Calea, Adevărul și Viața / „Rugați-vă neîncetat!”

Rugăciunea este modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbim și între noi, ne adresăm și noi cereri unii altora, însă acestea sunt rugăminți. Rugăciuni îi adresăm doar lui Dumnezeu și celor binecuvântați de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, îngerilor și tuturor sfinților.

Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfântă, de recunoaștere a unei distanțe, a unei diferențe calitative între cel care se roagă și Cel Care primește rugarea. Cuvântul presupune recunoașterea existenței lui Dumnezeu, că persoana cu care se poate dialoga, care aude și care răspunde când vrea, cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute în chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvăluite și nouă prin Iisus Hristos.

Cel care se roagă crede. Dacă nu ar crede, rugăciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fără sens. Despre cei care vorbesc fără interlocutor, zicem de obicei că nu sunt în toate mințile. Pe cel care se roagă îl salvează de la această acuzație credința lui neîndoielnică în existența personală, nevăzută dar prezentă, a interlocutorului, a lui Dumnezeu.

Rugăciunea este ieșire din singurătate. Din acea singurătate existențială, în care ne aflăm atunci când ne trezim față în față cu cosmosul lipsit de viață în jurul nostru, mai durabil decât noi, care ne amenință cu înghițirea în elementele lui moarte, cu descompunerea într-o existență în care noi, de fapt, nu mai existăm.

Rugăciunea este ieșire din spaimă. Din acea spaimă de nimic care ne deconcertează și ne aruncă în cea mai dezolantă dintre tristețile fără leac pământesc.

Rugăciunea este smerenie, pentru că, recunoscând pe Altul mai mare ca noi, ieșim din egoism. Rugăciunea este intrare în comuniune cu un interlocutor spiritual care există veșnic, care este însăși Existența, izvorul și Creatorul ei: „Eu sunt Cel ce sunt”, și care ne garantează și noua existență veșnică.

Rugăciunea este recunoașterea și afirmarea existenței Interlocutorului spiritual, și intrarea în sistemul Lui de existență, pe care îl acceptăm și ca sistem al nostru și, în felul acesta, ne integrăm întreaga noastră viață în acest sistem. Recunoscându-ne Interlocutorul, și în Interlocutor Creatorul, Tatăl, pe Dumnezeul nostru, dialogul cu El nu este numai obligatoriu și necesar, ci reconfortant și liniștitor. Îl chemăm în viața noastră și El vine. Avem încredințarea că vine, pentru că adesea îl simțim, fie când a venit, fie după aceea. Avem încredințarea că vine, pentru că avem credința că este. Avem credința că este, pentru că Îl vedem în tot ce există, în noi și în jurul nostru.

Dialogul cu Dumnezeu este firesc, tot așa cum sunt firești și convorbirile dintre oameni. Noi ne ajutăm unii pe alții, ne învățăm unii pe alții, ne dăm sfaturi, ne împlinim destinele în conviețuirea socială, depindem unii de alții, creăm bunuri printr-un sistem de diviziune a muncii, așa încât ne folosim unii de realizările și de munca altora.

Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel care ne-a dat viață și ne-o veghează prin Providența Sa, este și El implicat în destinele noastre. Oare nu este drept să fie și El consultat, să fie rugat să mai intervină din când în când, corectând ceea ce noi, prin voința noastră sau prin anumite determinări omenești, am făcut să nu iasă socoteala tocmai bună?

Pentru toate acestea, este util să ne rugăm neîncetat, să rostim constant, în primul rând, rugăciunea „Tatăl nostru” și să fim cu multă luare-aminte la cuvintele „facă-se voia Ta”, o voie care nu poate fi decât spre binele și folosul nostru.