• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 21 Aprilie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 16 Ianuarie , 2023

Eminescu – Un geniu cunoscut și totuși necunoscut

Despre Eminescu avem impresia că știm totul şi nu știm, în realitate, aproape nimic. Mulți biografi ai marelui poet considerau o profanare intrarea în viața lui intimă, considerând că, astfel, îi diminuează personalitatea. Cercetătorul avertizat consideră necesar să se cunoască cât mai în profunzime viața intimă a omului de geniu pentru a putea înțelege cât mai bine opera sa în care se reflectă din plin.


De copil, Eminescu avea o fire care contrasta cu a celorlalți copii de seama lui. Avea apucături poznașe şi bizare, ceea ce explica dispariția lui de acasă, umblând hoinar şi mâncând câte un covrig la două, trei zile. De atunci iubea codrii şi singurătatea. Vara nu mai dormea acasă, ci pe sub hambare, ori se înfunda în pădurile din împrejurimile Ipoteştilor, pe care le cu­treiera în lung şi-n lat. (Zaharia, 1923: 114).
George Călinescu notează, de asemenea, date biografice legate de comportamentul marelui poet în copilărie.
„Neastâmpărat din fire, Eminescu nu era un copil care să stea mult pe lângă vatră. Pădurile erau aproape. Cu o carte în mână şi cu doi, trei covrigi dispărea de acasă, înfundându-se în codrii din împrejurimile Ipoteştilor, înnoptând pe unde putea. Adesea se urca pe la stâni” (Călinescu, 2014: 66-67).

Copilul Eminescu era greu de ţinut în sânul familiei. Când a fost elev la Cernăuţi, a fugit de două ori de la școală la Ipoteşti, cale de 120 de kilometri. Când a fugit a doua oară, vrând să scape cu fuga de acasă, tatăl său l-a ținut toată ziua legat. El îi spunea tatălui:
„- De ce mă legi degeaba, când eu știu să mă dezleg?” (Zaharia, 1923: 115). Părinții află de la o rudă că fiul lor a dispărut din senin de la școala din Cernăuţi şi doar peste câteva zile a fost adus de pe unde l-au găsit rătăcind pe distanțe mari, zdrobit de oboseală, cu hainele şi ghetele rupte şi prăpădite, fără să-şi dea seama cum de se află acolo. Suferea de automatism ambulatoriu caracterizat prin starea de inconștiență a bolnavului (Zaharia, 1923: 77).

În 1864, mergând la Cernăuți pentru pregătire în particular, fuge cu trupa Tardini, care dădea repre­zentații acolo. Când au plecat artiștii, a plecat şi el.
Încă din tinerețe era un visător şi de timpuriu predispus la suferință. Era foarte nepăsător la aspectul vestimentar. Când a ajuns la Sibiu, pentru a urma clasa a III-a la Gim­naziul catolic, despre ținuta sa neglijentă ne-a lăsat informații Nicolae De­suşianu. „Eram student în drept la Universitatea din Sibiu. Într-o zi de toamnă mă întâmpină un tânăr de la Gimnaziul teologic, cu un zâmbet pe buze. Mi se spune că e Eminescu care mă caută pe mine. Un fior mă cuprinse pentru primul moment neexplicabil, când am văzut acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun pentru cunoașterea truditei sale sorți că, în adevăratul sens al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Cu toate că se afla în costumul celei mai crude suferinţi îţi zâmbea întruna cu atâta mulțu­mire, ca şi când întreaga lume ar fi a lui” (Zaharia, 1923: 121).
Când a plecat cu trupa Tardini, la Cernăuți, Eminovici pune mâna pe tâlhar şi l-ar fi pus în lanţuri (Călinescu, 1982: 444).
Caragiale îşi amintește că Pascaly îi spuse că l-a găsit pe Eminescu la Giurgiu, slujind la curtea şi grajdul unui hotel, culcat în iesle, citind cu glas tare pe Schiller. Un actor din trupa lui povestește că, neavând sufleur, îl trimite în port şi acolo găsise pe Eminescu desculț, fără cămașă, numai în gheroc şi pantaloni, răzând banițele de cereale (Călinescu, 2014: 263). Paradoxul episodului este clar. Comentatorii săi afirmau că nu este un om ca el toată lumea. Era de familie bună şi cu avere. Ca să schimbe aşa o condiție socială cu aceea de hamal sau rândaş la grajd, trebuie ca în tine să fie ceva anormal (Zaharia, 1923: 78).

