lei vechi. În cadrul acestor unități de producție își desfășoară activitatea angajați atât din comună, cât și din localitățile învecinate.

Democratizarea vieții politice și sociale românești face posibilă autonomia administrativă, fiecare localitate fiind în măsură să-și adopte propria filozofie economică și socială, aplicând măsurile pe care le considera necesare.

Noua administrație locală este rezultatul voinței liber exprimate de către locuitorii orașului.

În perioada 1990 - 2000, în funcția de primar a fost ales învățătorul Ioan Pop, cu un total de două mandate.

În aceeași situație s-a aflat și Vasile Ardelean, originar din Chelința, care a beneficiat și el de două mandate, în perioada 2000 - 2008.

Din primăvara anului 2008, până în vara anului 2024, primar al localității a fost Morar Lucian Ioan Titus.

Chiar și în condițiile în care problemele sociale păreau iminențe, după 1989, în contextul în care vechile întreprinderi construite în perioada comunistă își închideau porțile, situația s-a reglat.

În perioada de hiatus economic din primul deceniu postrevoluționar (1991-2000), mare parte din populația comunei Ulmeni a emigrat în străinătate.

Sigur, în această situație s-au aflat în primul rând tinerii între 20-35 de ani, cu o rată de emigrare de până la 30%. Printre cei plecați întâlnim, ce-i drept, mai puțini din categoria de vârstă 35-45 și chiar 50 ani.

Nu există o statistică foarte exactă în acest sens, pentru a determina numărul de tineri plecați în străinătate.

Se știu, însă, destinațiile acestora: în special Franța, Italia, dar și Spania, Olanda și Anglia.

Cei care lucrează în Franța îi regăsim în mod special în domeniul construcțiilor. De exemplu, o mică firmă particulară (A.F.) cu profil de construcții era la mare căutare în zona Parisului.

Trei persoane, tatăl (de aproximativ 60 de ani) și cei doi băieți, unul de 43 de ani și celălalt de 38 de ani, din localitatea Arduzel, au construit peste 50 de case de când au emigrat în Franța.

Cei din Italia s-au specializat, mulți dintre ei, în vânzarea de ziare; îi găsești în multe din intersecțiile Romei, la Milano sau Florența, câștigând până la 50-60 de euro/zi.

„Spaniolii” își desfășoară și ei activitatea în construcții sau în ferme zootehnice, în timp ce „olandezii” lucrează în agricultură și chiar în porturi, ca docheri.

Cei din Anglia (numărul lor este destul de mic) lucrează mai mult în gospodăriile private ale populației locale, executând tot felul de activități mărunte, specifice treburilor gospodărești.

Un număr destul de mare de cetățeni, etnici maghiari, lucrează în Ungaria; aceștia prestează o largă diversitate de munci: de la cei care sunt angajați în asociațiile agricole (tot mai multe, adevărate ferme cu un pronunțat caracter capitalist), pe șantierele de construcții sau chiar în fabrici.

În urma unei discuții pe care am avut-o cu un etnic maghiar din Arduzel, care lucrează la Debrecen, am aflat că într-o firmă specializată în producția de mase plastice, din totalul de peste 100 de angajați, 35 dintre ei sunt originari din România.

Ungurii sunt foarte mulțumiți atât de cunoștințele și abilitățile profesionale pe care le posedă, cât și de seriozitatea și disponibilitatea acestora pentru muncă.

Diversitatea activităților pe care aceștia le prestează acolo, precum și seriozitatea lor, hărnicia și devotamentul de care dau dovadă sunt ușor de remarcat prin realizările lor.

Foarte multe case noi, cu 4-5 sau 6 camere și mai multe, precum și conturile bancare pe care aceștia le posedă, sunt dovezi grăitoare, deoarece românii noștri care muncesc în străinătate sunt oameni harnici.

