• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 20 Ianuarie 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 14 Mai , 2021

Centenar odios: Partidul Comunist Român ar fi împlinit 100 de ani

La 8 mai 1921, la București are loc Congresul Partidului Socialist din România, prin care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist și afilierea lui la Internaționala a III-a Comunistă. Prin această afiliere, Partidul Comunist Român va deveni un subordonat ideologic al Cominternului, organizație internațională comunistă fondată de Lenin în anul 1919, ce avea ca scop lupta prin toate mijloacele împotriva așa-zisei ,,democrații burgheze”.

 

La Congresul din 8 mai 1921 au participat delegațiile ce reprezentau grupările de centru și de stânga din cadrul Partidului Socialist care erau favorabile afi­lierii la Comintern, dar și re­prezentanții dizidenței de dreapta din acest partid, care se opuneau afilierii și intenției de transformare a Partidului Socialist din România în Partidul Comunist.

În timpul lucrărilor Congresului, s-a supus la vot și propunerea de afiliere la Comintern, iar 51 de delegații, totalizând 428 de mandate și 78 % din numărul membrilor de partid, votează afilierea fără rezerve. Restul delegațiilor, reprezentând 121 mandate și aproape 22 % din numărul membrilor, sunt împotriva afilierii la Comintern și împotriva transfor­mării acestui partid în partid comunist.
În programele adoptate începând cu 1921, comuniștii și-au propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și a moșierimii în ve­derea cuceririi puterii și a instau­rării unei dictaturi a pro­le­ta­riatului.
Pentru constituirea societății comuniste, se avea în vedere națio­nalizarea marilor întreprinderi și realizarea reformei agrare prin insti­tuirea proprietății colective asupra pământului. Lipsit însă de marea masă a populației, partidul va avea în perioada interbelică un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucraineni și foarte puțini români.

În anul 1924, Partidului Comunist îi este interzisă activitatea, deoa­rece, în timpul tratativelor de la Viena dintre România și Uniunea Sovietică, acest partid s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea și despărțirea Basarabiei de statul român.
După ce partidul a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania între 1936-1939, s-au stabilit în Uniunea Sovietică, unde, întreținuți și instruiți de Comintern, au devenit revolu­țio­nari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru pre­luarea puterii în țară. La mai toate congresele sale, Partidul Comunist a susținut teza Cominternului, po­trivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, militând pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei și punând deseori în pericol Marea Unire, înfăptuită de români în anul 1918.

Partidul Comunist a participat la guvernare începând cu guvernul format după lovitura de stat or­gani­zată de Regele Mihai la 23 august 1944, prima dată la ministerul de (afaceri) interne (Lu­crețiu Pă­trășcanu, singurul civil din cabinetul regelui) în guvernul Sănătescu (23 august - 3 noiembrie 1944), la insistența sovieticilor care voiau să se asigure că efortul lor de război nu este subminat de probleme legate de ce se întâmplă în spatele frontului.
Puterea a fost încredințată defi­nitiv reprezentanților PCR, ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea po­litică din care făceau parte co­muniștii (Blocul Partidelor De­mocrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Depu­taților, să formeze singuri gu­ve­rnul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani. După Cristian Preda, Blocul Partidelor Demo­crate (BPD) a obținut 69,68 % din voturi, PNȚ-Maniu 12,87 % din voturi, Uniunea Forțelor Maghiare 8,3 %, PNL-Brătianu a obținut 3 mandate, Partidul Țărănesc Democrat al doctorului Lupu, o disidență țărănistă - 2 mandate.

Liberalii și țărăniștii au reclamat fraudarea scrutinului. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că a fost o fraudă minuțios pregătită. Co­mu­niștii ar fi stabilit, cu mult înainte de scrutin, procentele de voturi pe care ar fi trebuit să le obțină la alegerile din 1946. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că BPD a avut în mod real circa 40 % din totalul voturilor.
După o campanie susținută de PCR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai a fost forțat, la 30 decembrie 1947, să abdice, iar România a fost proclamată republică (Republica Populară Română).

În 1948 a avut loc „naționalizarea principalelor mijloace de pro­ducție”, adică etatizarea socie­tă­ților comerciale mari și mijlocii cu capital privat – primul pas major spre desființarea proprietății private. În același an, a fost reformat învățământul, introducându-se gra­tuitatea ce avea să fie gene­ralizată la toate nivelurile în anii următori; a fost extinsă durata învăță­mântului obligatoriu și introdusă gratuitatea manualelor școlare, obiectivul principal fiind eradicarea analfabetismului care afecta circa 80% din populație.