Eminescu a fost toată viața lui un inadaptabil, o fire contradictorie, nedisciplinată. Aceste trăsături de caracter au generat cea mai mare parte din neajunsurile vieții sale. Viața lui era neregulată, consuma narcotice şi excitante, făcea abuz de tutun şi cafea, petrecea nopți întregi fără mâncare. Cornelia Emilian susține că nebunia i-a fost cauzată de această viață. Călinescu susține că, înainte de boală, Eminescu nu bea fără de măsură, dar când era invitat de colegi, nu refuza localurile. La Viena, când primea bani de acasă, cumpăra cafea şi tutun pe termen lung şi se ducea la cafenea renunțând la mâncare. Dispărea şi apărea vesel, adesea obosit, abătut, palid. Când era întrebat unde ai fost atâta timp? Răspundea: - Ce-ţi pasă?” Era ferm în ceea ce „privește viața sa” (Zaharia, 1923: 139-140 ).

La 23 august 1874, devine director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. La doar doi ani, în 1876, după căderea guvernului Lascăr Catargiu, poetul este dat afară din această slujbă. A fost o lovitură grea pe care a primit-o, aşa cum reiese din cele scrise lui Iacob Negruzzi: „Crede-mă că azi sunt un om pierdut pentru societate”. Lovitura nu a fost singura, deoarece i s-a intentat şi un proces pentru pretinse sustrageri de cărți şi de mobilier din bibliotecă. Să te vezi lăsat pe drumuri, iar, pe de altă parte, învinuit de hoție, iată, fapte care l-au afectat profund.
Rămas pe drumuri, Maiorescu îl numește revizor școlar, dar abia se apucase de treabă că peste un an este destituit şi ajutorul de o sută de galbeni, acordat de către Maiorescu, i se cere să fie înapoiat. În situația în care se afla se vede nevoit să se aciueze pentru un timp în Bojdeuca lui Creangă (Călinescu, 1982: 445). La Iaşi o cu­noaște pe Veronica Micle, iar relațiile înfiripate, deşi aprinse în scrisori, i-au produs poetului mai multe dezamăgiri, între ei intervenind mai multe certuri şi despărțiri. Iată ce declarații aprinse au fost între cei doi. „Şeptezeci de mii de sărutări aş vrea şi n-am nici una, nici una. Te mângâi eu dulce, te sărut cu drag, îţi pup picioruşele şi rămân ca totdeauna şi pentru totdeauna al tău. Turc cinstit şi amorezat Emin Aga” (Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, 2000: 38).

Eminescu mereu se lamenta şi-şi cerea scuze că în amor nu-i putea oferi ce aștepta partenera. „În genunchi te rog, acoperindu-ţi picioarele cu sărutări, să mă ierţi fie pentru cea din urmă oară de neglijența extremă de care m-am făcut vinovat şi dacă-ţi spun de ce n-am scris, nu crede că am voit să mă scuz, căci nu am scuză şi nu merit iertarea ta” (Corespondenţă inedită..., Op. cit., p. 39).
Cât a suferit Eminescu din cauza pustiului său sufletesc reiese dintr-o scrisoare a Veronicăi în care se lamentează. „Tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta. Mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână cu durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăție, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău” (Zaharia, 1923: 159). Rezultă din scrisoare că prețuia şi era convinsă de genialitatea poetului.
Perioada în care a fost gazetar la ziarul „Timpul” din București a fost cea mai apăsătoare şi înrobitoare. O mărturisește chiar nefericitul poet. „Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare aşi veni, dar eu nu am vacanță şi trebuie să trag ca catârii greu la vale, greu la deal. Ei, dacă ai şti cum salahoria asta, în care petrec împreună cu toată mizeria asta, mă apasă şi mă fac şi capabil de a voi”. Îi scria Veronicăi Micle la 1882. (Zaharia, 1923: 163).

