Bastonul de mareșal

De la alegerile parlamentare nu încetăm să ne punem întrebări: Oare cine va fi numit în cutare post important? Pe cine își va pune locțiitor la comandă? Dar ce consilieri îi vor veni alături? Aparent un joc de societate. N-avem noi, oamenii de rând, instrumente la îndemână care să ne ajute în a identifica, obiectiv și eficient, variantele optime pentru repartizarea omului potrivit la locul potrivit. Dar nu ne este îngrădit dreptul de a avea propria părere, nu-i așa?
 

Drept e, în democrație toată lumea are păreri despre oricine despre orice. O regulă de aur îmbrățișată din convingere este că dreptate ai doar tu în tot ce gândești. De aici și vociferări, proteste, gesturi de neacceptare a ce vine din partea altora. Ca la fotbal. De ce nu este băgat în echipă jucătorul  X care, v-o spun eu - și știu ce spun - e mai bun decât Y și, oricum, superior lui Z?
Dar terenul de joc (joacă) nu-l reprezintă în cazul de față fotbalul, nici sportul în general ci, ați ghicit, zona politică. Și nici nu cer cuvântul doar să mă aflu în treabă. Sunt sincer preocupat de ceea ce văd că se întâmplă în jurul meu. Am trecut de la un sistem totalitar, când totul se stabilea „la Centru”, când funcțiile mari sau mici se hotărau în birouri capitonate, dincolo de care insul vizat pentru ceva promovare era forfecat la amănunt, studiat pe orizontală și verticală înainte de a primi, eventual, biletul de acces pe orbita vizată. Deveneai greu „șef” - dacă era să fie – dar numai luat la puricat din fragedă pruncie, tu și fiecare dintre ai tăi.
Doamne ferește să creadă cineva că avansez ideea revenirii la acel sistem birocratic și desuet și nici nu merită să insist pe „avantajele” lui. Dar un ce câștig, putem recunoaște, exista. Nu te mai puteai trezi pe post de nu știu ce funcție executivă, director de fabrică, de mină, de șantier, cu vreo secretară descoperită  la te miri ce eveniment monden, cu „profesioniștii” ajunși doar ei știu pe ce merite să consume burse cu nemiluita, fără a fi apucat să dovedească virtuți pozitive, personaje urcate în rang doar pentru că partidul are dreptul de a ocupa fotolii golite după alegeri. Să nu mai existe oameni cu carte, trecuți prin examenul vieții la capitolul utilitate și eficiență, așa de simplu cred unii că poate evolua socie­tatea românească, guvernați de criterii simpliste, uneori de tot râsul, așa de mică se dovedește răs­punderea celui pus să decidă? Știu, ia ceva timp să acționezi în cunoștință de cauză, poți fi contrazis de realitate chiar în situații temeinic drămuite, dar una este un eșec accidental și alta să perseverezi, superficial dar metodic, în fața presiunilor de tot felul, venind din varii direcții. Nu ne este chiar imposibil să aflăm că a fost la vremea sa și un Zăroni, adus  să cultive porumbul în pătrat, deși la el, în Băcia, terenul experimental nu avea cum să fie prea generos. Un exemplu caraghios de care trebuie să fugim și nu să facem din el o icoană de urmat. La urma urmei, chiar să ne fie așa de greu să ne amintim de cei ajunși pe trepte superioare  abia după ani și ani de trudă pe orbite de mare răspun­dere, confirmați în ce făcuseră  și recomandați de performanțe confirmate.
Mi-a venit în minte acel sistem „odios” de promovare pe bază de carte bine însușită și competență la purtător, privind  cu nedumerire la multele - oricum, excesiv de multe - cazuri de azi, când poziții cheie, de indubitabilă greutate, sunt în­credințate, cu ochii închiși, într-o veselie aș zice, unor neica nimeni, afirmați, e drept, în viața publică, dar fără a ne întreba dacă ce urmează să facă e de nasul lor, cum zice românul. Că unii nu cunosc legea, asta e una, nu le poți ști pe toate de la început, dar să nici nu fii în stare să le înțelegi, iată ceva grav și de nepermis. Ce o fi așa de greu, mă întreb, să înțelegi  că a ști să te îmbraci frumos nu constituie și o garanție că poți gestiona programe comunitare de importanță, milioane și milioa­ne (chiar miliarde…) din bugetul statului. Am