Conferința de Pace de la Paris, 1919-1920. Formarea Statului Național Unitar Român (continuare)

 Ne propunem a prezenta succint modelul de rezolvare a problemelor teritoriale ale României, odată cu semnarea tratatelor de pace, și anume cu Austria, la Saint Germain, în 10 septembrie 1919, cu Bulgaria, la Neully, la 27 noiembrie 1919, cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, precum și a modului de rezolvare a disputelor teritoriale cu țările aliate, Serbia, Cehoslovacia și Rusia.

Cu prilejul elaborării Tratatului de Pace cu Bulgaria, semnat la Neully, la 27 noiembrie 1919, comisia C.S.C.T. a trebuit să se pronunțe cu privire la pretenția acesteia asupra Cadrilaterului. Expert pentru Dobrogea, E. de Martonne la 6 mai 1919, pe baza unei aprofundate analize, conchide: „În lungul Dunării, populația este aproape română și faptul care arată harta (Fig. 2) este că reprezintă populația cea mai densă. Regiunile amestecate etnic nu prea sunt populate”. E. de Martonne insistă, de asemenea, asupra factorilor economici și strategici care pledează pentru rămânerea acestui teritoriu la România. Plecând de la această analiză, plenipotențiarii întocmesc un raport în favoarea stării quo ante. „Comisia estimează că nu este cazul a propune sau de  recomanda o modificare de frontieră, care ar urmări cedarea la un stat inamic a unui teritoriu făcând parte de drept, integrată a unei țări aliate”.

Încheierea Tratatului de pace cu Austria, la 10 septembrie 1919, a generat dispute între reprezentanții Marilor Puteri și ai României, reprezentată de I.C. Brătianu. Pe baza propunerilor făcute de reprezentanții Franței și Marii Britanii în Comisia C.S.C.T., cu toată împotrivirea inițială a reprezentanților SUA de a se acorda României întreaga Bucovină, în final cele două state europene și-au impus punctul de vedere, articolul din tratat având conținutul: „Austria renunță, în ceea ce privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurilor asupra părții fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincolo de fruntăriile României”. Frontierele sunt cele stabilite prin Decizia de Unire din 15/28 noiembrie 1918. Primul-ministru Brătianu a refuzat să semneze Tratatul, nefiind de acord cu art. 12, care se referea la minorități și care, după părerea lui, ar aduce limitări suveranității naționale. Marile Puteri nu țin seamă de protestul delegației române și remit Tratatul spre semnare Austriei. Ca o reacție la această acțiune, Brătianu părăsește Parisul, la 4 iulie 1919, iar la două zile după semnarea tratatului de Austria, la 12 septembrie 1919, demisionează din funcția de prim-ministru. Marile Puteri au trimis note ultimative, prin care România era somată să semneze Tratatul de pace cu Austria. Acest tratat este semnat de generalul C. Coandă, delegatul României la Conferința de Pace, în numele guvernului condus de Alexandru Vaida Voievod, la 10 decembrie 1919.

În preambulul Tratatului minorităților naționale, semnat în aceeași zi, se prevedea: „Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, Principalele Puteri Aliate și Asociate, pe de o parte și România pe de altă parte, având în vedere că în virtutea tratatelor pe care Principalele Puteri Aliate și Asociate și-au pus semnătura, sporiri însemnate teritoriale sunt sau vor fi dobândite de Regatul României, considerând că România, din propria voință, dorește a da garanții sigure de libertate și dreptate, atât locuitorilor din Vechiul Regat al României, cât și celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie, cărora le-ar aparține”.