Ioan Slavici, într-o conferință ținută la 1882, face referiri la viața extrem de grea ce i-a fost dată să o trăiască la Timpul. „Conștiincios şi muncitor, fără măsură de multe ori, Eminescu ducea singur greu­tățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână? Şi a doua zi era palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta in­formații, făcea corecturi şi numai seara, când gazeta începea să se vânture în roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit, n-a mâncat nimic în ziua aceia” (Zaharia, 1923: 169-170).

„Într-o zi m-am dus la tipografie să-l iau să mâncăm împreună.
L-am găsit făcând corecturi. Era obosit la faţă şi zicea:
- Uf, nu mai pot, nu mai pot. Aş vrea să mă duc undeva la ţară vreo două săptămâni.
- De ce nu te duci?
- Dar unde să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” (Zaharia, 1923: 170 ).
Colegii de redacție îl împovărau şi ei. Nu arareori îi spuneau:
„ - Mihai, noi suntem obosiți, mergem să ne odihnim. Faci tu în locul nostru?
- Fac, desigur, puteți merge”.

Eminescu era un foarte bun camarad. Era stăpânit de o durere morală. În firea lui erau contraste ciudate. El trecea de la o stare afectivă la alta. Era când vesel, când trist, când comunicativ, când ursuz, când blând, când aspru. Se mulțumea cu nimica şi era ne­mulțumit de toți (Zaharia, 1923: 131).

La Timpul, boala i s-a agravat şi dezamăgirea şi pesimismul se manifestau din plin. „Degeaba încerc să pun mâna pe condei, să încerc a scrie ceva, că nu mai pot şi mă simt că am secat moralicește şi mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi revin în fire. Aștept telegramele Hadas ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”. (Călinescu, 2014: 267).
În cei șase ani cât a stat la Bucu­rești, şi-a purtat mobilierul rudimentar pe la multe gazde. Mite Kremnitz i-a oferit o cameră în schimbul lecțiilor de limba română ce le primea de la el, dar nu a putut ține sub ochii intelectualei germane priveliștea boemei sale (Călinescu, 2014: 263). Maiorescu i-a oferit şi el o cameră, dar rânduiala aristocratică, mesele regulate, nevoia de a fi îngrijit l-au făcut să stea numai două săptămâni. La Maiorescu nu putea arunca rufele murdare după sobă, nici mucuri de țigară pe jos şi nici să facă fum de țigară şi miros de cafea în cameră.
O particularitate a lui Eminescu era risipa care l-a făcut să sufere mult. La el era necumpătarea în cheltuieli, cu totul în disproporție cu veniturile sale (Zaharia, 1923: 129).
După nebunie, firea lui necumpătată s-a accentuat foarte mult, mai ales, că era mereu nevoit să trăiască din mila altora (Zaharia, 1923: 129).
„În 1883 a început să se îndărătnicească, mă supăram câteodată pe el. Obiceiul îi era să citească cu glas tare, ceea ce îi plăcea mai ales poeziile şi făcea multă gălăgie când scria. Se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă. Era oarecum în harță cu lumea” (Zaharia, 1923: 135).

