• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 04 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 27 Martie , 2023

„Casa Gaie”, Bozânta Mare - peste 170 de ani de povești, trăiri și amintiri

 Muzeograf Gabriela Filip

 Povestea casei Gaie a început în urmă cu peste 170 de ani în localitatea Bozânta Mare, „cum intrai în sat, de către Tăuții-Măgherăuș, prima ulicioară în dreapta”. Specifică zonei etnografice Chioar, casa a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul 1847. Monumentul de arhitectură tradițională a adăpostit de-a lungul timpului generații care s-au născut, au copilărit și au crescut în căsuța care astăzi poate fi admirată la Muzeul Satului din Baia Mare. În camera de sărbătoare, pe meștergrindă, se află o inscripție scrisă cu litere chirilice care conține mai multe informații legate de construcția casei: „Această casă s-au făcut în iunie 11 zile, scris-am Tămaș Ion în 1847. Tămaș Onuț meșter”.

În anul 1979, specialiștii Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș de la acea vreme depistează construcția în teren, iar în anul 1981 casa este achiziționată și reconstruită în Muzeul de pe Dealul Florilor.

Potrivit informațiilor primite pe teren în momentul cercetărilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, construcția ar fi avut un rol extrem de important în viața comunității locale,  proprietarii din acea vreme luând decizia de a o dona comunității pentru a fi folosită ca lăcaș de cult, dar și ca școală, după ce biserica din sat a ars. Valoarea istorică și rolul important pe care casa l-a avut în viața locuitorilor din satul Bozânta Mare au reprezentat principalele motive pentru strămutarea și conservarea într-un muzeu a acestui obiectiv de arhitectură tradițională.

            Ioan Gaie, fiul lui Gaie Ariton (ultimul proprietar al casei), își amintește cât de plină era odinioară căsuța pe care o vizitează și astăzi la muzeu: „În casă am stat tătă familia: bunica, tata, mama, noi tăți, am fost 10 frați de tăți, da o soră o murit și am rămas nouă. Îi casa rămasă de la mama bătrână, Ruja Gaie. După moartea bunicii, casa o moștenit-o tata și el o dat-o la muzeu”.

Ioan Gaie a locuit până în anul 1980 în casa care astăzi este una dintre cele mai apreciate și vizitate din muzeu. „Multe amintiri mă leagă de casa aceie. Io îs născut în 19 iunie 1960, da până în ̓80 ce m-am însurat eu tot acolo am fost, la casa aceie... Atunci n-am avut curent, avem lampă cu care ne videram, bunica o înfășura cu hârtie creponată să șie fain de sărbători și la noi... Țâi minte că, în tătă primăvara, bunica, Dumnezeu o ierte, lipte pân casă, pă dinafară, făce târnațu, ș-apoi nu avem voie să umblăm numa așe pă o scândură până să usca, până la pat și înapoi. Cum o putut ea o făcut. Pă dinafară numa tăt cu văruială albastră făce casa, da și înăuntru tăt cu albastru era făcută. Și pe noi ne pune să amestecăm tina care trăbuie de liptit, desculți, într-o covată de lemn, da era o plăcere pentru noi. Și m-o pus să dau și cu var, d’apoi mai mult o fost pe mine, decât pă perete”.

Planul casei prezintă trei încăperi: două camere (camera de locuit, camera curată) și tinda. Pentru tălpi și pereți a fost folosit lemn de stejar, fasonat cu barda pe patru fețe și încheiat în „cheutori drepte”. Spre deosebire de alte construcții, în cazul cărora prispa este doar din pământ bătut sau cu stâlpi doar pe o parte a fațadei, în cazul casei „Gaie”, prispa apare pe toată lungimea construcției. Aceasta prezintă șapte stâlpi ornamentați, care au la mijloc forme volumetrice geometrizante, stâlpii prinzându-se de cunună cu ajutorul „chituşilor”. Ioan Gaie povestește cu nostalgie: „Mult mă mai învârtem pe lângă stâlpii ăia când eram mic...o fost tare fain pă vremea aceie!”.

În satele din jurul orașului Baia Mare, începând cu secolul al XX-lea, regăsim deseori prispe cu stâlpi bigeminați sau trigeminați, decorați prin traforare. 

Acoperișul în patru ape are învelitoarea din snopi de stuf așezați în straturi și legați între ei.

Despre camera curată, Ioan Gaie își amintește: „Țâi minte că în camera aceie unde îi scris pă meștergrindă era un lădoi. Apoi în lădoiu̕ acela erau haine de sărbătoare, pături, cearceafurile, spăcele, cum erau pe vremea aceie”.