Comisia Teritorială C.S.C.T., în aprilie 1919, s-a pronunțat pentru realipirea Basarabiei la România „luând în considerare aspirațiile generale ale populației… caracterul moldav al regiunii, din punct de vedere geografic și etnic, precum și argumentele de ordin istoric și economic”.⁵ Cu toate acestea, datorită circumstanțelor internaționale, problema Basarabiei a fost reanalizată. Recensământul din anul 1897, doar pe baza apartenenței lingvistice, care favoriza Rusia, relata prezența a 1.935.412 locuitori, limba ”moldovenească” fiind vorbită de 47,58% locuitori, în special în zonele rurale, unde nu s-a reușit rusificarea. Satele românești și-au păstrat specificul național pe tot parcursul secolului al XIX-lea.^6,7

În urma unei vizite făcute în Basarabia, E. de Martonne întocmește, în iulie 1919, un raport prin care susține că revendicările române privitoare la Basarabia sunt îndreptățite. Această pledoarie a reprezentantului Franței are loc în contextul elaborării raportului final privitor la situația acestei regiuni. E. de Martonne consideră că statisticile etnice publicate de Rusia sunt discordante și presupune că numărul rutenilor din Nordul ținutului și a rușilor în orașe a fost supraestimat, în detrimentul maselor rurale românești. Topografia Basarabiei este asemănătoare cu colinele din Moldova și Valahia. Structura etnică, geografia și istoria, viciate prin rusificare, dorința de unire sunt favorabile revenirii la România. E. de Martonne conchide că acest spațiu nu poate urma decât „calea firească și naturală de integrare în unitatea românească”. Orice altă cale trebuie obligatoriu respinsă, iar încercările de revenire forțată la vechiul regim al Rusiei țariste (ulterior bolșevice) ar conduce la grave și profunde tulburări interne. Pe baza raportului întocmit de E. de Martonne, Marile Puteri, prin Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920, au decis că unirea Basarabiei cu România este „pe deplin justificată din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”.⁸

Multe scrieri elogiază corectitudinea lui E. de Martonne în analiza situației Basarabiei. Spre exemplu, G. Munteanu-Murgoci scria: „…cu De Martonne, la Paris, în Comisiunea de studii a populației Basarabiei, alături de alți învățați și oameni politici, el a contribuit în mare parte la recunoașterea acestei provincii de comisiunea păcii, ca parte componentă de drept a României”.^7,9

La inaugurarea Facultății de Teologie din Chișinău, la 8 noiembrie 1926, E. de Martonne este menționat ca fiind omul „căruia Basarabia să îi poarte un cult de recunoștință – căci a convins Europa de românitatea Basarabiei”.

Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, și Marea Britanie, Franța, Italia, SUA și Japonia, de alta, a recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei (art. 1). Au apărut, însă, multe probleme în ratificarea acestui Tratat. Moscova a protestat la decizia luată și a declarat că nu va recunoaște niciodată valabilitatea Tratatului. După ce a inclus problema tratatului basarabean, în protocolul secret al Pactului cu Germania, din 23 august 1939, a considerat oportun să rezolve acest diferend prin forță, prin notele datate 26-27 iunie 1940.

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a fost un act complex încheiat între Ungaria și „restul” lumii. A fost semnat de 36 plenipotențiari, în numele a 23 de state, dintre care 11 europene, alte 12 fiind din afara Europei (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud Africană, India, Japonia, Cuba, Nicaragua, Panama și Thailanda (Siam)). Tratatul este structurat în 14 părți și cuprinde 364 de articole, și anume:

I – Pactul Națiunilor (art. 1-26);

II – Fruntăriile Ungariei (art. 27-35);

III – Clauze Politice Europene (art. 36-78);

IV – Interese ungare în afară de Europa (art. 79-101);

V – Clauze militare, navale și aeriene (art. 102-143);

VI – Prizonierii de război și morminte (art. 144-160);

VII – Sancțiuni (art. 157-160);

VIII – Reparații (art. 161-174 și anexele I-VI) și Dispozițiuni particulare (art. 175-179);

IX – Clauze financiare (art. 180-199);

X – Clauze economice (art. 200-259);

XI – Navigația aeriană (art. 260-267);

XII – Porturi, căi de apă și căi ferate (art. 268-314);

XIII – Munca (art. 315-355) și

XIV – Clauze diverse (art. 356-364).

În preambulul tratatului se enumeră statele semnatare și împuterniciții acestora. Se menționează încetarea existenței Austro-Ungariei, precum și recunoașterea Ungariei ca stat independent. Tratatul de la Trianon reproduce în parte Pactul Societății Națiunilor (art. 1-26) inclus ca o componentă organică și în tratatul de la Versailles cu Germania. Acest fapt semnifică punerea sub autoritatea Națiunilor Unite a aspectelor importante de politică internațională și obligă pe semnatari la o explicită recunoaștere a tratatului.