Eminescu, când scria, se închidea în casă şi nu-i plăcea să fie deranjat nici de prieteni. Dacă intra cineva la el, îl întreba brusc: „-La ce-ai venit?”. Respectivul nu putea să petreacă mult la poet din cauză că atmosfera din locuința sa era infernală. Mirosul cafelei, al spirtului de la mașină, împreună cu fumul tutunului, care umplea casa ca o ceață, de nu puteai vedea obiectele cele mai apropiate din casă, îi alunga pe fiecare camarad de la Eminescu (Zaharia, 1923: 135).
Călinescu menționează şi el. „În pragul odăii lui, prietenii rămâneau asfixiați: cărți risipite pe jos, rufe aruncate după sobă, ghetele în pat, pat nefăcut, apă hohnită în cofă, coji de nuci, ghemotoace de hârtie”(Călinescu, 1982: 445).

La București l-a ajutat mult dragostea pentru Veronica Micle, pe care voia s-o ia de soție, în ciuda lui Maiorescu care l-a consiliat să nu o ia. Când venea Veronica la București, se îmbrăca mai îngrijit, iar colegii de la Timpul îl tachinau: „Vine Veronica”.
Veronicăi Micle nu-i plăcea modul de trai al lui Eminescu şi nici lui nu-i convenea modul ei de viață. Când s-a despărțit definitiv de ea, poetul a exclamat: „Îți mulţumesc, Doam­ne! Am scăpat, în sfârşit, pentru totdeauna” (Călinescu, 2014: 246).
Eminescu era stăpânit de o in­satisfacție erotică. „În ce mă privește pe mine, deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar vă spun drept, eu n-am iubit niciodată. Eu mă înșelam pe mine luând drept dragoste dorința de dragoste” (Călinescu, 2014: 233-234).

Istoricii literari au omis să amintească că Eminescu a fost arestat de cel puțin douăsprezece ori. Aurel Sasu amintește de consi­derațiile lui Horia Patapievici care menționează de „deținutul politic şi arestatul Eminescu”. (Sasu, 2017: 130). George Călinescu vor­bește, totuși, de o arestare a marelui poet. „Sergenții de stradă îl târau ca pe un Christ domol, când ordinea publică li se părea primejduită. Lumea şi copiii se țineau droaie şi poetul tindea să devină un fel de atracţiune a urbei” (Călinescu, 2014: 282).
Lui Eminescu nu îi plăcea şi îl supăra când primea ceva de protecție. Erau pentru el jignitoare. Mite Kremnitz, simţitoare pentru soarta poetului şi profesorului ei de limba română, pentru a-i veni în ajutor i-a oferit 200 de lei. Îi răspunde nervos. „Nu mi-aş fi închipuit ca o doamnă atât de in­te­li­gentă ca d-ta nu-şi dă seama că mă jignește când crede că în vederea unui câștig îmi dau osteneala de a o învăța românește”.
Într-o epistolă către Vlahuţă îi scrie să înceteze de a-l mai umili prin subscripţiile publice. (Călinescu, 2014: 284).
Despre moartea marelui poet s-a scris mult şi multe au fost părerile, dar şi exagerările. Maiorescu consideră că la baza morții sale a stat o fatalitate ereditară. Caragiale consideră că geniul literaturii românești a căzut sub loviturile vrăjmașilor. Alți istorici literari au fost de părere că moartea lui Eminescu a fost un asasinat politic. Lovitura în cap cu o cărămidă comisă de Petrea Poienaru, după Călinescu, cu o piatră trasă din praștie, nu a cauzat moartea poetului. Între lovitura din mai şi 15 iunie trecuse aproape o lună, ceea ce ne dovedește că nu din această cauză a murit Eminescu. Acea lovitură a fost, de fapt, o zgârietură. Eminescu a murit câte puțin. Viața zbuciumată i-a afectat inima. La autopsie boala ce-a cauzat moartea a fost endocardita.


Note:
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1982.
Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, Bucu­rești, Editura Cartex, 2014.
*** Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
Sasu, Aurel, Cum mor scriitorii români, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Ştiinţă, 2017.
Zaharia, Nicolaie, Mihail Eminescu. Viața şi opera lui, București, Editura Librăriei Socec, 1923.

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.