Din camera de locuit, Ioan Gaie împreună cu frații săi au cele mai multe amintiri: „Pă vremea când am stat noi în casă, de ț-oi spune că am avut pat etajat nu mi-i crede. Eu cu fratele meu, sub patul lui tata, ne-o făcut alt pat, sara numa îl trăjem de acolo, era cu perini, cu sormojac de paie. Am durnit pă paie de ovăz. Când erau de ferigă atunci era bine, era toamnă. Dimineața când ne trezăm, strânjem patu', îl băgam sub celălalt mai mare. Apoi de vineu neamuri punem țoluri pă jos și acolo durnem tăți, pă jos, așe ca miei, da tăți sântem sănătoși, fiecare la casa lui. Și era veselie. Glume, bancuri, râsăte, că era imposibil unde îs mulți să nu isprădească oarecare oarece. Apoi noptea, când visa unu câte oarece, tătă familia era sus în picioare: de ce plânje ăla, ce are, cum?”

Până și mâncarea parcă avea un alt gust atunci când erau cu toții la masă. „Cum intram în dreapta era șporiu. Ne făce bătrâna câte o oală de mazăre cu zamă de vreo 15 litri care ne ține până sâmbăta. Ori o oală de mazăre frecată și cu mălai, nu cu ptită. De aveam ptită eram boieri. Am fost copii mulți. Îmi aduc aminte că ne-o întrebat tata odată, înainte de un Crăciun , pân vreo ̕70, cam așe: Ce vreți să vă ieu, porc de Crăciun ori să băgăm curentu̕ și să vă ieu televizor? Noi tăți: nu ne mai trebe porc! Televizor și curent! Da tăt ne-o luat porc”.

În zilele de duminică, chiar dacă erau nouă frați, bunica Ruja se îngrijea negreșit să îi sfătuiască pe nepoți și să îi învețe lucrurile bine plăcute lui Dumnezeu: „Duminica dimineața, tăți, cu mic, cu mare, cum am fo̕, bunica era prima: echiparea și la biserică! Sâmbătă seara tătă lumea baie, da în ciubăr, în mijlocu' casei. Și ne șterje cu șterguri de cânepă, nu cu de aieste plușate, încă gândei că îți place cum dă cu cela aspru pă spate, ca și cum ai da cu șmirghel amu”.

Treburile erau bine împărțite în gospodărie pentru toți membrii familiei, așadar cei nouă copii știau din „capu locului” ce au de făcut: „Fiecare aveam sarcinile nostre. Eu că am fost mai mare, adică cel mai mare dintre tăți pruncii, trăbuie să rânesc în grajd, ș-apoi era de țâpat gunoiu̕, de așternut, și numa după aceie să viu să mă îmbrăc să mă duc la școlă. Atunci am gândit că ni rău, da amu le-aș face aieste cu plăcere, da nu mai sunt lucrurile acele, nici oamenii. Știu că avem două vaci, vițel, porci. Ș-o fost cumpărată tata un cal. Merem în Tăuți după ptită cu ștrafu. Fratele meu, ce o fost după mine, el avea sarcină să îi trezască pă mărunței, să îi îmbrece. Sora mea, Mărie, să puie de mâncare. Ptită cu marmeladă, cu margarină, ceai de nintă, de tei, nu atâtea ca amu. Și ia că suntem tăți mari, sănătoși”.

În iernile grele și cu mult ger, tinda era folosită cu mare drag de către cei mai mici ai casei. Aceștia erau norocoși și tare încântați dacă prindeau un loc la căldură, deasupra, pe cuptor: „În tindă am avut cuptor. În pod era băbătia, acolo ieșe fumu, băga și afuma slăninile, prima tură. După aceie le acăța sus, pă corni. Și când era ierni grele, acolo, pă cuptior ne culca bătrâna. Încăpem vreo patru-cinci. Depinde, care cum să îndoie de stinare să nu îi șie frig. Ia, așe am crescut, coptii, fete, n-avem ce face. Da gândești că o fo̕ mai bine atunci, când a fo̕ tătă lumea într-un loc”.

Chiar dacă anii au trecut, domnul Ioan Gaie vorbește de fiecare dată cu mare drag și emoție de căsuța în care bunica, mama și tata l-au crescut și l-au făcut om de seamă. Dorul nu dispare, însă împreună cu familia și-l alină venind să stea pe prispa casei ori de câte ori are ocazia. Iar dacă tatăl său, Gaie Ariton, a fost cel care s-a ocupat ca acest deosebit obiectiv de arhitectură să ajungă la Muzeul Satului din Baia Mare și să fie vizitat de sute de mii de oameni, la rândul său, domnul Ioan Gaie a donat acum câțiva ani muzeului mai multe obiecte de lemn folosite în casă și prin gospodărie.

Noi ne dorim ca povestea casei „Gaie” din Bozânta Mare să ajungă la cât mai multe suflete și îi mulțumim domnului Ioan că a ales să împărtășească cu noi aceste povești, cu adevărat, trăite. Cu toate că au trecut mulți ani de atunci, poveștile nu s-au pierdut în negura timpului, ci s-au transformat în amintiri de neuitat.

Casa Gaie vă așteaptă să îi treceți pragul în Muzeul Satului. O găsiți pe prima ulicioară din muzeu, însă la noi pe partea stângă. La cât este de frumoasă și la câte povești ascunde dincolo de târnaț și de pereții proaspăt văruiți, suntem convinși că o veți găsi negreșit.

    

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.