În tratatul de la Trianon, articolele 27-29 privesc direct România. Articolul 27 se referă la fixarea granițelor cu România. În art. 28 se precizează că granițele sunt „indicate pentru părțile lor definite pe o hartă la scara 1/1.000.000, anexată Tratatului”; în caz de divergență între text și hartă, textul are precădere. În art. 29 se stipulează că fruntăriile „vor fi trasate pe teren de către comisiile de delimitare, a căror compunere este fixată prin Tratatul de față sau va fi fixată printr-un Tratat între Principalele Puteri aliate și asociate și Statele interesate sau unul dintre ele”, a căror decizii vor fi luate cu majoritate de voturi și deveneau obligatorii pentru părțile interesate. Clauzele politice referitoare la România se regăsesc în art. 45-47. Astfel, în art. 45 se stabilește că „Ungaria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor foste monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntăriile Ungariei așa cum au fost fixate și recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a împlini prezenta încheiere, ca făcând parte din România”.

În art. 47 se statuează: „România recunoaște și confirmă față de Ungaria angajamentul său de a accepta înșirarea, într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și în regim echitabil”.

Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat și din partea română de Nicolae Titulescu și dr. Ion Cantacuzino.

Încheierea Tratatului de Pace cu Ungaria a implicat multe discuții și analize, ca urmare a conceptului introdus de Wilson privind dreptul națiunilor la autodeterminare, care uneori contrasta cu prevederile Tratatelor secrete încheiate de România și Italia cu Marile Puteri Europene pe parcursul conflagrației.

Experții americani din Comisia pentru rectificări teritoriale C.S.C.T. au venit la Paris cu propuneri de rectificare a granițelor, prezentate președintelui Wilson în ianuarie 1918. În cazul României, acestea aveau în vedere acordarea întregii Transilvanii, două treimi din Banat, dar nu și Cadrilaterul. Zona orașelor Satu Mare, Carei, Oradea și Arad era lăsată Ungariei. Grupul de lucru Political Intelligence Department, în cursul lunii noiembrie 1918, au întocmit memoriul „Frontierele viitoare ale Ungariei”. Autorul principal al acestui raport, Seton Watson, a sprijinit ideea unității naționale a românilor, însoțită de garanții pentru drepturile minorităților.

Marile Puteri, întrunite în Consiliul Suprem, au decis, la încheierea Tratatelor de pace, să plece de la principiile expuse de președintele Wilson în fața Congresului, la 8 ianuarie 1918, și anume dreptul națiunilor la autodeterminare, în contextul soluționării în mod echitabil a problemelor teritoriale. Marile Puteri au manifestat aversiune față de acordurile secrete încheiate în ceasurile grele ale războiului, mai ales când acestea includ clauze teritoriale ce se află în contradicție cu principiile anunțate de președintele Wilson. Italia nu a fost de acord, pentru început, cu acest principiu. Pe baza unui Tratat semnat în timpul războiului, aceasta urma să încorporeze Dalmația și portul Fume. După mai multe discuții pe această temă, la 27 mai 1919, a acceptat teza prin care granițele să fie stabilite pe baza criteriului etnic și, astfel, a câștigat prin Tratatele de pace o suprafață de doar 21 km².

Delegația României la Conferința de Pace de la Paris, formată din I.C. Brătianu (președinte), C. Coandă, Alexandru Vaida Voievod, Nicolae Mișu (ambasador la Londra), Victor Antonescu (ambasador la Paris), Constantin Diamandy (ambasador la Petrograd) și George Danielopol (ambasador la Washington) a ajuns la Paris eșalonat, începând cu 13 ianuarie 1919. Ambasadorul Franței la București l-a informat pe I.C. Brătianu, înainte de plecarea la Paris, că aliații consideră Tratatul încheiat de aceștia cu România, în anul 1916, drept caduc.

