Curs valutar








Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii




Conferința de Pace de la Paris, 1919-1920. Formarea Statului Național Unitar Român
1. Conferința de Pace de la Paris
Anul 1913 marchează sfârșitul Primului Război Mondial, consfințit prin capitularea Puterilor Centrale. Bulgaria solicită un armistițiu separat cu statele Antantei, la 29 septembrie 1918, urmat de capitularea Imperiului Otoman, la 30 octombrie. La 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a solicitat un armistițiu. Acceptând termenii armistițiului, stabiliți de Antanta, acesta intră în vigoare la 4 noiembrie 1918. Ungaria a semnat un armistițiu separat, după prăbușirea regimului monarhic habsburgic. Imediat după proclamarea Germaniei ca Republică (9.11.1918), la 18 noiembrie, ora 5.00, a fost semnat armistițiul cu aceasta, într-un vagon de tren, la Compiège, acesta intrând în vigoare în aceeași zi, la ora 11.00.
Pe durata războiului a fost mobilizat un efectiv de 75 milioane de oameni, din care 20 de milioane au fost răniți, iar 10 milioane au decedat. Au rămas 3 milioane de femei văduve și 5 milioane de copii orfani. România a plătit un important tribut de sânge, 300.000 de morți și 275.000 de răniți.
Primul Război Mondial a lăsat o Europă ruinată pe plan material și uman, puternic zdruncinată politic și total bulversată sub aspectul valorilor morale. Trebuia desenată o nouă hartă politică a Europei, care să răspundă revendicărilor identitare ale popoarelor, de a stabili noi relații politice, economice și ideologice ce se prefigurau, pentru organizarea unei societăți clădite pe o bază de principii etice și morale.
Pentru a răspunde acestor provocări, la 5/18 ianuarie 1919, s-a organizat Conferința de Pace de la Paris, pentru a dezbate noua configurație a Europei și a rezolva complexele probleme economico-financiare, sociale și internaționale apărute ca urmare a războiului. Principalele probleme aflate pe agenda Conferinței au fost: Societatea Națiunilor, răspunderile pentru război și sancțiuni, reparațiile (despăgubirile) de război, legislația internațională a muncii, regimul internațional al porturilor căilor navigabile și căilor ferate, cheltuieli financiare, probleme economice, aeronautică și chestiuni teritoriale.
La Conferința de Pace au participat 27 de state, dintre care 12 din afara Europei, statutul acestora depinzând de rolul jucat în timpul conflagrației, și anume:
§ Puteri învingătoare (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia), cu statut de participant cu interese generale. Reprezentanții acestora puteau fi prezenți în toate comisiile și toate întrunirile care se desfășurau în cadrul Conferinței.
§ State beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum și Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, având dreptul de a participa la lucrările conferinței care discutau probleme ce le priveau direct.
§ State neutre și state în formare, care puteau să-și exprime în scris dezideratele și să participe doar la ședințele în care se analizau probleme de interes pentru acestea.
România a avut de luptat pentru recunoașterea calității de stat beligerant. Motivul pentru neîncadrarea, pentru început, în acest statut, l-a constituit încheierea păcii separate de la București – Buftea, la 7 mai 1918, cu Puterile Centrale. Prin această acțiune, au fost încălcate prevederile tratatului încheiat la 4/17 august 1916 cu coaliția Antanta, care, printre altele, stipula obligația părților contractante „de a nu încheia o pace separată sau pace generală decât în unire și în același timp”. România a invocat următoarele considerente în vederea obținerii statutului de stat beligerant:
§ Tratatul încheiat cu Puterile Centrale nu a fost ratificat de parlament, precum nici sancționat și promulgat de rege;
§ Notificarea oficială a statelor din Antantă, prin care acestea nu au recunoscut valabilitatea tratatului impus de Puterile Centrale;
§ Sacrificiile umane făcute de România în luptele cu Puterile Centrale.
Până la urmă, cu sprijinul Angliei și Franței, România a obținut statutul de stat beligerant.
Conferința de la Paris a fost condusă la început de Consiliul celor zece (SUA, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia), fiecare având doi reprezentanți. În luna martie 1919, acesta s-a divizat în Consiliul celor patru (Marea Britanie, Franța, SUA, Italia) și Consiliul celor cinci, care includea miniștri de externe din Franța, Marea Britanie, Italia, SUA și Japonia. Președinte al Biroului Conferinței a fost numit Georges Clemenceau, iar vicepreședinți Robert Lassing (SUA), David Llyod George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia) și Saiogi Kimochi (Japonia).
Conferința de la Paris a fost chemată, printre altele, să facă „dreptate” popoarelor. Principiile care au stat la baza acestei „dreptăți” au fost enunțate înaintea încheierii păcii cu Puterile Centrale. La 30 decembrie 1916, primul-ministru al Franței, Aristide Briand, declara: „În numele tuturor aliaților… guvernele unite pentru apărarea libertății popoarelor cer asigurarea păcii, prin repararea drepturilor și a libertăților violate, prin recunoașterea principiului naționalităților și libera existență a statelor mici”.1
Programul păcii mondiale a fost rezumat de președintele SUA, Woodrow Wilson, în discursul ținut înaintea Congresului, la 8 ianuarie 1918. Programul avea în vedere 19 direcții de acțiune, dintre care două se refereau la România (10 și, respectiv, 11), a promovat aceleași principii ca și statele europene, însă într-un mod mai hotărât. Cele de interes pentru România afirmau2:
(10) „Popoarele Austro-Ungariei cărora le dorim un loc ocrotit și garantat printre națiuni, va trebui să li se dea cel mai larg prilej de dezvoltare autonomă”;
(11) „România, Serbia și Muntenegru vor trebui să fie evacuate, iar teritoriile de sub ocupațiune restaurate… Relațiile dintre diferite state balcanice vor trebui să fie prietenești, restabilite după sfatul marilor puteri și pe temeiul liniilor de naționalitate trase după datele istorice”.