Cu toate că mass-media ne oferă o serie de informații în legătură cu drama pe care o trăiesc multe familii de români ai căror părinții lucrează în străinătate, în timp ce copiii locuiesc în țară alături de bunicii lor (și se pare că aceste cazuri sunt într-o continuă creștere), pe tot cuprinsul orașului Ulmeni nu am auzit să existe o asemenea situație. Cu toate acestea, drama dezrădăcinării există, ea reprezentând un adevărat pericol social.

Emigrările către locuri de muncă mai bine plătite din străinătate determină un recul demografic destul de serios, atât la nivel național, cât și local. Acest lucru este vizibil și la nivelul orașului Ulmeni, recensămintele realizate în anii 1992 și 2002 demonstrând cu prisosință acest lucru.

Astfel, după datele oferite de recensământul din anul 1992, s-a constatat că, la o suprafață de 81,49 km, populația comunei era de 7.444 de suflete, ceea ce dădea o densitate de 91,35 locuitori/km. Însă, această populație era organizată în 2.017 gospodării; populația masculină era estimată la 3.627 de locuitori, iar cea feminină, la 3.817 locuitori. Clădirile de locuit existau în număr de 1.961, în timp ce locuințele permanente erau de 2.120; din totalul acestora, 1.971 aveau caracter privat, 134 erau în regim de stat; în proprietate de grup se aflau 7 imobile, iar în cea a cultelor religioase, 8 imobile.

Foarte puține din locuințe dispun de alimentare cu apă, canalizarea din rețeaua publică sau în regim propriu. Astfel, dacă din totalul locuințelor doar 392 dispuneau de alimentare cu apa în locuință, la rețeaua de canalizare erau racordate doar 277 de case (locuințe). La capitolul instalație electrică, procentajul de racordare este mult mai mare: 1990 de locuințe dispun de această facilitate.

Locuințele racordate la sistemul de încălzire prin termoficare sau prin centrala termică sunt de asemenea insignifiante: doar 110. Nivelul de eleganță și civilizație este de factură moderată: numai 1.521 locuințe au bucătărie și doar 361, baie.

La capitolul indicatori derivați, situația nu este foarte bună. La indicatorul camere pe locuința, 2,46, constatăm o situație relativă, la fel cum, în cazul suprafeței locuibile pe o cameră, indicele este 15,59 mp, undeva la periferia indicelui european (22,14 mp). Suprafața locuibilă pe persoana este de asemenea destul de mică: 10,16 mp.

Totalitatea indicatorilor reflectă următoarea idee: la începutul anilor '90, situația României a rămas la fel, ca la sfârșitul lui 1989. Media comunei Ulmeni este totuși mai bună în comparație cu media națională, locuitorii zonei arătând că au un anumit nivel de cultură și civilizație, precum și disponibilitate pentru a-și îmbunătăți tot mai mult nivelul de trai.

Conform Institutului National de Statistică, Direcția  județului Maramureș, cu număr de înregistrare 695/10.09.2002, datele prezentate arată o populație în descreștere, în comparație cu anul 1992, o natalitate alarmantă la nivelul populației rome și una scăzută atât la români, cât și la celelalte etnii, în special la maghiari.

Datele preliminare ale recensământului din anul 2002 arată altă situație. Progresul general este evident, iar situația, la toți parametri este cu mult mai bună. Această situație evidentă poate deveni măsurabilă, numai prin comparație cu realitatea anului 1992.

 Analizând situația la aceeași indicatori, constatăm niveluri mai bune la toate componentele. Este consecința firească a evoluției societății românești de după 1989, care deja cunoscuse din punct de vedere politic alternanța la guvernare, seriozitatea reformelor (în special cele realizate în perioada guvernării C.D.R. (Convenția Democratică din România), contribuind la oprirea descreșterii economice și relansarea economică. Începând cu anul 2000, P.I.B.-ul național cunoaște primul an de creștere: 1,5%.

Trendul descreșterii populației României și, inevitabil, și al comunei Ulmeni, a fost menționat anterior, motivele fiind cele amintite. Astfel, dacă în anul 1992 populația comunei era de 7.444 de locuitori, în 2002 numărul acesteia a scăzut la 7.169; același trend descrescător al populației, îl constatăm în toată Europa de Est.