La 19.01/1.02.1919, I.C. Brătianu a prezentat revendicările teritoriale ale României. Acestea se sprijineau în mare parte pe cele incluse în Tratatul încheiat la 17 august 1916. Prin acest tratat, reveneau României teritorii din Austro-Ungaria, și anume Banatul cu gurile Dunării, orașele și satele Oroshaza, Bikes-Csaba, Vasarosnameny, Gurile Someșului, o parte mică din Maramureș și Bucovina, până la confluența Ceremușului în Prut, adică fără nordul acestei provincii.

Pe de altă parte, în acest tratat nu se amintește nimic de Basarabia. În plus față de prevederile incluse în tratatul menționat mai sus, I.C. Brătianu a solicitat recunoașterea întregii Bucovine, întregii Basarabii, iar în partea de vest a întregului Banat, ca aparținând României.

Brătianu nu a urmat calea Italiei, pe tot parcursul șederii sale la Paris; prin atitudinea sa inflexibilă, a îndepărtat marile puteri de delegatul român. Brătianu a sperat că tactica sa de tărăgănare va conduce la izbândă. Această tactică a avut drept rezultat insuccesul delegației române de a câștiga, tezei sale, simpatia Marilor Puteri. De aici s-a născut „politica ranchiunoasă”^2,10) a Marilor Puteri față de România, precum și o ignorare și boicotare¹¹⁾ a conducătorilor delegației Române. La 6 iunie 1919, I.C. Brătianu pleacă supărat de la Paris, cu indicația, pentru ceilalți membri ai delegației: „nu negociem și rezistăm”. A ignorat sfaturile date de oficialitățile prezente la conferința din statele învingătoare, ignorând faptul că politica este arta compromisului.

În discutarea solicitărilor României privind granița cu Ungaria, delegațiile britanică și americană și-au armonizat pozițiile încă din prima ședință a Comisiei teritoriale C.S.C.T., din 8 februarie 1919, în acord cu propunerile americane. La conturarea unui punct de vedere comun anglo-american-francez, favorabil României, privind traseul Satu Mare – Carei – Oradea – Arad, un rol important l-au avut E. de Martonne și Douglas Wilson Johnson. Lipsa de fiabilitate a datelor prezentate de Ungaria privind acest teritoriu, subliniată de E. de Martonne, a fost remarcată și folosită de delegația franceză pentru a genera îndoieli în rândul membrilor Comisiei C.S.C.T., privind preponderența grupului etnic maghiar. E. de Martonne argumentează, pentru a urma limitele grupurilor compacte de români și unguri, de a nu separa orașele de împrejurimi, în pofida diferențelor între naționalitățile dominante la oraș și sat, a lăsa României ieșirile la vale, cu orașele care le leagă. Propunerea franceză ca linia ferată care traversează regiunea în discuție, unde era un amestec etnic al populației, să rămână la România a fost adoptată după 12 runde de negocieri dificile.

Stabilirea frontierei între România și Sârbia a generat multe discuții și dispute între delegațiile română și sârbă, precum și cu cele ale Marilor Puteri. Atât România, precum și Sârbia, au revendicat întregul Banat. Tracasat de atâtea discuții, Tardieu a exclamat: „Românii au ajuns să spună că nimic nu-i interesează în afara Banatului. La fel și sârbii, pentru care chestiunea Banatului reprezintă totul…”¹²⁾ Harta etnică a acestui spațiu, după recensămintele din anii 1890 și 1910, considerat ca singurul criteriu de împărțire, ar fi condus la o frontieră franjurat, ca urmare a amestecului etnic, discontinuu în spațiile de interferență româno – sârb – maghiar. Pentru a putea soluționa problema graniței, E. de Martonne propune metode geopolitice și geoeconomice:

• Principiul viabilității frontierelor, prin luarea în considerare, pe lângă principiul etnic, cel al reliefului, hidrografiei și a rețelelor de comunicație.
• Principiul compensației, și anume cedarea unor localități preponderent românești, din jurul Vârșetului, pentru păstrarea unei distanțe rezonabile de la frontieră până la Belgrad, capitala Serbiei, urmând să primească în schimb localități în care populația de origine română era minoritară.

