Efrem Ştirbu: „Deportaţi în Doneţk” - jurnal de front

Prof. Gherheş Mihaela-Cristina, Școala Gimnazială „Lucian Blaga” Baia Mare
 

Lucrarea lui Efrem Ştirbu „Deportaţi în Doneţk” este specifică literaturii de sertar, memorialisticii şi are calitatea de izvor istoric, de restituire istoriografică. A apărut în două ediții: prima la Editura „Scriptorium”, Baia Mare, în „Colecţia ISTORIE-RESTITUIRI”, 2010; a doua, la Editura MaestroTip, Fersig, 2023.

Efrim Știrbu s-a născut la 25 decembrie 1912, în comu­na Puhoi, Republica Moldova.  Clasele primare le-a făcut la Soroca, școala pedagogică la Chișinău, iar la București a absolvit Facultatea de Filologie, specializarea Limba și literatura română - Istorie. Între anii 1940 - 1944 a fost concentrat în război, iar la 23 august 1944 rușii l-au luat prizonier și a fost deportat în bazinul Doneșk, la minele de cărbune. În anul 1948 a fost eliberat, s-a întors în țară și a venit în Maramureș, unde a cunoscut- o pe învățătoarea Mihalca Ileana din Petrova cu care s-a căsătorit. A fost profesor la Vișeu, Săcel, apoi la Petrova unde a profesat până la pensionare. La 12 februarie 1993 „a plecat spre altă galaxie”, așa cum afirma un grup de foști elevi.

Fără să beneficieze de exigenţele specifice unei „construcţii” tipografice clasice, lucrarea de faţă, aşternută pe cuprinsul a 160 de pagini, enumeră un „Cuvânt explicativ” al autorului, (întocmit la 30 ianuarie 1993, în Petrova), o scurtă biografie întocmită de doamna Rodica Toader, fiica autorului, o „Notă a redacţiei” şi tumultul a 27 fragmente de „memorie”.
Cele 27 de nestemate ale amintirii ilustrează, cu asupra de măsură, profesia autorului, fiind deosebit de provocatoare, chintesenţe de idei: „Drumul robilor”, „Infernul din subteran”, „Securitatea omniprezentă”, „Moare o privighetoare”, „Prezenţa nocturnului” ş.a.

Referitor la la conținutul cărţii de faţă, autorul precizează: „Lucrarea de faţă cuprinde evenimente petrecute între anii 1944, după 23 august şi până la 10 octombrie 1948” (p. 7). Dramatismul şi nemulţumirea autorului pornesc din adevărul că: „Nu ştim în ce condiţii s-a perfectat actul care a oprit bătaia tunurilor spre Răsărit, dar a permis să ia în captivitate zeci de mii de militari români aflaţi pe câmpul de bătaie în momentul încheierii armistiţiului. Ruşinos, în armistiţiu, zecile de mii de prizonieri nu au căzut în captivitate când erau cu arma în mână, ci după memorabila zi fatală, când ostaşii au aruncat armele crezând în armistiţiu, în valabilitatea lui, ca act ce încheia duşmănia dintre cele două state vecine. Oare acest act nu cuprindea nici o clauză legată de luarea de prizonieri?” (p. 7).

Inventarul jargoanelor de lagăr, aparţinând unui registru sinistru al istoriei, rezonează până azi macabru şi înfiorător. Expresiile otrăvite de ură, porneau din gurile gardienilor ruşi, ale sanitarelor care: „Erau vesele, cântau cât le ţinea gura melodia «Katiuşa»” (p. 65).
Disputele interumane din interiorul lagărului erau cu trimiteri clare la războiul purtat contra ruşilor de către Regatul român: „probabil că de sus pornea această neglijenţă şi chiar ură faţă de prizonierii români. De multe ori ruşii îşi manifestau ura faţă de noi «voi ne-aţi omorât fraţii, părinţii, copiii noştri», ziceau ei «meritaţi moartea!». Ce puteam să le spunem noi!” (p. 65).
De-a dreptul denigratoare s-a dovedit a fi atitudinea răzbunătoare a ruşilor proveniţi de la Odessa, ca urmare a atrocităţilor petrecute aici în ambele tabere ale războiului româno-rus, cum este şi cazul doctoriţei: „Unii mureau în lagăr din cauza doctoriţei. Era originară din Odessa. Totdeauna spunea că noi, românii, i-am ucis părinţii. Într-adevăr, armata română a cucerit Odessa, dar îmi amintesc că aveam ordine severe să nu maltratăm pe nimeni din satele prin care am trecut. Că au murit de bombe sau mitraliere, din avioane, nu poate fi un obiect de discuţie, întrucât nu se pune problema ca să îl menajezi pe unul care vine spre tine, tot cu arma în mână şi te omoară pe tine, dacă nu te aperi. Că avea dreptate sau nu, cine mai ştie? Doctoriţa evreică se răzbuna pe români.
Nu-i trimitea la spitalul central, probabil că avea ordine de sus” (p. 70).

