Despre înțelepciunea păcii și nebunia războiului. De bello, există vreun război bineplăcut Domnului?

 Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă

Situația internațională, dar îndeosebi cea zonală, ne dă posibilitatea să simțim faptul că în sinea noastră avem răspunsul privitor la ceea ce curent se tot proclamă în mediile comunicaționale: etica războiului. Simțim cum frica deformează și individualizează atitudinile noastre, depărtând de la noi curajul și capacitatea de asumare a stării de jertfă, singura care te eliberează. În creștinism, dar nu numai, avem o pagină sângeroasă care vine să ne ofere hermeneutica autentică a jertfei lui Hristos, este pagina istoriei martirilor[1] din care un ecou se răsfrânge spre noi: în Hristos pot, în Hristos care mă întărește (Filip 4,13)! De aici prima idee din titlu: bagă sabia ta în teacă, Petru! (In 18,11), căci dacă voiam îl rugam pe Tatăl Meu și mi-ar fi trimis miriade de ostași (Mt 26,53), dar Eu sunt Pacea lumii, pacea Mea dau vouă (In 14,27), Pace vouă (In 20,29)! Așadar, Hristos este izvorul păcii și lecția care îți oferă cheia interpretativă a stării de război. Spusă de altfel de profeți secole la rând, ea, starea de război, își are cauză în păcătuirea noastră, de aceea lasă Dumnezeu să se abată asupra noastră neamuri străine pentru care, la vremea știută de El, va avea toiagul îndreptării pentru fărădelegile lor[2].

A existat un singur caz biblic în care li s-a permis evreilor să se apere, poate fi observat în cartea Estera[3], dar și acolo veți vedea cât de zelos e omul la sabie. De aceea, Dumnezeu nu iubește să pedepsească, nu se grăbește să judece, ci întru milostivirea Sa caută vremi de pocăință. Căci, totuși, există un război bineplăcut lui Dumnezeu: războiul duhovnicesc – askesis[4] – războiul nevăzut prin care facem să răsară în lume omul nevăzut. În acest context, apar două concepte tari și generatoare de dezbateri: războiul nevăzut și omul nevăzut, unul te trimite la Sf. Nicodim Aghioritul[5], iar celălalt la Alexis Carrel[6] și la Andre Scrima. Pentru a defini rapid războiul nevăzut, aș coborî la cartea Facerea 32,24-30, unde se face referire la lupta lui Iacov cu Dumnezeu[7] din care nu aș extrage de această dată decât ideea: nu te las să pleci, Doamne, căci acesta este țelul războiului nevăzut să-ți dobândești nedespărțirea de Dumnezeu. Și în acest sens aș adăuga o rugăciune la prorocul Daniel „O, Doamne, ascultă! O, Doamne, iartă! O, Doamne, ia aminte și lucrează! Nu întârzia, pentru numele Tău, Dumnezeul meu” (Dan 9,19), iar numele Său este „Eu”, adică sunt, ori în cheia Apocalipsei lui Ioan este „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (1,4). El nu pleacă, e omniprezent, tu ești cel care-L părăsești! Și atunci? Cât despre omul nevăzut aș invoca un singur pasaj din Antropologia apofatică a lui Scrima: „antropologiile filosofice... ele sunt parțiale. O antropologie ortodoxă va trebui să-și aibă rădăcinile dincolo de ele, în omul ascuns care stă bine și stă cu frică în fața Dumnezeului celui ascuns”[8], adică stă în înțelepciunea păcii ce izvorăște din Euharistie, căci de acolo este expresia a sta cu frică[9].

Așa că, din perspectiva biblică, nu se prea găsesc justificări despre război, chiar și atunci când asupra ta vine cotropitorul. Cauza nu trebuie căutată în afară, ci mai întâi înlăuntrul tău. Știu, pot fi multe zise despre intrarea în Canaan, dar să luăm aminte la faptul că textul acela ne vorbește prin forța sa paradigmatică despre o lectio pneumatica/ spiritualis: „căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înțelesul spiritual”[10].

Reflectarea asumării trecutului în construirea păcii

De la aceste câteva premise de factură biblică aș pleca spre a identifica o hermeneutică pentru lecturarea trecutului istoric în sensul identificării unei culturi a păcii, a unității, a înțelepciunii și nu o perpetuă împietrire a omului în nebunia răului. Alegerea momentelor și secvențelor este total arbitrară, ea țintește doar stârnirea unei acțiuni posibil mult mai ample și mai ancorate științific în metodologiile socio-umane și politice în uz.

Situația concretă de astăzi din arealul estic ne determină să lecturăm trecutul pentru ca viitorul să nu repete cauzele ce determină confruntări, ci să aducem în prim plan soluțiile unității, armoniei și ale păcii. Privind retroactiv a doua jumătate a secolului al XIX-lea observăm că România începe să se manifeste tot mai convingător ca o parte activă a Europei atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere intelectual și politic, devenind cultural și civilizațional consensuală cu tipul democrației occidentale europene[11].  Cu toate acestea, decalajul este destul de mare, iar înțelepciunea participanților la negocieri trebuie să fie la cote înalte, la fel este și astăzi. Ceea ce doresc să readuc în mintea cititorului este procesul de recuperare a conștiinței istorice[12] de către generațiile de azi cu deplină luciditate și cu înțelegerea faptului că un popor oprimat secole de-a rândul trebuie să fie conștient că această conștiință i-a fost ținută vie de evenimente și personalități care nu au o continuitate organică, ci un aspect sporadic, dar deplin edificator și să fim mulțumitori față de ceea ce Dumnezeu ne-a dat în trecutul nostru pentru ca pe aceste temelii să edificăm un viitor credibil și asumat.