Toate propunerile de divizare a Banatului, plecând de la principiile menționate mai sus și discutate în Comisia C.S.C.T. au fost respinse de delegații celor două țări. Având în vedere, în special, intransigența lui Brătianu, delegațiile franceză și engleză au făcut propuneri de divizarea Banatului, cea franceză fiind mai favorabilă României – Fig. 3. Și aceasta a fost respinsă de Brătianu. La propunerea delegațiilor engleze și americane, a fost modificat traseul propus de francezi, în partea de Nord a Banatului, mai puțin favorabil României, acesta rămânând forma definitivă pentru granița româno – sârbo – ungare, la 6 aprilie 1919. Prin această delimitare, 2/3 din suprafața Banatului au revenit României, iar 1/3 Serbiei.

Amintim că delegația franceză a propus organizarea unui plebiscit. Acesta nu a fost acceptat, deoarece putea să apară o regiune autonomă în centrul Banatului.¹¹⁾ Astfel, după 16 ședințe ale Comisiei C.S.C.T., generalul Le Rond concluzionează: „Caracteristicile traseului care au prelevat sunt următoarele: la sud, Baziașul este lăsat României, este lărgită zona limitrofă a Timișoarei, căile ferate care reunesc la sud Jimbolia, la fel ca și Kikinda, sunt lăsate Serbiei, vechiul traseu nu se modifică la nord de Kikinda”.¹²⁾

La 24 noiembrie 1923, România și Iugoslavia au încheiat, la Belgrad, un protocol pentru modificarea frontierei. România a cedat Iugoslaviei satele Meda, Modoș, Șurian, Cătălan, Crivorbara și Gaiu Mare, în timp ce Iugoslavia a dat, în schimb, României, satele Beba Veche, Cherestur, Ciortea și Jam, precum și orașul Jimbolia.

Maramureșul istoric nu apare ca o problemă distinctă în contextul fixării frontierelor în Comisia teritorială C.S.C.T. al Conferinței de Pace de la Paris. Acesta a fost văzut, în urma propagandei elementului etnic rutean, ca o parte componentă a Ruteniei. Un rol important, în luarea unei decizii finale, l-au avut Eduard Beneș și Tomas Masaryk, care au reușit să convingă diaspora ruteană din SUA să promoveze includerea Ruteniei Subcarpatice la Cehoslovacia. Se constată o discrepanță majoră între strategia Delegației Române la Paris și elita politică maramureșeană, care susținea includerea întregului Maramureș în România.

În cadrul Comisiei Teritoriale, delegațiile franceză și a Italiei au propus includerea întregului Maramureș la România. Ca urmare a lipsei unor acțiuni ferme ale Delegației Române, precum și a atitudinii șefului delegației, I.C. Brătianu, în relațiile cu Marile Puteri, la 28 martie 1919, s-a decis ca frontiera cu Cehoslovacia să urmeze, în principiu, râul Tisa. Drept rezultat, în teritoriul atribuit Cehoslovaciei au rămas multe localități cu populație pur românească, precum Apșa de Sus, Apșa de Mijloc, Peri, Slatina, Bocicoiu Mare, Poiana, Cabala, Rahău, Bogdan, Biliu sau Frasin. Încercările de revizuire a frontierei, după plecarea de la Conferință a  lui I.C. Brătianu, de către Alexandru Vaida – Voievod, au rămas fără rezultat.

În prima parte a lunii ianuarie 1919, Maramureșul este invadat de trupele ucrainene. Acestea ocupă valea Tisei, precum și ținutul din dreapta Vișeului, până la Leordina. La 17.01.1919, trupele ucrainene sunt alungate de armata română, care ocupă ambele maluri ale Tisei. A fost fixată o linie de demarcație care încadra în România întregul Maramureș istoric. Acest fapt este confirmat de delegația cehă în tratatele cu delegația română, condusă de Alexandru Vaida Voievod. Delegația cehă a refuzat în final să semneze acordul convenit privind rectificarea frontierei, motivând că delegația română nu are împuternicirile necesare. Ca urmare a ordinului dat de guvernul Averescu, de retragere a armatei române dincolo de Tisa, acest ținut populat de ruteni și români este ocupat de Cehoslovacia.

