Calea, Adevărul și Viața / Marii duhovnici ai neamului românesc

Recent, am fost martorii proclamării unor mari duhovnici ai neamului românesc, contemporani cu mulți dintre noi. Aici îi putem aminti pe Părinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Boca și Dometie Manolache, cei recent canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar și pe cei care nu au fost încă declarați sfinți, cum ar fi: Părinții Arsenie Papacioc sau Teofil Pârâian.

Poporul nostru își numește marii duhovnici simplu „Părintele”, rămânând așa și în conștiința istoriei. Cu numele acesta de „Părinte” li se conferă și un sens mai deosebit, în care intră o anumită componentă harismatică. Un astfel de „Părinte” este un om „cu dar”, un om cu putere duhovnicească, un om care citește și descifrează cu ușurință sufletele, citind uneori chiar și viitorul, pe care li-l descoperă Dumnezeu, identifică bolile sufletești și le găsește „medicamentul” spiritual vindecător.

Un astfel de duhovnic nu este rezultatul vreunei școli speciale și nu primește de nicăieri vreo diplomă. Cea mai mare diplomă a lui, nescrisă de nimeni, este de a se ști ucenicul cuiva, a unuia mai bătrân și mai înțelept decât dânsul. Din smerenie, dar și fiindcă este chiar adevărat, el își sprijină învățătura pe ceea ce el numește „Părintele meu”. Părintele meu zicea... Este așadar un Părinte care are un Părinte. Se înscrie într-o tradiție. Este un continuator. Un fel de executor testamentar. De aceea nu se mândrește.

El este rodul rugăciunii Părintelui și al rugăciunilor sale, al meditației, al iubirii de oameni și, dincolo de toate, este un om care a reușit să se deschidă iubirii lui Dumnezeu, să se golească de „eu” și de tot egoismul sau în așa fel încât să lucreze Dumnezeu printr-însul, împărțind mângâieri, liniște sufletească, limpezire de destine, iertare de păcate. El dă răspunsuri la tot ceea ce frământă sufletul omenesc. De aceea este și foarte căutat.

Dacă am încerca să spunem ceva foarte simplu și adevărat despre un astfel de părinte, am spune că este omul prin care ceilalți oameni îl văd pe Dumnezeu. Iar setea de Dumnezeu este încă totuși mare. De aceea oamenii vin să îl găsească prin marii duhovnici pe Dumnezeu, să se întâlnească cu El, să audă „cuvânt”, așa cum auzeau altădată de la marii duhovnici ai pustiei cei însetați care veneau de la mari depărtări să ceară sfat: „Părinte, spune-mi un cuvânt de mântuire”. Toți putem avea cuvinte de mântuire, de la noi sau din ale altora mai înțelepți decât noi, însă aceștia, Părinții în care credincioșii recunosc spontan, fără alegeri și alte proceduri omenești, prezența Harului Sfântului Duh, aceștia dau cuvânt sigur, cu autoritate de Sus, din taina legăturilor lor cu Dumnezeu și din binecuvântarea de către Dumnezeu a experiențelor și nevoințelor lor. În jurul unor astfel de părinți se adunau repede mulțimile. Mulți doresc să le fie ucenici. Și așa, numele de „Părinte” pe care li-l dă mulțimea și li-l dau ucenicii devine aproape sinonim cu părintele de sânge sau chiar mai mult decât atât.

Fiecare îl simte pe unul ca acesta ca pe tatăl său, ca pe deținătorul tainelor sufletului și viitorului său, ca pe dezlegătorul tuturor problemelor sale, ca pe garantul mântuirii sale. De aceea îi vizitează des, îi ascultă și le urmează sfaturile. Noi avem și am avut în viața religioasă românească mulți astfel de Părinți, pe care i-a dat Dumnezeu neamului nostru. Dacă venim mai aproape de noi ca vremuri, descoperim ușor că în aceste perioade de ateism declarate (ex. comunismul) sau nedeclarate (ex. neomarxismul, indiferentismul religios) s-au abătut și se abat peste noi asupritori, însă Dumnezeu ne-a dat și ne dă Părinți veghetori asupra pământului românesc pe care oricine i-a căutat i-a găsit. Ei au apărat și apără de dispariție monahismul și mănăstirile, au vegheat și veghează asupra bisericilor și, îndeosebi, au îndrumat și îndrumă poporul lui Dumnezeu spre păstrarea credinței atât la sate, cât și la orașe. Se cuvine ca pe acești Părinți să îi avem mereu în mintea și inima noastră, cerându-le în continuare sfat și ajutor, chiar dacă sunt canonizați sau nu, spre bunul mers pe cărarea acestei vieți pământești.