Conferința de la Paris a elaborat tratatele de pace după principiile menționate mai sus. Pot fi distinse trei linii de acțiune a marilor puteri:
- Idealistă, promovată de Woodrow Wilson, care presupunea dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor și de a căuta să asigure echitatea în modul de soluționare a pretențiilor teritoriale.
- Realistă, promovată de primul-ministru al Marii Britanii, Lloyd George. Aceasta urmărea să asigure un echilibru între diferitele state, să asigure o pace durabilă, fără a fi prea sever cu învinșii, pentru a le permite redresarea economică.
- Naționalistă, promovată de președintele Franței, Georges Clemenceau, care voia o dezarmare cât mai deplină a Germaniei și aliaților acesteia și de a obține despăgubiri semnificative pentru Franța.
Pentru soluționarea problemelor ce urmau să apară în trasarea frontierelor, s-a constituit Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale (C.S.C.T.), formată din reprezentanți ai celor patru Mari Puteri (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia). Fiecare subcomisie, reprezentând unul din statele menționate mai sus, a prezentat planuri pentru trasarea noilor frontiere a statelor europene.
Guvernul francez a constituit, încă din ianuarie 1917, grupul de experți Comité d’Etudes, care a întocmit un plan coerent privind viitoarele frontiere ale statelor europene, plan editat de către André Tardieu și Emmanuel de Martonne. E. de Martonne, secretarul comisiei, a schițat recomandările pentru frontierele României, care cunoscând bine această țară, a sprijinit-o în rezolvarea multor probleme controversate. Modul de lucru al Comisiilor, cu referire la Centre d’Etudes Francais, este redat în fig. 1. Acesta era ierarhizat, geograful stând la baza piramidei decizionale, ca și consultant. Decizia finală era luată de Consiliul Suprem al Aliaților. Trasarea granițelor pe teren urma să fie făcută de Comisia geografică, compusă din cartografi militari. Propunerile de delimitare a frontierelor se trimiteau, spre validare, doar după acordul celor patru subcomisii reprezentând Marile Puteri.
Grupul de experți americani, denumit Inquiry, a fost condus de colonelul House. Propuneri pentru rectificarea frontierelor statelor europene au fost prezentate președintelui Wilson încă din ianuarie 1918. Grupul de lucru britanic pentru trasarea frontierelor, denumit Political Intelligence Department, din cadrul Forreign Office, a fost condus de Sir William George Tyrrell și format din specialiști recunoscuți în domenii precum geografia și istoria, printre care Harold Nicholson, Allen Leeper, Setton-Watson, Lewis, Namier. Despre grupul italian de lucru, în trasarea frontierelor, se știu mai puține fapte. Acesta s-a implicat prioritar în probleme de interes pentru Italia, precum Dalmația sau Fiume. A avut un rol ezitant în multe probleme. Spre exemplu, a favorizat când România, când Ungaria, în funcție de interesele de moment.
Principiul naționalităților a fost criteriul comun admis de toți membrii C.S.C.T. în trasarea frontierelor. Situația etnică complexă în multe țări îl face pe E. de Martonne să definească naționalitatea prin „grupuri de populație foarte amestecată etnic, unită printr-un ansamblu de tradiții și practici de ordin material și moral”. Totodată, subliniază lipsa de precizie a acestei definiții: „fără să discutăm aprofundat, putem admite că sensul naționalității este limba”. E. de Martonne a elaborat hărți etnografice ale Europei centrale, inclusiv România, distingând prin culori regiunile având naționalitate omogenă sau mixtă3,4. În cazul României, aceste hărți întăresc prezența românilor în regiuni în care naționalitatea are o semnificație numerică importantă, folosind trei notații: (1) orange și roșu pentru români și culoarea liliac pentru unguri; (2) colorând unitățile administrative pentru a nota grupul etnic dominant; (3) adăugarea de segmente de cerc mai mici pentru a indica compoziția etnică a orașelor, unde populația maghiară era, în general, majoritară. Ca și contrapondere, contele Pál Teleki, geograf și politician maghiar, a elaborat hărți plecând de la densitatea populației, pentru care a folosit puncte colorate, iar reprezentarea suprafețelor pe care le considera nelocuite, pentru fiecare naționalitate, proporționată cu numărul mediu de locuitori. Totodată, critică hărțile etnografice elaborate de E. de Martonne, deoarece a colorat unele suprafețe (a precizat naționalitatea) în special în munții Carpați, unde populația română era rarefiată. Prin procedeul folosit, Teleki a căutat să diminueze ponderea populației românești din Transilvania. Pe de altă parte, Teleki susținea că munții Carpați constituie o graniță naturală între România și Ungaria. Teleki a criticat principiul cartografiei etnice, hărțile pe care le-a elaborat pe baza principiului densității de populație (27 de planșe) le-a publicat în volumul Siegenburgen. Comisiile de lucru în stabilirea frontierelor au apreciat corectitudinea hărților elaborate de E. de Martonne și, în general, le-a folosit în delimitarea granițelor între state.