Conflagrațiile mondiale, în care am fost nevoiți să intrăm tocmai pentru vulnerabilitatea noastră ca Monarhie tânără ori ca Principat al unui mare Imperiu, trebuie și ele receptate ca lecții de asumare responsabilă a deciziilor privitoare la manierele diplomatice sau de război menite a fi adoptate spre a se conserva ceea ce cu multă jertfă a fost păstrat în suflet și în conștiință ca ideal și realizat la plinirea timpului auroral al românilor. Deci aceste confruntări pot fi lecții practice pentru leadershipul actual, fiind deplin conștient că și acum suntem în zona de confruntare a două lumi, a două sisteme politice, culturale și etice și că trebuie să manifeste o maximă înțelepciune, fermitate și că nu trebuie să uite că intrarea în război are în sine un anume mod de a te conștientiza de faptul că ești parte a unei unități de mult frânte, dar care așteaptă o revitalizare în valențe autentic cosmice, cosmosul fiind armonie, kalokagatie și unitate.

Elementele de exemplificare vor fi alese total aleatoriu, voi scrie despre războiul de după război sau despre rezistența anticomunistă, țintind prin aceasta retrezirea conștiinței istorice a fiecăruia dintre noi. Apoi voi aduce în fața noastră un model de realizare a actului diplomatic pentru statul nostru care rămâne peste veacuri paradigmă diplomatică în care se regăsește în chip deplin conștiința demnității umane, demnitate care este mai presus de identitatea etnică sau statală, ea trebuind să fie derivată pentru om din însăși Slava lui Dumnezeu (kavod), după a cărui chip a fost creat omul.

Voi observa îndeosebi datele relevante oferite de Doru Radosav, de Paula Ivan și de colaboratorii acestora. Pentru rezistența anticomunistă, prezentarea mea, neurmărind să realizeze o prezentare exhaustivă a formelor, a tipurilor de reacție, a martirajului, va fi mai mult un exercițiu de manifestare euharistică, de exprimare a laudei și mulțumirii noastre față de membrii grupurilor ce au activat între 1948-1962 în Bucovina, Banat, Brașov, Vrancea, Sibiu, Maramureș, Munții Apuseni, Arad, Dobrogea, Bacău, Muscel și Făgăraș[13]. Ei au fost urmați de gruparea intelectualilor din care făceau parte Paul Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea, dar și de mișcările muncitorești, țărănești și studențești, începând cu anul 1977[14]. Am urmărit o mișcare studențească din anul 1981 de la Universitatea din Timișoara în care a fost implicată scriitoarea Gabriela Verban[15]. Nu pot să nu amintesc SLOMR, organizație care ne arată că și noi eram în stare să generăm o Solidaritate.

Profesorul D. Radosav observă că „toate aceste forme și tipologii asamblează și întrețin o cultură a rezistenței relevabile printr-o manifestare proteiformă declanșată și reprodusă la nivelul mentalului colectiv subzistent, neideologizat”[16]. Jürgen Habermas[17] face referire la necesitatea diseminării acestei forme de rezistență într-un spațiu social al proximității ce mizează pe similitudinea de valori asumate, pe o conștiință comună, pe o reactivitate împărtășită în social, el vorbește despre o rezistență discursivă, evidentă în acte și acțiuni comunicative ce se bazează pe valori universale, precum adevărul, dreptatea, sinceritatea pe care participanții le asumă în mod implicit. Iată din nou o lectio, un „documentum de paesenti pro future”. Michel Foucault[18] semnalează faptul că societatea comunistă s-a construit și apoi s-a manifestat pe un latent causus belli ca o societate punitivă, o societate în care dușmanul de clasă este obiectul unui rasism de stat. Deficitul de legitimitate a comunismului ar revendica din partea fiecăruia dintre noi un „masiv și imperativ apel la memorie”. Și închei acest exercițiu de decantare a unor lecții pentru viitor referindu-mă la un pasaj din Sf. Ap. Pavel din Epistola către Evrei: „priviți la înaintașii voștri... și urmați-le credința”, căci „parcursul marcat de transferurile succesive ale amintirii în memorie și ale memoriei în istorie va profila și va valida valențele unei noi istorii. Impostarea istorică a rezistenței anticomuniste în discursul public este motivată prevalent etic”, dar are și o valență argumentativă pentru a ne trezi la conștiința unității, a puterii de veacuri și a necesității reasumării și rezidirii culturale, civice și de credință pentru a putea birui în războiul de după război și pentru a ne regăsi într-un parcurs de autentic război duhovnicesc cu noi înșine.