Prin protocolul încheiat la 4 mai 1926, semnat la Praga de cele două guverne, se avea în vedere regularea unor detalii de frontieră între România și Cehoslovacia, de către o comisie mixtă, în perioada 20-30 iunie 1926. Frontiera a rămas și pe mai departe pe Tisa.

Tratatul de la Trianon a consfințit dreptul popoarelor la autodeterminare și, drept rezultat, prezența unor noi state în Europa și, respectiv, reîntregirea altora. Regăsim, de asemenea, un stat maghiar independent, chiar dacă nu în frontierele imaginate de revoluționarii de la 1848, în care majoritatea populației (89,5%) este acum de etnie maghiară. Statelor succesoare le-au revenit 71,4% din suprafață și, respectiv, 63,5% din populația fostului regat maghiar. Cele mai mari suprafețe desprinse din regatul ungar revin României (≈32%), Iugoslaviei (19,5%) și respectiv 19% Cehoslovaciei. Majoritatea locuitorilor acestor teritorii au originea etnică a statelor naționale nou formate sau reîntregite (Fig. 4).

După statistica făcută în anul 1910, după limba vorbită¹⁵⁾, teritoriile care au revenit României (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș) aveau o populație de 5.265.444, din care 53,2% români, 32,3% maghiari, 10,5% germani, 11% sârbo-croați, 1,31% ruteni, 0,59% slovaci, ponderea altor naționalități fiind de 1,83%. Populația acestor teritorii, în anul 1930, însuma 5.543.250 locuitori, 57,3% fiind de origine română, 24,4% unguri, 9,8% germani, 3,2% evrei, 1,94% țigani, 0,83% cehi, 0,66% ruteni și, respectiv, 0,78% sârbi.¹⁶⁾ Aceste date sugerează că statistica făcută în 1910 era viciată, la populația care vorbea limba maghiară fiind trecut și alte naționalități, precum evrei sau țigani, care nu apar în mod distinct în recensământ.

Ar fi de menționat faptul că, la 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, pe teritoriul locuit de români nu au existat manifestații exuberante de satisfacție, ci s-a trăit o viață liniștită profundă, ca o reacție la faptul că recunoașterea Unirii, de la 1 Decembrie 1918, a fost un fapt de normalitate, care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Prin pierderea a 71% din teritoriu și a 63,5% din populația fostului regat, Ungaria a manifestat o adversitate față de prevederile Tratatului de la Trianon, considerat injust în raport cu aspirațiile națiunii maghiare, cu trecutul său istoric. Deși de-a lungul anilor au fost depuse eforturi umane și materiale, tentativele de reconfigurare a frontierelor statuate prin Tratatul de la Trianon au eșuat.¹⁷⁾ Ne regăsim și în prezent într-un context nou, al Uniunii Europene, în care granițele dintre state tind să dispară, fiecare cetățean putând a se stabili oriunde, după preferințe, în care toți cetățenii acesteia sunt egali în fața legii.

Academia de Științe din Ungara a inițiat proiectul intitulat Momentum – Trianon 100. Printre direcțiile de cercetare abordate în cadrul acestuia menționăm:

• Publicarea documentelor diplomatice interne ale delegației maghiare la Trianon și externe din Italia, SUA și Japonia, precum și cercetarea pregătirilor pentru tratative în țările vecine;
• Dezastrul de după război, efectele războiului asupra societății ungare, violența de după război, chestiunea refugiaților, problema aprovizionării.
• Consolidarea sistemului de Tratate de la Versailles, chestiunea granițelor, strategii de adaptare a elitelor, transformarea spațiilor locale.
• Moștenirea Trianonului și memoria acestuia în țările vecine Ungariei.

O delegație de cercetători maghiari, implicați în acest proiect, însoțiți de Ambasadorul Ungariei, au purtat, la 10 octombrie 2017, la Academia Română București, discuții cu cercetători români, în prezența președintelui Academiei Române, Acad. Ionel Vlad Valentin, pe linia antamării unor colaborări. Apreciem că astfel de acțiuni, puse în practică, bazate pe adevăruri istorice, ar fi deosebit de utile. Ar contribui la lămurirea multor aspecte controversate și la puncte de vedere comune.

Anexă: E. de Martonne, Membru de onoare al Academiei Române