asistat cu toții la operații de instalare în funcții minis­teriale ale unor persoane poate bine cotate ca funcționar interna­țional - cum am constatat, Bruxelles-ul  ne  obligă să scriem după dictare, indiferent ce mai gândim și noi – dar ce siguranță putem avea că o persoană afirmată, să zicem, în viața de partid poate fi împinsă spre cabinete din vârful piramidei. Chiar am ajuns să încredințăm rolul de a da tonul la cântec unor persoane care încă nu au apucat să învețe notele… Apoi, una e să fii un simpatic șef de ca­binet (cu o bună stăpânire a raftului unde stau ceștile de cafea și ibricul de rigoare, un consilier de umplutură sau „expert” fabricat peste noapte și altceva să poți să stai cu capul în vrafuri de dosare ascunzând întrebări de tot felul, venite ori destinate aceluiași
Bruxelles. Nu zău, o fi având fie­care din simpatizanții partidului nostru bastonul de mareșal în ra­niță, dar fiecare repriză electorală scoate la iveală că parte din „vedetele” inventate în clipe de decizie obțin note de trecere.
Nu avem decât a ne arunca ochii pe CV-urile gândite să ne ia fața prin tot felul de burse și stadii de specializare pe te miri unde, migrația pe nepusă masă de acolo, numai – cum se zice – ca să rupă gura la țărani. Vorba lui Tănase:
„-Și cu asta ce-am făcut?”. Ecranul televizoarelor ne invadează cu pretenții răcnite privind studii făcute în amfiteatre celebre, doctorate luate cu cine știe care celebrități străine. Dar la ce ne folosesc aceste cărți de vizită cu ștaif dacă proprietarii lor nu se dovedesc în stare să distingă piesele pe tabla de șah, nici vorbă să știe să le și manevreze cu folos.
Mai e ceva. Pe timpuri, când ușa spre Europa abia se pregătea să se deschidă, marota momentului se numea Strasbourg. Era ceva să te vezi ajuns acolo, în hemiciclul Consiliului Europei. Era bătaie pe tichetele rezervate pentru sesiunile de acolo. Puterea și opoziția transferau acolo animozitățile de acasă, fiind nepregătiți să folosim acele șanse de a vorbi Europei la ea acasă. De la un timp, s-a ivit pe lume Parlamentul European, cu întâlniri periodice la Bruxelles și Strasbourg. Pofta de a te răsti cu voce tare la cel din tabăra adversă din țara ta s-a accentuat. Cât timp ne mai trebuie să înțelegem că acolo s-ar cuveni să acționăm ca un tot unitar, coerent, cu foloase pentru țara care o reprezentăm acolo, indiferent cine suntem?
Și mai e ceva.
Ar fi de stat și meditat la avantajele  dobândite prin această ieșire în lume. Pe cine trimitem, prin vot, să extragă maximum de foloase? De bună seamă, lângă politicieni exersați, capabili de dialog și negocieri pretențioase, își găsesc locul tineri în plin proces de maturizare. Sunt posibile tot felul de variante. Dar, ascultați-mă: ușu­rința cu care se operează în ograda noastră nu e deloc imposibil de perfecționat. A fi doar beneficiarul unor avantaje vizibile nu este suficient. Ai fost un primar destoinic și ai locul asigurat. Dar cu limbile străine cum stai? Dar la capitolul cultură generală te crezi în stare să te comporți ca un european? Sunt nume „de pe listă” care nici n-ai crede că trec pe acolo. Sunt stări comportamentale care, ca român, îți provoacă insomnii. Acestora cine le arată obrazul când, prin ati­tudinea lor, România iese în pierdere? E păcat de Dumnezeu ca acest mecanism să fie lăsat de izbeliște, fără a ne pune toate pro­blemele pe care unii dintre noi le avem în mâna noastră.
Mi se pare o scuză ieftină părerea că trebuie dați de o parte cei care nu au aceeași vârstă cu noi, nu, deștepții și furioșii momentului. Alții gândesc la fel? Și dacă da, cine? Sigur, călcând alături de drum, neputincioșii își vor compromite mandatul și poate chiar numele. Să ne fie clar: nu doar pe al lor. Ci și pe al nostru, cei care le-am girat în alb, fără o temeinică argumentație, mersul  pe cărări re­zervate doar celor care o merită.
 

„Una este un eșec accidental și alta să perseverezi, superficial dar metodic, în fața presiunilor de tot felul, venind din varii direcții”.