Calea, Adevărul și Viața / Poate fi Dumnezeu nedrept?

„Nu huliți spunând că Dumnezeu e drept”. La prima vedere, această frază a Sfântului Isaac Sirul pare stranie și de neînțeles. Oare nu este dreptatea relevată pe tot cuprinsul Vechiului Testament (mai cu seamă în cartea Psaltirii) a fi unul din atributele majore ale divinității?

Și, totuși, avem în Noul Testament confirmări temeinice ale afirmației Sfântului Isaac Sirul, așa deplasată cum pare să fie. Dreptatea aici nu mai transmite impresia că deține primordialitatea recunoscută ei în prima parte a Scripturii, ci, într-un mod uluitor pentru mintea omenească, i se substituie însuși contrariul ei.

Astfel, ne putem întreba: Drept făptuiește Dumnezeu trimițând la moarte pe Cruce și în chinuri cumplite pe Fiul Său Cel nevinovat și neprihănit pentru a mântui mulțimile de păcătoși?

Dar purtarea tatălui în parabola fiului risipitor? Se poate spune că este de două ori nedreaptă: față de fiul cel mare, cel mereu ascultător, iar pe de altă parte, față de celălalt fiu – desfrânatul și risipitorul – cu o atitudine aproape scandalos de entuziastă și iertătoare. Numai dreaptă nu poate fi numită această părtinire a vinovatului. Ar fi de înțeles iertarea, însă petrecerea nu poate să nu surprindă și să nu nască în cugetul ascultătorului parabolei serioase nedumeriri cu privire la felul cum înțelege tatăl dreptatea.

Apoi se poate constata că Mântuitorul Hristos vădește o statornică preferință și îngăduință vameșilor, desfrânatelor, păcătoșilor. La cine găzduiește Hristos, cu cine stă la masă, mănâncă și bea? Dreptatea ar spune că trebuie să se ferească de păcătoși, să nu intre în casele lor, să nu cineze cu ei. Însă El nu! Parcă dinadins sfidează dreptatea și cumințenia, petrecându-și vremea numai printre păcătoși și desfrânate.

În sfârșit, oare este drept ca Hristos să-Și absolve ucigașii și să ne ceară să ne iubim vrăjmașii?

Pentru a lămuri exemplele de mai sus, trebuie să înțelegem un lucru esențial: creștinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste. Între Vechiul și Noul Testament deosebirea din acest punct de vedere este totală: întregul Vechi Legământ ni se descoperă axat pe ideea dreptății, iar cel Nou pe al dragostei și al smereniei. Se trece dintr-o tonalitate într-alta. Legea, dreptatea, poruncile sunt date la o parte și înlocuite cu suflul biruitor al dragostei. În numele și în virtutea ei își trimite Tatăl ceresc Fiul pe pământ spre a pătimi și a mântui ființe atât de puțin vrednice de mântuire. Tot așa procedează și tatăl din parabola fiului risipitor: se bucură peste măsură de întoarcerea păcătosului, întrucât îi este milă de el, iar dragostea covârșește simțul de mai mică intensitate și mai puțină valoare a dreptății. Hristos trage la vameși, la păcătoși, la întinați pentru că nu drepții au nevoie de îndreptare, ci păcătoșii, după cum doctorul e de folos bolnavilor, nu celor sănătoși.

De ce să iertăm vrăjmașii și să-i iubim? Pentru ca să prisosească dragostea de Hristos și dragostea față de aproapele nostru, oricare ar fi el, deoarece numai astfel ne putem deosebi de păgâni și primi integral învățătura lui Dumnezeu. Creștinismul, față de Legea veche, este un mod de viață, este ceva cu totul nou, este altceva. De aceea, cuvintele Sfântului Isaac Sirul nu trebuie să ne smintească sau să ne sperie. Dimpotrivă, se cuvine să ne liniștească, să fim bucuroși că Dumnezeu nu e drept, fiindcă, de vom fi judecați numai după dreptate, suntem pierduți.

Dacă Dumnezeu intră cu noi la judecată dreaptă, nu puțini vor scăpa de osândă. Însă, din fericire pentru noi, Dumnezeu nu judecă numai după dreptate, ci și după milă, dragoste și îndurare, adică, de fapt, după „nedreptate”. Așa încât spusa Sfântului Isaac Sirul, departe de a tulbura sau a sminti pe cineva, ne este numai izvor de fericită nădejde a mântuirii.