Profesia de dascăl de Limba română şi Istorie îl califică şi mai mult, din când în când pe autorul mărturisitor, iar rândurile de faţă capătă valenţe de scriitură literară: „Praful scormonit de pe şosea de la şenilele tancurilor, de roţile camioanelor şi a copitelor cailor, se ridică mai sus, tot mai sus, legând cerul de pământ” (p. 18); „Înserarea merge în pas cu noi. În depărtare se văd lumini slabe şi puţine” (p. 24); „Convoierii ne bagă în gura tunelului. Tremurăm ca strunele de vioară sub degetele cântăreţului” (p. 102) ş.a.

Autorul reuşeşte adeseori să creeze adevărate imagini (evident, de teroare) demne de o pagină de literatură, iar tabloul creat, prin sin­ceritatea pe care o simţi cum picură din el, te face să te simţi înfiorat şi înfrigurat, chiar şi atunci când, aparent, descrie o scenă banală: „Aşa îl botezaserăm pe soţul doctoriţei, care era ofiţer de securitate („Nocturnul”). Rar îl vedeai ziua prin lagăr şi când îl vedeai era semn rău, însemna că urmărea ceva… Ofiţerul umbla de unul singur prin lagăr şi totuşi ştia despre fiecare ce hram poartă” (p. 127).

Mulţimea evenimentelor descrise din lagăr este foarte diversă, enumerând evadări, surghiuniri, schingiuiri, vizite nocturne ale securiştilor, operaţii chirurgicale pe viu, înfometarea zilnică, lupta cu păduchii şi ploşniţele, soarta mult mai cruntă a basarabenilor, pactizarea cu ruşii lui Vlasov, simpatiile cu deţinuţii nemţi şi unguri, protecţia doctorilor români, atitudinea nazistă a doctoriţei evreice din Odessa, încrâncenarea răniţilor ruşi pentru pierderile suferite din partea ostaşilor români, democraţia suferinţei din spitale, dintre bolnavii de diferite etnii (în general), momentul memorabil al lăsării de fumat ş.a.
Cu siguranţă că argumentele care întreţin combustia interesului pentru această mărturisire avizată şi sinceră sunt mult mai multe decât pot fi enumerate. Mă opresc însă, la ceea ce am putea numi jocul straniu al destinului, mereu poate prezent, fie şi prin „îngerul păzitor” al fiecăruia, făcându-ţi cu ochiul. Prin astfel de momente de cumpănă a soartei i-a fost dat să treacă şi eroului nostru, autorul, de două ori: „Se arată o zi călduroasă, fără zdreanţă de nori. În acest timp un bătrân, după o poartă se uită la noi. Fiind mai aproape de acea poartă, striga la mine să vin lângă el să îmi spună ceva…” (p. 14). Dumnezeiasca scenă continuă la aceeaşi parametri existenţiali în contextul strigătelor de armistiţiu ale ofiţerilor ruşi: „Omul aflat dincolo de poartă ridică puţin capul şi îmi spune să las haina militară, el îmi dă o cămaşă ţărănească, o pereche de pantaloni şi o greblă în spate şi să mă duc <<în lume cu Dumnezeu>>. Îmi spune că îi cunoaşte pe ruşi că sunt mincinoşi, că a fost şi el prizonier în 1917. «V-au prins în capcană, nu vă mai gândiţi că vă eliberează»” (p. 15).

Sentinţa formulată de binevoitorul moldovean din Iteşti avea să se dovedească crâncen de adevărată, iar himera „propuşcii” (document de eliberare) s-a dovedit a fi încă o diversiune, marcă brevetată ca sovietică: „Am regretat că nu am fugit cu sublocotenentul Bujinschi, care a fugit de la gara Fântânele, când m-a îndemnat şi pe mine să mergem împreună. În acel haos de pe şosea nimeni nu se mai interesa de un om, ci de gloată, o masă de oameni care mai speră într-o propuscă” (p. 19-20).
Animată fiind de marea admiraţie profesională pe care i-o port „Domnului Ştirbu”, dascăl calificat în cea mai nobilă profesie, profesor de Limba şi literatura română – Istorie, încununez aceste rânduri ale dramaticului său manifest de credinţă, cu convingerea invocată de către Domnia sa că „eliberarea ultimilor deţinuţi din lagărele sovietice a fost condiţionată cu abdicarea regelui”. Acest adevăr crunt al istoriei noastre, respectiv cel al sacrificării a sute de mii de prizonieri români în lagărele sovietice, doar de dragul păstrării coroanei regale (efemere, cum s-a dovedit!) n-a fost încă abordat de istoriografia noastră, selectivă şi părtinitoare; vina basculându-se, încă de atunci, doar într-o direcţie, nu în totalitate responsabilă: „Am înţeles că minciuna comunistă porneşte de la vârfurile piramidei şi se sfârşeşte cu ultimul naiv care bate din palme la şedinţe, dar nu ştie de ce bate. Este psihologia maselor, în care poate voi intra şi eu. Voi bate şi eu din palme, însă eu voi şti că tot ce se spune este minciună” (p. 158).
„Historia magistra vitae!”