Constantin Karadja – diplomatul român care a salvat vieți în timpul Holocaustului

Al doilea exemplu vizează un studiu al lui Floris van Dijk[19] dedicat lui Constantin Karadja. Acesta a fost un diplomat român de origine nobiliară, a jucat un rol esențial în salvarea evreilor în timpul Holocaustului, acționând curajos împotriva politicilor progermane și antisemite ale guvernului român. Născut pe 24 noiembrie 1889, într-un mediu educat, Karadja a urmat studii de drept în Anglia și România, iar cariera sa diplomatică a inclus funcții importante, precum consul general în Berlin și director de afaceri consulare în Ministerul de Externe al României. În perioada în care România a fost aliată cu Germania nazistă, Karadja a fost profund conștient de impactul devastator al regimului asupra evreilor. Viziunea sa umanistă și valorile democratice l-au determinat să se opună măsurilor draconice impuse evreilor, în special după evenimentele sinistre ale „Nopții de Cristal” (Kristallnacht) din noiembrie 1938, când violențele împotriva evreilor din Germania au atins un vârf alarmant. Acesta a început să scrie memoriu și raporturi către autoritățile centrale, subliniind că toți cetățenii României merită protecție, indiferent de etnie, un principiu rar întâlnit în acele vremuri.

În 1941, în urma unei decizii guvernamentale care obliga ca în pașapoartele evreilor să fie adăugată stigmatizanta etichetă „evreu”, Karadja a reacționat vehement. Astralizând această măsură care contribuia la discriminare, el a propus înlocuirea cu o literă „X” anonimă și a avertizat că, în urma acestor măsuri, România va fi văzută ca un complicat coresponsabil al atrocităților naziste. Prin acțiunile sale, el a atras atenția asupra violenței împotriva evreilor și a cerut ajutoare umanității internaționale, subliniind că românii evrei nu ar trebui să fie discriminați. Un alt aspect remarcabil al activităților lui Karadja a fost furnizarea de vize și documente de călătorie pentru mii de evrei care căutau refugiu. Acesta, prin intermediul scrisorilor și memoriilor oficiale, a sprijinit evacuarea evreilor din Germania, Franța, Grecia, Ungaria și Italia, contribuind astfel la salvarea a aproximativ 51.000 de vieți. După război, Karadja nu a fost scutit de represiunile regimului comunist, fiind demis din funcțiile diplomatice în 1944 și, deși a fost reabilitat mai târziu, a trăit în condiții dificile, fiind nevoit să își vândă colecțiile personale pentru a supraviețui. A decedat pe 28 decembrie 1950, lăsând în urmă o moștenire de umanitate și curaj. Postum, a fost distins cu titlul „Drept între popoare” de către Yad Vashem, recunoaștere ce subliniază eforturile sale în salvarea evreilor în vremuri de teroare. Astfel, Constantin Karadja rămâne o figură emblematică a umanismului și a dreptei, un diplomat a cărui acțiune aniversată de solidaritate evidențiază puterea inomabilă a compasiunii umane într-o lume strivită de rău.

Din motive subiective doresc să închei cu un citat din Mircea Eliade: „În această ciocnire apocaliptică de astăzi, națiunea mea are prea puțin noroc să supraviețuiască, aceasta este obsesia mea zilnică […] România și chiar națiunea română (în elementele sale de continuitate istorică și culturală) trec prin cea mai mare criză din existența lor...”[20] Exprimarea grijii autorului față de națiune este evidentă prin tonul alarmant și prin grija profundă pe care o manifestă față de soarta României într-un context internațional dramatic. Mircea Eliade subliniază faptul că națiunea sa „are prea puțin noroc să supraviețuiască”, evidențiind vulnerabilitatea României în fața amenințărilor externe, cum ar fi imperiul vecin de „aproximativ șase ori mai mare decât întreaga Europă”. Această formulare sugerează un sentiment de apăsare și disperare cu privire la viitorul țării. Mai mult, autorul face referire la „cea mai mare criză din existența” României, ceea ce reflectă nu doar o analiză a contextului istoric, dar și o tristețe profundă față de starea națiunii. Îngrijorarea este accentuată prin critica adusă liderilor politici, sugerând că aceștia sunt incapabili să conducă sau să protejeze interesele țării, descriindu-i ca fiind „orbi” în fața pericolelor. În ansamblu, aceste elemente reflectă o îngrijorare profundă și o atașare emoțională față de neam, subliniind atât dificultățile, cât și sentimentul de responsabilitate comună pentru viitorul României. Mircea Eliade își manifestă dorința de a vedea națiunea prosperând și protejată, în ciuda provocărilor externe și interne.

Concluzii

Căutarea înțelepciunii pleacă de obicei de la învățarea fricii de Dumnezeu, ura nici măcar nu trebuie învățată, că te face ea învățat a toate. Să ne întoarcem și să adunăm curajul mărturisirii adevărului neamului nostru și acesta, prin lecțiile sale, ne va învăța să construim un viitor cu pace. Vine Învierea, Cel înviat a dat tuturor Pace! Să devenim ecoul Lui în lumea de azi!