În 1949, a început marea campanie a cooperativizării agriculturii, prin care țăranii au fost forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior redenumite Cooperative Agricole de Producție (CAP). Proprietățile agricole transferate direct în patrimoniul statului au avut denumirea de Gospodării Agricole de Stat (GAS), ulterior redenumite Întreprindere Agricolă de Stat (IAS). În primii ani, însă, organizarea coo­peratistă agricolă se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, GAC fiind denumirea ulterioară. În această perioadă sunt create închisorile politice.

La începutul anilor ’50, s-a desfă­șurat o luptă pentru putere în inte­rio­rul conducerii comuniste din România pe care a câștigat-o Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, devenind, cu acordul Kremlinului, liderul suprem al comuniștilor. A reușit să-și men­țină această poziție până la moartea sa, survenită în martie 1965.
Modelul de construcție socioeconomic de tip sovietic aplicat sistematic a însemnat naționalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, etatizarea unei mari părți a fondului locativ, electrificarea țării. În anul 1965, PCR întrunea un milion 400 de mii de membri - 7% din populația României.
După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elabo­rându-se așa-numitele „planuri cincinale”. Strategia planificării economiei avea la bază viziunea economiei naționale ca o corpo­rație unică și trecerea de la economia preponderent agrară la eco­nomia preponderent indus­trială. Industrializarea a implicat strămutarea la oraș a unui segment important al populației rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creșterea nivelului de școlarizare și pregătire profesională.

Perioada anilor ’50 a fost marcată pe plan politic de ceea ce a fost definită de însuși limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al dictaturii proletariatului. Aceasta a însemnat consolidarea continuă a unui sistem de guvernare și organizare a societății în chip totalitar, partidul politic unic, comunist, tinzând să controleze și controlând societatea pe toate planurile.

În 24 iulie 1965, și-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Ro­mân în Partidul Comunist Român. Între cele două partide, Partidul Comunist Român (PCR) și Partidul Muncitoresc Român (PMR) nu există practic nicio diferență, primul continuând în mod firesc activitatea celui de-al doilea, fără întrerupere.
Redenumirea PMR-ului în PCR a fost făcută din dorința lui Nicolae Ceaușescu, devenit prim-secretar al PMR în iunie 1965, care a vrut să demonstreze simbolic ruperea cu trecutul și orientarea politicii României, dar și renunțarea defi­nitivă la orice pretenție doctrinară social-de­mocrată, prin consfințirea înglo­bării social-democraților în rândul comuniștilor.
Sub conducerea lui Ceaușescu,
s-au accentuat tendințele auto­­nomiste față de URSS, eviden­țiindu-se în acest sens relațiile bune cu comuniștii chinezi, aflați în relații ostile cu sovieticii; condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (august 1968); apropierea și cola­borarea cu țările occidentale (această politică fiind inițiată încă pe timpul lui Gheorghiu-Dej).
În anul 1974, PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populație).
În 1989, PCR avea circa 4 milioa­ne de membri (18% din po­pulația României), calitatea de me­mbru de partid fiind o simplă formalitate golită de conținut, pe care oamenii o îndeplineau doar pentru a putea profita de ceea ce le putea oferi societatea acelor ani (funcțiile de conducere din întreprinderi, gra­dele universitare, și multe alte poziții importante necesitau ca aspirantul să fie membru de partid). Dacă sunt luați în considerare membrii UTC, precum și informatorii Securității Statului, se poate considera că România devenise sub Ceaușescu una dintre cele mai comunizate țări. PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din țările europene din sfera de influență sovietică. A deținut puterea până la 22 decembrie 1989.
După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist, PCR a fost scos în afara legii și dizolvat prin decret-lege.
 

Surse: wikipedia, historia.ro/ lectiadeistorie

 

Stema Partidului Comunist Român, de inspirație sovietică, are ca elemente principale secera și ciocanul, simbolizând „înfrățirea” și „uniunea de nezdruncinat” dintre „țărănimea muncitoare și proletariat”. Cununa de spice este ușor eliptică și ascendentă și conține acro­nimul PCR. Simbolurile heraldice și acronimul sunt de culoare galbenă și se află pe un fundal de culoare roșie.

 

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcției Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenție politică erau: comandanții de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locțiitorii lor, precum şi ofițerii politici care asigurau reeducarea deținuților conform directivelor partidului comunist.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.