De asemenea, densitatea populației, conform aceluiași recensământ, a scăzut la 87,94 locuitori/ km. Numărul gospodăriilor destinate populației, crește de la 2.017, la 2.066, în timp ce populația stabilă descrește: populația masculină este de 3.525 de locuitori, în timp ce, cea feminină, de 3.644 locuitori. Indicele de bunăstare al populației crește de la un an la altul. Acest lucru se datorează faptului că destul de mulți locuitori, în special tineri, lucrează în străinătate.

Cei care activează în străinătate, în diferite sectoare economice, au trimis bani în țară, economiile lor determinând creșterea economică, precum și creșterea numărului clădirilor noi din localitățile lor de origine.

Dacă în 1992 numărul clădirilor de locuință comună era de 1.961, recensământul din anul 2002 ne dă o altă evidență: 2.049 de clădiri, ceea ce arată că au fost construite 88 de case noi. Dacă indicele proprietăților private a crescut cu aproape 200 de case, cel al locuințelor de stat a scăzut de la 134, la 12 locuințe. În proprietatea unor grupuri nu mai există nicio locuință, iar cele ale cultelor religioase au scăzut de la 8 la 6 imobile.

Așa cum era normal, numărul total al camerelor de locuit crește cu peste 400: de la 4853, la 5254; este consecința directă a sporirii numărului imobilelor de locuit ale populației. În creștere destul de semnificativă, în comparație cu anul 1992, se află și locuitorii care dispun de alimentare cu apă în locuință (432, față de 392), canalizare din rețea publică sau în sistem propriu (394, fată de 277), a celor care dispun de instalație electrică (2.012, fată de 1990). Un indicator aparte, unde constatăm descreștere, este cel al încălzirii. La nivelul județului Maramureș, începând cu anul 1990, treptat, dar, într-un interval scurt de timp, numărul C.E.T.- urilor a scăzut, pentru ca, mai apoi să dispară.

 Populația a fost astfel nevoită să treacă la un sistem nou de încălzire prin centrală proprie de apartament. Așa se explică faptul că, dacă în anul 1992, numărul locuitorilor racordați la rețeaua locală de termoficare era de 110, peste 10 ani numărul a scăzut la 61.

Populația stabilă după etnii, reprezintă un alt indicator urmărit de recensământul, atât din anul 1992, cât și din cel din 2002. În anul 1992, numărul total al populației era, așa cum am menționat și mai sus, de 7.444 de locuitori. Din totalul acestora, 4.733 erau români, 1.974 - maghiari, 730 - romi, 1 german, 2 ucraineni și 3 slovaci.

Datele recensământului din 2002 arată situația sensibil schimbată, din cauza scăderii numărului populației atât la nivel național, cât și local. Astfel, la o populație de 7.169 locuitori, numărul românilor este de 4.202, al ungurilor - 1.815, romi - 1.138 (cu o rată mult mai mare a natalității decât toate etniile la un loc), ucraineni - 11, germani – 1.

Structura populației după religie, scoate încă o dată în evidență preponderența elementului românesc. Astfel, potrivit datelor recensământului din anii 1992, la o populație totală de 7.444 de locuitori, 5.080 sunt ortodocși, 227 greco-catolici, 144 neoprotestanți (penticostali), 76 sunt de altă religie, iar 12 se declară atei, 2 unitarieni, 5 ortodocși de rit vechi.

Recensământul din 2002, ne dă un rezultat asemănător: la 7.169 locuitori, 4.984 sunt ortodocși, 66 greco-catolici, 52 romano-catolici, 1672 reformați, 2 unitarieni, 16 baptiști, 286 penticostali, 5 adventiști de ziua a VII - a, 4 evanghelici, 89 altă religie și 5 fără religie.

Datele statistice la 15.12.2009, evidențiază faptul că populația stabilă după domiciliu și sex în orașul Ulmeni era de 7.459 locuitori, din care 3.681 bărbați și 3.778 femei 3876.

Populația stabilă pe satele componențe este următoarea: Ulmeni - 2.292; Chelința - 1.140; Mânău - 1.021; Arduzel - 803; Someș Uileac - 763; Țicău - 657; Vicea - 272 și Tohat - 205. După etnii, populația stabilă este distribuită astfel: români - 4.202; maghiari - 1.815; romi - 1.122; ucraineni - 11; germani - 1; slovaci - 1; croați - 1. Datele prezentate sunt preluate din adresa 695/10.09.2002., oferită de către Institutul National de Statistică,  referitor la județul Maramureș.

Conform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Ulmeni se ridică la 7.110 locuitori, în scădere față de anul 2009, când fuseseră înregistrați 7.459 de locuitori. Cei mai mulți locuitori sunt români (49,06%), cu minorități de romi (23,73%) și maghiari (20,37%), iar pentru 6,72% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (57,52%), cu minorități de reformați (18,16%), penticostali (13,61%) și martori ai lui Iehova (1,05%), iar pentru 7,37% nu se cunoaște apartenența confesională.

Orașul Ulmeni este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri. Primarul, Lucian Morar Jr., de la Partidul Social Democrat, este în funcție din mai 2025. Începând cu alegerile locale din 2024, Consiliul Local are următoarea componență pe partide politice: PSD – 9 consilieri, UDMR – 3 consilieri, Forța Dreptei – 2 consilieri și PNL – 1 consilier.

În încheiere, prezentul articol își propune nu doar să sintetizeze reperele demografice care au modelat identitatea acestei comunități, ci și să reafirme importanța păstrării și valorificării patrimoniului local. Evoluția orașului Ulmeni reflectă forța, perseverența și spiritul solidar al locuitorilor săi, care au știut să transforme provocările în oportunități de dezvoltare.

Bibliografie selectivă:

1.      Micaș, Lucia, Vicsai, Ioan, ,,Schiță monografică a orașului Ulmeni’’, Baia Mare, 2006, p. 30.

2.      Ibidem, Micaș, Lucia, Vicsai, Ioan, p. 30.

3.      Suciu, Coriolan, ,,Schița Monografică a Sălajului’’, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Județetean Sălaj, A.Z.A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj, p.278.

4.      Arhivele Statului Baia Mare, Fond. Oficiul Parohianl Reformat, Ulemeni, Dosar nr. 3/1904-1912, nr. 4/1917, foaia nr. 11.

5.      Ibidem, Nr. 163/1877-1934, p. 187.

6.      ,,A magyar Korona orszagainar 1910 evi nepszamlalasa’’, Budapest, 1912, p. 387.

7.      Hăgan, Trofin, ,, Maramureșul și Unirea din 1918’’, Baia Mare, 1966, p. 22.

8.      Hăgan, Trofin, op. cit. p. 93.

9.      Ibidem, Consiliul Județean Sălaj, p. 6,7.

10.  Ibidem, p. 10.

11.  Glanetașu, Vasile, ,,Ulmeni, pași spre urbanizare’’, Baia Mare, 1971, p. 7.

12.  Glanetașu, Vasile, op. cit. p. 15.

13.  Ibidem, p. 17.

14.  Ibidem, p. 22.

15.  Ibidem, p. 22.

16.  Primăria Ulmeni, ,,Arhiva locală’’, Fond. A1, fila nr. II, p. 12.

17.  Arhiva Spital Ulmeni, fasc. II, p. 13.

18.  Primăria Ulmeni, op. cit. p. 4.

19.  Institutul Național de Statistică, ,,Direcția Județului Maramureș’’, nr. înreg. 695/1009/2002, p. 8.

20.  Institutul Național de Statistică, op. cit., p. 9.

21.  Ibidem, p. 11.

22.  Ibidem, p. 2.

23.  Ibidem, p. 67.

24.  Ibidem, p. 2.